Trick or treat

Trick or Treat! Give me something good to eat. Give me candy. Give me cake. Give me something sweet to take! Mare holiday mare aici, Halloween-ul asta. Magazine impanzite de cateva saptamani cu toate chestiile portocalii de pe pamant. Portocaliu cu negru, sa fiu mai precisa. Palarii, maturi, dovleci de toate consistentele, materialele si marimile. Costume de la xxxs pana la countless-xl. Am vazut azi o fata costumata in vrajitoare, care avea minim 200 kg. Fata, nu costumul de vrajitoare. Infricosator, indeed.
Azi, fiindca e ditamai eventul, si toti englezii n-au avut topic mai bun de dezbatut decat cum se machiaza, ce costum poarta si la ce chef presteaza in seara asta, m-am gandit cu fetele (housemates, nu alte fete) sa facem un party mic. Sa fiu sincera, nu a fost ideea mea. Am ajuns acasa de la scoala si pregatirile deja erau in progress, asa ca nu am prea avut drept de apel. Cartofi a la Amandine - colega din Franta, sos a la Laura - colega din Elvetia, salata a la Daria si ceai a la Lelen - made in China. Amandine, Laura si Lelen sunt fetele cu care populez casuta. Si Daria e subsemnata. A iesit bine, intr-un final, desi pe ultima suta de metri ne-am trezit cu mai multi oameni si a trebuit sa fugim pana la supermarket sa aprovizionam, ca sa nu lasam pe nimeni nemancat.
Imi amintesc cu nu prea multa placere prima saptamana in UK. Am aterizat pe planeta asta si m-am pus pe bocit. Asa, vreo saptamana. La scoala nu imi permiteam, ca lumea parea atata de fericita si de entuziasmta incat m-am gandit ca am sa arat ca o ciumata daca imi continui cutumele astea emo si acolo. Asa ca pastram portia de plans ptspare time. Ca pe un foarte drag hobby cathartic. Nu stiu, zau, cum mi-ar fi trecut the moaning disease daca n-as fi stat aici unde stau. E departe de centru, dar asta e bine, ca macar mai fac miscare si umblu pe jos. Dimineata e hardcore ca tre sa parcurg drumul in viteza ametitoare sa nu intarziu - am un desavarsit talent in a parasi domiciliul cu vreo 15 min decat in la timp. Si seara vin acasa cu carti de la biblioteca si cateodata ceva haleala. Deci antrenamente cardio, in principiu si some weight lifting. Face bine la sanatate. Casa e curata, draguta, perfect locuibila. Plus colegele cu care stau, supernice.
Asa...ajunsa acasa, m-am bagat si eu la bucatarit, am facut salata, ca la atat ma pricep si eu. Si cum radeam noi, nevoie mare, si asteptam oaspetii...suna cineva la usa. La noi, in afara de vecina de alaturi care ne aduce o data pe luna mere din gradina ei, si foarte rar ceva "cititori" de gaze sau electricitate...nu vine nici dracu`, neanuntat. Curioasa si intrigata - pt ca musafirii erau programati pe mai tarziu - ma duc la usa. Adorabila imaginea ce mi s-a asternut in fata. Doi omuleti, costumati din cap pana in picioare in doua lucruri bizare(cred ca unul era ceva leu legendar, nu de-asta cum vedem prin savane, ci unul de-ala rau, din ceva basme celtice, si celalalt era cea mai draguta stafie pe care am vazut-o vreodata). Aveau cosulete. Si mi-au zis o poezie. Asteptau ceva in schimb.
M-am simtit mai outsidera decat niciodata. Mi-am dat seama ca nu-s de-a locului. Ok, a fost prima data ca am facut ceva de halloween, si anume mini-party-ul asta si masa organizata pt invitati, deci am luat oarecum initiativa. Acasa data asta era data de dinainte de mers la cimitir si aprins lumanari pt morti. Cam atat. Nu machiaje, nu fun, nu chef, nu muzica, nu nimic entertaining. Dar vai, am uitat ce era mai in spiritul Halloween-ului. Colindatul din usa in usa si recompensatul copilutilor. Mai, si cand ii vad pe prichindeii astia doi, unul era ceva pui de black man, imi pica fisa ca oricat de mult m-am strofocat sa adopt traditia asta si sa trec peste impulsul meu conservator, nu mi-a prea iesit. Nu aveam ce sa le dau. N-aveam nici casa decorata. Nici mascata nu eram. Ma rog, poate parul meu mereu ciufulit aduce un pic a ceva weird witch. Plus ciorapii verzi. Aratam un pic a ceva zgripturoaica din basme cosmaresti, s-o zic drept. M-am simtit ca naiba. Aveau in cos portocale, mere, ceva prajiturele, acadele, o groaza de bomboane, cioco, zici ca tocmai au dat iama in te miri ce magazin cu dulciuri. Si eu nu aveam ce sa le dau. De fapt, m-am gandit eu, cum sa n-am?! Am! Si m-am dus in bucatarie sa le aduc doua banane. Pe cand m-am intors...ciu-ciu! Nu mai erau. Am aflat intre timp si de ce, ca am fost tare intrigata. Cica e asa de important sa fii vizitat de copiluti, incat tu ca si host trebuie sa fii pregatit cand vin cu poezioara. Sa le dai pe loc ce ai de dat, ca si cum tu n-ai nimic altceva de facut decat sa-i astepti. Nu e loc de sovaiala. I-am strigat sa vina inapoi, sa isi ia bananele, dar au zis ca "No, thanks, that`s fine". Cred ca voiau sa imi cer scuze cu secularul SORRY(mi-e scarba de cat de des il aud) si probabil sa fug dupa ei sa ii rog sa ia bananele. Da` ia mai lasati-ma cu prostiile voastre...
Si dupa 5 minute, alti copiluti. Trei, de data asta. Adorabili si astia. Dar eu nu aveam decat doua banane. Le lasasem in hol, in caz ca mai vine vreunul, sa pot sa ofer bananele foarte prompt, ca si cum asta as fi asteptat toata ziua. Si intind mana, zambesc frumos, le multumesc pt poezioara si le urez sa stranga cat mai multe dulciuri pe traseul lor. Si zice cel mai inaltut ca 'No, thanks...". Da` ce mai e acuma, draga? Te pomeni ca nu ti-or placea ca sunt importate din Turcia, sau ce? "No, we cannot accept. We`re three, you only have two, it wouldn`t be fair for one of us."
Ei bine, mi-am retras zambetul si am inchis usa, duca-se... si am tras obloanele la casa, sa nu se vada lumina, am pretins ca nu e nimeni acasa si ne-am continuat seara. Nu-i fair, ar fi trebuit sa primim cu bratele deschise colindatorii, dar cu atatea figuri, mai ma leshi?
Happy Halloween!

No time

I had no time to hate, because
The grave would hinder me,
And life was not so ample I
Could finish enmity.

Nor had I time to love, but since
Some industry must be,
The little toil of love, I thought,
Was large enough for me.

Sssnow time, baby!

Luni, marti si vineri am cele mai grele zile. Ca negrii pe plantatie, stau toata ziua la sapa. Adica la universitate. Ora dupa ora, si daca se nimereste sa am vreo pauza, tzushti la biblioteca. Martia asta nu a fost o exceptie. Am iesit pe la 5pm din biblioteca, sa fug la un seminar, cu gandurile imprastiate("oare ce face cineva drag?", "futu-i mama ma-sii de ploaie, execrabila vremea la englezii astia...", "oare ce m-a impiedicat ca de o luna incoace sa nu imi cumpar o nenorocita de umbrela?", "oare unde naiba este ceva agentie Loto, poate ar fi o idee buna sa incep sa joc, sunt cu bugetul la zero" etc). Si m-a trasnit asa deodata, la iesirea din biblioteca....taddddaaa!!!!!
Z A P A D A ... C`etait incroyable!!! Pure magic!!! Ningea cu fulgi mari, ca-n basme. Nici n-am mai tinut cont de frigul ce m-a adus instant intr-o stare de vertij, am pus-o pe seama ninsorii. Sigur, ninsoarea cadea peste o ploaie zaluda ce tinuse cateva ore bune, de-aia tipic britanica, baga-mi-as picioarele-n ea. Si nici nu urma sa dureze mult, din pacate. Zapada, zic. S-a asezat un strat alb pe masini, suficient cat sa jubilez incontinuu pana acasa. Mi s-a facut dor de scortisoara, de covrigeii lu` mama, de ski, de munte si de un semineu inflacarat.
Incredibil, in octombrie scriu un post despre zapada.
Nu vreau sa fac confidente emo, dar in ultimul timp starea mea n-a fost cea mai buna, am ceva probleme de sanatate, si nici moralul nu-i at its highest level. Insa zapada asta de marti (a cata oara sa va spun ca orice s-ar intampla, marti e ziua mea norocoasa?haha!) a fost ca un boost al energiei care se apropia vertiginos de zero. Walking in a winter wonderland, exact asa a fost pana am ajuns acasa. Acasa, unde mi-am facut un ceai cu scortisoara si mi-am pus fizicul in pat si m-am culcat. Am visat cu castele si zapada si printi si cai albi si inimi de gheata ce se topesc la seminee...

Busy

Relax. This won't last long.
Or if it does, or if the lines
make you sleepy or bored,
give in to sleep, turn on
the T.V., deal the cards.
This poem is built to withstand
such things. Its feelings
cannot be hurt. They exist
somewhere in the poet,
and I am far away.
Pick it up anytime. Start it
in the middle if you wish.
It is as approachable as melodrama,
and can offer you violence
if it is violence you like. Look,
there's a man on a sidewalk;
the way his leg is quivering
he'll never be the same again.
This is your poem
and I know you're busy at the office
or the kids are into your last nerve.
Maybe it's sex you've always wanted.
Well, they lie together
like the party's unbuttoned coats,
slumped on the bed
waiting for drunken arms to move them.
I don't think you want me to go on;
everyone has his expectations, but this
is a poem for the entire family.
Right now, Budweiser
is dripping from a waterfall,
deodorants are hissing into armpits
of people you resemble,
and the two lovers are dressing now,
saying farewell.
I don't know what music this poem
can come up with, but clearly
it's needed. For it's apparent
they will never see each other again
and we need music for this
because there was never music when he or she
left you standing on the corner.
You see, I want this poem to be nicer
than life. I want you to look at it
when anxiety zigzags your stomach
and the last tranquilizer is gone
and you need someone to tell you
I'll be here when you want me
like the sound inside a shell.
The poem is saying that to you now.
But don't give anything for this poem.
It doesn't expect much. It will never say more
than listening can explain.
Just keep it in your attache case
or in your house. And if you're not asleep
by now, or bored beyond sense,
the poem wants you to laugh. Laugh at
yourself, laugh at this poem, at all poetry.
Come on:

Good. Now here's what poetry can do.

Imagine yourself a caterpillar.
There's an awful shrug and, suddenly,
You're beautiful for as long as you live.

Hai sictir

Ca sa vezi...cu cat ai mai mult de citit, cu atata esti mai obosit. Ce concluzie desteapta, nu-i asa? :)) M-a atins intelepciunea azi si m-am gandit sa o las sa curga si peste creierele voastre, ca la mine prea s-a supraaglomerat, alaturi de alte calitati. M-am gandit ca acest post sa fie despre lucruri cu care ne mandrim, despre 'am cu ce, bah' si despre 'de ce mi-s(s) eu cel mai tare din parcare'. Cum care parcare? Ai plina de Bugatti-uri si Koenigsegg-uri si Ferrari-uri, nu jucarii de incepatori. Am avut o saptamana plina de citit, insomnie si stress. Sunt gata ca bateria, capitulez imediat, dar inainte sa fac asta m-am gandit sa mai dau un 'sara buna', sa nu se creada ca am crapat.
Eu incep prin a ma mandri cu rezistenta mea la NESOMN. Auzit-ati de insomnie, domnilor? Cam sufar. Sufar de insomnie din cand in cand si e de rau, ca nu e cum obisnuia sa fie, de-aia mica, e de-aia nasoala, nu inchid un ochi toata noaptea. Se intampla de vreo 3 nopti incoace, dar azi simt ca trag un somn zdravan de se zguduie R.E.M.-ul intregii Planete. De ce ma dau mare cu asta? Pai de-aia pt ca NU SE VEDE. Azi mi s-a facut un compliment dragut - cum altfel ar putea sa fie un compliment?! - ceva legat de ochii mei...de fapt pe dinauntru ii simteam aproape plesnind de somn, nu stiu cum erau asa de 'proaspeti'. Ma dau mare cu faptul ca la vreme de rastriste, am un talent net deasupra tuturor de a economisi bani. Eu sunt capriciul in persoana, am pretentii pana la dumnezeu, dar si cand ajunge cutitul la os, sunt sacrificiul intruchipat. Nu-i usor sa fac transfer intre starile astea de agregare, dar niciodata nu ma plang, tac si inghit, c-asa-s eu...
Ma laud cu faptul ca sunt cel mai incapatanat/capos/berbec, call it whatever, om. Nu stiu daca din Univers, dar daca s-ar face Olimpiada Incapatanarii, as avea mari sanse la titlu. Oricum, cel mai capos din cati am intalnit eu. N-ar fi trebuit sa ma laud cu asta, nu? Poate ca nu, dar e o chestie which I`m really mastering in, trebuia spusa.
Ca sa trec la chestiile mult prea comune, poate ar trebui sa ma laud cu amibitia, curajul, puterea de munca, tenacitatea, chestii de-astea...Prind rapid limbile straine, imi place foarte tare sa invat chestii noi, sunt absolut intotdeauna cu antenele foarte pe faza, ca sa captez informatii noi. Am o fire foarte pragmatica pt lumea mare - si multa! - dar de fapt sunt o boema. Ma laud cu latura mea artistica, deloc de lepadat :D Stiu sa ma descurc in cele mai spontane situatii, de la a o intoarce ca la Ploiesti ca sa nu te faci de cacao ca ai uitat numele unui om cu care te vezi zilnic si are functia de Presedinte la un club cu renume, pana la a spune cu voce tare ce te derajeaza la no matter who. Ah da, sau stiti situatiile alea penibile cand efectiv nu iti aduci aminte un anumit cuvant in naiba stie ce limba, si chiar ai vrea sa iti vina pe limba, pt ca e crucial in discutia pe care tocmai o porti? Ei bine, datorita debitului meu verbal, uit un cuvant, dar am in tolba-mi grasa 100 de alte cuvinte care sa defineasca cuvantul lipsa. Nu imi aduc aminte de vreo conversatie care sa se lase cu nedumerirea interlocutorului, de obicei reusesc sa explic - chiar daca in 1000 de cuvinte - ce am de explicat. Ah da, entuziasmul meu exceeds by far the limits of common sense. Nici asta nu-i tocmai o treaba pozitiva, dar treaca-mearga, o trecem la 'am cu ce, bah', tocmai pt ca in ziua de azi, cand toti is sictiriti si posomorati de-ti vine sa le tragi cate-o palma ca sa le revina un pic sangele-n obraji, eu sunt asa de Pepsi. Agitata, adica. By the way, Pepsiul e mai carbogazos decat Cola, desi sunt categoic fana Cola. Dar proverbial la capitolul agitatie e Pepsi-ul, de-asta ma lepad de Coca-Cola si ma intitulez cateodata Pepsi. Daca bine-mi aduc aminte, un coleg de la scrima m-a poreclit asa, acum vreo 6 ani. Ah da, ma dau mare cu faptul ca nu mai beau sucuri. Si ca am dat-o pe apa in cel mai constiincios mod posibil, minim 2.5 l/zi. Face bine la celule, you should try this as well.
Stiu sa ofer multe, cu conditia sa simt ca merita. Stiu sa fiu o harpie nf cand e cazul, though. Ma laud cu faptul ca accentul meu e foarte flexibil. De la accent parizian, sudic - pt franta, zic -, la mitic, britanic, american. Culmea-i ca iese cam scartait ala ardelean, desi e my mother tongue :)) Ma laud cu cei mai frumosi prieteni din lume. Cea mai tare familie ever. Si cel mai iubit iubit.
Ma laud cu niscaiva activitati pe care le-am facut, precum organizat diverse chestii, leadership, trainership, scris, voluntariat, calatorit, ajutat societatea intr-un fel sau altul, concursuri, sport si mai ho! ca nu mai tin minte...
Ma laud cu faptul ca tocmai mi-a venit somnul si am reusit sa inving insomnia. Si ca tocmai ti-am furat un pic de timp din viata ta ca sa citesti tot non-sense-ul asta >:) Noapte buna!
Si enjoy the week end. Am asteptat week end-ul asta ca pe o mantuire, bag odihna big time, ca cere organismul cum n-a mai cerut demult.

A guy`s interest

Ras cu plans.

Am I The One? - ciclul 'Silly questions with no answer'

Cateodata nici nu realizam cat de naivi suntem. Credem cu sfintenie intr-un lucru ce, in final, se poate dovedi a fi o simpla iluzie iluzorie - pleonasm de duminica, creierul e pus in functiune la cote minime, rog indulgenta.
Poate ca ma insel eu si poate ca asteptarea nu-si trage nicio seva din naivitate, poate e doar o alta idee stupida de-a mea - tot de duminica seara, ca in rest am doar idei geniale, se stie...
M-am surprins pe mine zilele astea cat de mult m-au "atins" la coarda sensibila niste lucruri. Despre mine se pot spune multe, dar nu stiu daca 2 din 10 oameni ar crede ca sunt o romantica incurabila. Exagerez, desigur... sunt perfect - si rapid - curabila, dar imi place cum suna sintagma. As inlocui totusi acel "romantica incurabila" cu "sensibila". E stiintific dovenit ca femeile sunt mai sensibile - de aici si denumirea de "sex slab" - decat barbatii - dragii de ei, numiti, cum altfel?!, "sexul tare". Nu prea inteleg ce e cu diferenta asta de consistenta intre cele doua sexe, dar da, cu concluzia studiului sunt de acord.
In fiecare dimineata cand ma duc la universitate trec pe sub un pasaj, un gang dubios, care face legatura dintre cartierul in care stau eu si centrul orasului. Are ceva de pe vremea lui Jack Spintecatorul tot subway-ul ala, ma intriga de fiecare data cand il traversez. Si totusi, are si o latura prietenoasa, caci zi de zi vad acolo un om care canta la chitara si are o palarie cu cateva lire in fata lui. Nici dracu` nu-l baga in seama, tinerii au cam toti iPod-uri infipte-n creier, batraneii nu cred ca mai au auzul prea bun, iar ceilalti nici atat nu se preocupa de existenta omului. Eu am o fobie fata de unele categorii de oameni, cu toate ca ma auto-intitulez un om tolerant. Nu-i frumos, dar mi-e imposibil sa nu reactionez refractar la un tigan(de-ala rau), un cersetor, un jegos sau un prost. Am eu fixurile mele... Dar asta, domne`, nu stiu ce are, dar ma fascineaza. Canta in plata domnului, de n-are nicio treaba. Nici nu cred ca ii pasa daca si cine ii arunca vreun ban. Canta cu ochii inchisi, mecla desfigurata de placerea de a, pur si simplu, canta. Se vede de la o posta ca ceva e in neregula cu el, dar in rest nu pute, nu injura, nici nu se uita urat la tine- de fapt nu se uita deloc, ca isi tine ochii inchisi. Ieri dimineata l-am vazut iar, ma gandeam ca in week end are program prescurtat, ar dormi si el mai mult, dar nu, el era acolo la 8 dimineata si canta de mama focului. Aproape imposibil de imaginat, dar canta o melodie folk si linia melodica era aproape identica cu o piesa de-a lui Imi. Si de aici au inceput sa curga "sensibilitatile". Ok, gata cu paranteza, am inceput de la naivitate si asteptare. Stergem naivitatea, nu am chef sa argumentez acum, dar e o tema de reflectie pt cei ce simt nevoia de putina filozofie.
Si ma intorc la asteptare. Cred ca nu sunt multe lucruri periculoase in viata, in general omul se adapteaza usor la tot si face fata cu brio, daca e in stare sa-si genereze suficienta putere. Dar un lucru periculos e asteptarea. Imi aduc aminte ca de multe ori asteptam CEVA. Un ceva nedefinit...primavara, ca e anotimpul meu preferat, asteptam vara, ca venea vacanta mare si Vama Veche, asteptam iarna, ca era zapada, imi asteptam iubitul, asteptam sa mai treaca un an, calendaristic, scolar, oridecare, dar sa treaca. Sa apara Elle. Sa fiu mare. Sa devin adult. Sa termin liceul. Sa am cariera mea. Masina, casa, rate, poate un om cald sa-mi tina de frig noaptea, doi caini, v-am zis: un ciobanesc german si un beagle, apoi inca o masina, daca se poate Ferrari, poate un copil sau doi, chestii de-astea. Apoi mai e o categorie de "asteptari", stiti voi, astepti un telefon ce nu mai vine, astepti un avion si are intarziere, sau un tren, taxi, troleu, un om, un semafor, astepti in sala de asteptare la doctor s.a.m.d.
Si, ca sa trec la pericolul maxim, sunt Asteptarile. Potentialul pe care il vrem maxim. Vrem sa stoarcem ce-i mai bun din noi, din altii, din tot. Asteptam ca totul in jurul nostru sa se ridice la standarde maxime, ca altfel va spun eu ca nu ne-am fi dezvoltat simtul asta critic, suntem obisnuiti sa primim ce-i mai bun, si daca nu primim, facem scandal ("ca doar nu-s eu mai fraier, sa tac, nu?").
Revin la Imi. Am ajuns ieri acasa si am ascultat intr-o doara tot albumul Nebun de Alb. Imi mi-e prieten dinainte sa ma nasc, mama a fost colega de cenaclu cu el si au ramas prieteni foarte buni. Nu stiu cat de des va paleste pe voi sensibilitatea si cat de des meditati la ce a fost, este si va fi in viata voastra, dar omul asta are o putere magica de a sonda adanc in tine si a te reconecta la propriile tale sentimente, de care nu de putine ori uiti.
Si ascultandu-i melodiile, inevitabil m-a plesnit romantismul. Fiecare melodie e o declaratie de dragoste pt fosta lui nevasta pt care, pun pariu, mai simte si azi multe. E normal, are doi copii cu ea, si desi ne place sa credem si sa ne mintim ca "viata merge inainte", se intampla uneori ca ea sa se opreasca intr-un punct terminus mai repede decat terminusul real. Am rememorat cu placere serile in care mergem cu Maestrul Bogdan in Autograf si ascultam pierduti in timp si spatiu muzica. Melodiile astea au asa un iz special incat te fac sa o invidiezi pe femeia careia ii sunt dedicate. E in natura omului sa isi fixeze un punct de referinta si sa compare totul in raport cu acel punct. Viata asta e, in definitiv, o secventa de experiente, iar fericirea vine atunci cand alegi o chestie, din alea multe, care cantareste mai mult decat toate celelalte si care, macar pt un timp, devinde punctul de referinta, devine "ceva"-ul la care urmeaza sa raportezi totul de acolo incolo. Stiu ca primul sarut a fost la mine o experienta super-banala si nici macar nu l-am marcat ca si "punct de referinta", pt ca mi se parea prea sec. In schimb al doilea a ramas multi ani pe piedestal si era acesl ceva la care raportam toate saruturile de dupa. Pt ca a fost cel mai bun. Pana la un moment dat. La fel si cu telefoanele mobile. Toata viata mea am avut Nokia si Nokia era cea mai tare chestie ever, bateria tine mult, au destula memorie, meniul easy, tot ce vrei. Apoi am avut un Motorola V3, binecuvantat fie bietul telefon ca acum e mort, cu care m-am inteles foarte bine. Era superslim, era en vogue (pardon, nowadays se zice 'trendy'), meniu simplut...am crezut ca a detronat nokia-urile. Dar dupa ce m-am lamurit ce-i poate bateria - destul de rapid, dupa vreo 2 luni - am inceput sa fiu nostalgica dupa Nokia. Dar am continuat relatia cu Motorola, dadea bine. Ne statea bine impreuna. Nu-mi cauza probleme, nu ma incomoda, era ok. Dar din cand in cand imi aduceam aminte cat de bine imi era cu Nokia, nu ma lasa la greu, era acolo si dupa 6 zile de folosinta. Cu timpul insa am inceput sa am un comportament ostil fata de Moto, nu-mi pasa ca era mai tanar decat Nokia si ca arata mai bine, incepusem sa il uit acasa, sa il pierd, sa il dau de pereti, se instalase indiferenta ("indiferenta-i cea mai grea", rings a bell? Sa nu credeti ca telefoanele mobile fac exceptie). Am revenit la Nokia, eram deja familiarizati unul cu altul, nu a trebuit sa o luam de la zero, la inceput a fost bine. Inca mai am Nokia, fie vorba intre noi, doar ca nu ma mai afisez asa cum o faceam cu Motorola, e o relatie trecuta de stadiul de giugiu.
Ma gandesc cat de mare e dezamagirea cand dam chix si nu "avansam" pana la gradul de "the one", acel "punct de referinta". E normal sa venim si sa plecam, omul e ca o gara, multe trenuri vin si pleaca...si e si mai normal sa vrem sa lasam o urma. Si ca sa mai si inchei post-ul asta interminabil, revin la muzica. Mie-mi place tare Leonard Cohen (sa-mi fie rusine ca nu m-am dus la concertul de la Bucuresti din 22 sept, ca era si ziua lui) si are el o melodie, 'I`m your man', o alta melodie care ma face sa invidiez femeia vizata. Se prea poate sa nu devenim intotdeauna "ceva"-ul pe care cel de langa noi l-a asteptat dintotdeauna, dar concluzia foarte "perspicaca" a acestei duminici putin cam emo e ca merita sa incercam sa devenim "ceva"-ul cu pricina.
PS - By the way, acuma imi doresc un telefon nou. Guess what brand? Motorola V8 RAZR. Yes, things CAN change.