Imbraca-te.Dezbraca-te.

Am fost ieri la teatru si am vazut cel mai bun spectacol al stagiunii, desi aceasta nu s-a incheiat. M-am indragostit de teatru pentru a mia oara. Am redescoperit-o pe Florina Ilis, autoarea cartii dupa care s-a realizat piesa, desi o citisem si credeam ca poate fi bifata ca fiind o scriitoare cel putin familiara mie, daca nu una din preferatele mele. Chemarea lui Matei, piesa in cauza, a fost tratamentul perfect dupa o saptamana plina, dupa o vineri intesata cu scoala, mate, agitatie, iar mate, sedinte, mate din nou, praf si frig. Sala Euphorion mi-a parut mai magica decat oricand.
Subiectul din „Chemarea lui Matei” este, poate banal, iubirea, minată însă de o frământare a protagonistului, prins între „capcana” ademenitoare a universului virtual şi o traumatică realitate. Matei este un informatician prins într-un soi de frenezie afectivă. Tocmai despărţit de Corina, el are o bizară relaţie pe „chat” cu Angel, o presupusă femeie, americancă. Totodată, trimis de şeful său la Muzeul de Artă pentru diverse chestiuni de serviciu, el o cunoaşte pe Anamaria, de care se va îndrăgosti. Doar că Anamaria e căsătorită, iar apariţia Ioanei, o tânără destul de ştearsă, îl va face pe Matei să se arunce, disperat, în braţele aceleia.

Spectacolul se edifică pe retrospectiva eroului, ce-şi reface, în pragul morţii, se poate bănui, traseul sentimental. Este o confesiune, dar nu o simplă mărturie amoroasă, ci mai degrabă una existenţială. Matei nu se regăseşte nicăieri: iubirile sale sunt imposibile, chiar viabile fiind, iar locul său în lume pare de negăsit.

Fluxul inegal al acestei confesiuni este redat de monologul lui Filip Odangiu, dar potenţat de curgerea imaginilor video. Acestea au câteodată ritmul unor fotograme rulate sacadat, alteori culorile fac loc neutrului alb-negru, marcând oscilaţiile memoriei şi pulsul intensităţii fiecărui moment.

Dacă mirajul virtual este reprezentat de nevăzuta Angel, cea care oferă liniştitoare certitudini computerizate, viaţa reală, semnul transcendenţei, în cele din urmă, e reprezentat de tânărul Ilarie, care-i vorbeşte lui Matei de Fecioara Maria, de suportul spiritual al vieţii. Raportul indirect între cele două orizonturi adânceşte dilema mateină. (fragment copy-paste-uit din Clujeanul de astazi).

La un moment dat in scenariu, Matei, personajul principal, si Anamaria, femeia de care s-a indragostit, dar care este deja "proprietatea" altcuiva, a sotului ei, stau in bucataria lui si scena pare sa fie una din cele mai banale din viata unui cuplu. El, comod, asezat la masa, asteapta induiosat mancarea pregatita de iubita sa. Ea, imbracata cu tricoul lui Matei, pare sa se simta mai bine decat oricand. In background se aude vocea lui Matei, a gandurilor sale, spunand ca "purta tricoul meu, ceea ce ma facea sa ma simt bine. Imi placea ideea ca pentru a ajunge la ea, trebuia sa o dezbrac de mine". Desigur, se prea poate sa fi distorsionat eu ce spunea Matei, dar esenta era ca acest gest banal, al purtarii tricoului persoanei iubite, era incarcat cu o semnifictie mistica, aproape sacra. Purtand tricoul lui, ea il purta pe el. Frumoasa metafora.
Ei, si acum revenind la lumea noastra mai putin metaforica si mult mai plina de material (si la propriu, si la figurat)...am sa vorbesc despre ziua de azi. Deci despre shopping. Pentru ca asta am facut mai toata ziua.
Da, ma simt bine acum. Nu mai bine decat inainte, si nu stiu daca nu cumva m-as fi simtit la fel de bine si fara sa fi cheltuit atatia bani pe atatea obiecte.
Coincidenta face ca am vazut-o pe Florina Ilis azi in Polus, la distanta de cateva ore dupa spectacolul care m-a impresionat atat.
Mi-am cumparat niste lucruri frumoase, care ma fac sa jubilez de fericire, chiar daca am ramas mult prea usurata de cash dupa aceasta sesiune de shopping. O viata avem...
Facand legatura cu scena cu tricoul, este inevitabil sa constat cat de supus e omul constrangerilor si ispitelor si dogmelor nescrise ale revistelor de moda, ale snobismelor, ale unor clisee scabroase...N-as vrea sa se creada ca altcineva a facut shopping azi si ca eu am fost absenta, trezindu-ma doar la casa, cand era momentul platii. Nu, nici vorba. Totul s-a petrecut intr-o perfecta stare de trezie. Si n-am cum sa nu ii dau dreptate lui Camil Petrescu..."Cata luciditate, atata drama." Da, luciditatea aici e conexiunea dintre ce am cumparat si tendinte, bun-simt, propriul meu gust, in vreme ce drama e una strict bugetara. Oricum, irelevant...
Ce m-a pus pe ganduri e frumusetea ambelor procese. Atat a dezbracatului, cat si a imbracatului. Ce ciudata e fiinta umana...o data cauta sa se imbrace, o data sa se descopere. Spre surprinderea multora, eu consider ambele gesturi incarcate de atat senzualitate (in fericitul caz in care reusesti sa te si imbraci, sa te si dezbraci intr-un mod involuntar senzual, as zice mai degraba natural, firesc), cat si de sacralitate. Bizar, nu? Chiar paranoica afirmatia. Infricosatoare.
At all. Spun sacralitate pentru ca ambele procese - imbracatul si dezbracatul - sunt o dovada de contopire. Aceasta contopire se manifesta multilateral. O data - cu haina insasi, in cazul imbracatului. Si cu atmosfera - in cazul dezbracatului. Haina trebuie sa te completeze, sa te avantajeze, sa te faca frumoasa, sa te faca sa te simti tu. Pe de alta parte, dezbracatul nu se poate produce oricand, oricum, in prezenta oricui. Si nu ma refer neaparat la dezbracatul ce duce spre acel ceva la care cam toti va ganditi...
Apoi e contopirea cu societatea, cu regulile modei, cu dogmele, cu trendurle - la imbracat. Ne imbracam dupa cum dicteaza: moda, revistele, criticii de moda, artistii, starletii nostrii preferati, inima, mintea sau mai stiu-eu-ce...La dezbracat e contopirea cu, dupa caz, propriul sine. Te descoperi pe tine asa cum esti in esenta. Sau cu el/ea. Te dezbraci ca sa te imbraci cu el/ea.

Ok, sirop. Vrajeli. Telenovele. Asa ca ma opresc aici. Ma duc la un dus si apoi la somn. Pentru dus ma dezbrac de haine, pentru somn ma imbrac cu vise. Joi seara ma imbrac cu eroi, vine cel de care mi-e atat de dor. Abia astept...:)