Friday, 12 September 2008

Breaking news

11 Septembrie. Presa vuieste, curg stiri pe banda despre cei 7 ani scursi de la atentatul ce a zguduit totul, incepand de la cele doua turnuri ale Wold Trade Center pana la siguranta omului. Tot ieri, Cioaca s-a dus la tribunal sa divorteze de nevasta-sa, Elodia, care e cel mai probabil moarta si bine de tot ascunsa pe te-miri-ce coclauri. Tot numai un zambet, domnul Cioaca, cu mecla-i tampa cu care m-a obisnuit de putinele ori cand l-am vazut, a declarat ca vrea toate bunurile Elodiei. Ete na tupeu, dupa ce-i tai gatu`, sa mai si pretinzi ca e o curva care te-a inselat si sa ii iei toate cele. Tot din categoria men whore face parte si divortul printesei Caradja de cretinul ala care ii iubea proprietatea de la Ploiesti. Si care vrea inapoi inelul de casatorie. Si care a cerut sa-l cheme si pe dansul tot Caradja, si sa fie numit si, desigur, "Print". Manca-v-as gurile de curve masculine...
Dupa puseul asta de indignare de feminista frustrata, trec si la lucruri mai pamantene.
Adica de-astea simple, ordinare, de-ale mele...
Saptamana asta mi-am vazut ultima data iubitul, inainte sa plec. Sigur ca n-a fost o scena lacrimogena, nu l-am condus la aeroport, nu ne-am imbratisat 2 ore la coltul strazii la care s-a petrecut actiunea, nici n-am stat macar toata ziua aia impreuna. Si toate "nu"-urile astea...pt ca nici n-am realizat ca e chiar asa de aproape plecarea. Da, mai e putin si m-am carat. Nici nu-i sigur ca imi baga aia net in camera prea rapid, deci si blogul asta se duce la dracu. Totusi, am mancat impreuna un tiramisu, ceea ce a mai indulcit suparatoarea situatiune.
Azi m-am dus sa donez sange. In caz ca nu ati realizat - de fapt nici eu, pana azi, nu eram prea sigura- trebuie sa va spun ca sunt un cetatean exemplar al adorabilului oras pe care il populez. Am 19 ani, deci varsta eligibila pt donare de sange am atins-o abia anul trecut. Si am donat deja de 2 ori. Azi voiam sa o fac a 3-a oara, dar nu mi-a iesit, sunt anemica, am hemoglobina scazuta. Imi pare rau, dar n-am ce-i face, decat sa ma pun pe ingurgitat pastile - Calciu, Magneziu, Vitamine si alte cele. M-am dus apoi sa iau troleul sa vin spre casa, iar la coborare am facut un act de binefacere cu trimitere spre octogenarii care circula cu transportul in comun. I-am carat unei tanti plasele pana acasa, si nu i-am cerut bani, nici nu i-am dat in cap, nici macar marul pe care a vrut sa mi-l dea nu l-am acceptat, nici in casa nu i-am intrat. Nu spun asta ca sa ma dau mare, o spun ca sa demonstrez ca si tanara generatie e capabila de gesturi de ajutorare a batranilor, chiar nu e nevoie sa fim denigrati in halul asta, cu tot valul de emo kidsi si manelari si infractori juvenili...
Acum 10 minute au iesit pe usa casei niste fete care isi cauta chirie. Au venit sa vada apartamentul. Le-a placut. Ce ciudat sa iesi din casa ta ca sa o dai in chirie, dupa ce ai stat atata vreme in ea... Ma gandeam la implicatiile emotionale, la legatura dintre mine si camera mea, la relatia mai mult decat cordiala pe care o aveam cu acest mic lacas. Mi-am vazut pe net camera in care voi sta la facultate, nu zic, e spatioasa, e mobilata, are caldura, are geamuri (mari!), are tot ce-i trebuie, doar ca va trebui sa o iau de la zero cu ea, pana mi-o educ, pana mi-o fac pe placul meu, pana ajungem sa ne intelegem din priviri... Relatia cu o casa e ca si relatia cu un om. Ma gandeam acum si la relatia asta a mea, cu omul pe care tot zic atata ca-l iubesc. Nu mi-ar fi imposibil sa renunt, dar ar fi al naibii de greu. Nu poti sa spui : "Gata. Din clipa asta nu-l mai iubesc." Normal ca omul are capacitatea asta magica de a se redresa, de a merge mai departe, de a gasi solutii mai bune, de a se auto-depasi, de a , de a, de a... Dar chestia cu iubirea sta altfel. Dupa ce te-a luat, dus esti. Inca rationezi, inca te mentii pe linia de plutire (si inca acum parca plutirea e muuult mai placuta), esti tot tu, nu te schimbi, dar doamne, totusi, cate se schimba. As vrea sa spun exact CE sau in cel fel, sau cum sau de ce se schimba, dar nu as putea decat sa debitez niste teorii care mai de care mai subiective, asa ca let me believe it`s magic, pure magic :)
Si acum, sa fie tacamul complet, ma invart la 180 de grade si vreau sa aud pareri despre marele experiment stiintific al secolului. CEL MAI MARE. S-a petrecut miercuri. La Geneva, aproape de granita Elvetiei cu Franta. O echipa mare de tot de oameni de toate natiile au pus la cale o super-masinarie, acceleratorul de particule, care cica poate reproduce big-bang-ul la scara mica. Adica tiny-bang-ul. Desigur ca mass-media ne-a pus la curent cu costurile ei, cum altfel (deja m-am obisnuit atat de mult cu jurnalisti care sa intrebe fotbalisti si vedete: "Da` cat iei pe sezon? Si ceasul a costat macar 100.000 de euro? Da` telefonul, e macar din aur si are macar vreo 30 de diamante incrustate? Oh, cew rochie superba, pun pariu ca a fost peste 10.000 de euro...". Sau vezi titlurile de pe primele pagini ale tabloidelor: "Inca o masina de peste 100.000 de euro in garajul lui X", "Y a cheltuit aseara in clubul Z 6000 de euro pt ca a cumparat o sampanie din anii `20 unei fete din clasa a 12-a de la un liceu din capitala" etc.). Apoi si cu riscurile la care supune acceleratorul de particule Planeta. Vin tsunami-uri, vin seisme de ne ia naiba, vin tornade, dar mai ales, scumpii mei fraieri care credeti in ziare si televiziuni cretine, vine Apocalipsa! Vine sfarsitul lumii, pazea!
Miercuri mi s-a parut si mie ca vine sfarsitul lumii. In aceeasi zi s-a intamplat sa imi vad si eu ultima data iubitul inainte de plecarea in Anglia.
Dar, dupa cum se vede, azi e sambata. Traim. Traiesc si eu. N-a venit Apocalipsa. Life goes on.

1 comentarii:

Dorian said...

:))
i missed you lotta. acelasi stil, aceeasi daria, tot asa dusa, poate un pic mai indragostita decat o stiu eu de obicei. noroc pe baiatul ala. si noroc pe noi ca inca traim. tampiti aia care au crezut in sfarsitul lumii, da i naibii ca prima data am pus si eu botu.