Trick or treat

Trick or Treat! Give me something good to eat. Give me candy. Give me cake. Give me something sweet to take! Mare holiday mare aici, Halloween-ul asta. Magazine impanzite de cateva saptamani cu toate chestiile portocalii de pe pamant. Portocaliu cu negru, sa fiu mai precisa. Palarii, maturi, dovleci de toate consistentele, materialele si marimile. Costume de la xxxs pana la countless-xl. Am vazut azi o fata costumata in vrajitoare, care avea minim 200 kg. Fata, nu costumul de vrajitoare. Infricosator, indeed.
Azi, fiindca e ditamai eventul, si toti englezii n-au avut topic mai bun de dezbatut decat cum se machiaza, ce costum poarta si la ce chef presteaza in seara asta, m-am gandit cu fetele (housemates, nu alte fete) sa facem un party mic. Sa fiu sincera, nu a fost ideea mea. Am ajuns acasa de la scoala si pregatirile deja erau in progress, asa ca nu am prea avut drept de apel. Cartofi a la Amandine - colega din Franta, sos a la Laura - colega din Elvetia, salata a la Daria si ceai a la Lelen - made in China. Amandine, Laura si Lelen sunt fetele cu care populez casuta. Si Daria e subsemnata. A iesit bine, intr-un final, desi pe ultima suta de metri ne-am trezit cu mai multi oameni si a trebuit sa fugim pana la supermarket sa aprovizionam, ca sa nu lasam pe nimeni nemancat.
Imi amintesc cu nu prea multa placere prima saptamana in UK. Am aterizat pe planeta asta si m-am pus pe bocit. Asa, vreo saptamana. La scoala nu imi permiteam, ca lumea parea atata de fericita si de entuziasmta incat m-am gandit ca am sa arat ca o ciumata daca imi continui cutumele astea emo si acolo. Asa ca pastram portia de plans ptspare time. Ca pe un foarte drag hobby cathartic. Nu stiu, zau, cum mi-ar fi trecut the moaning disease daca n-as fi stat aici unde stau. E departe de centru, dar asta e bine, ca macar mai fac miscare si umblu pe jos. Dimineata e hardcore ca tre sa parcurg drumul in viteza ametitoare sa nu intarziu - am un desavarsit talent in a parasi domiciliul cu vreo 15 min decat in la timp. Si seara vin acasa cu carti de la biblioteca si cateodata ceva haleala. Deci antrenamente cardio, in principiu si some weight lifting. Face bine la sanatate. Casa e curata, draguta, perfect locuibila. Plus colegele cu care stau, supernice.
Asa...ajunsa acasa, m-am bagat si eu la bucatarit, am facut salata, ca la atat ma pricep si eu. Si cum radeam noi, nevoie mare, si asteptam oaspetii...suna cineva la usa. La noi, in afara de vecina de alaturi care ne aduce o data pe luna mere din gradina ei, si foarte rar ceva "cititori" de gaze sau electricitate...nu vine nici dracu`, neanuntat. Curioasa si intrigata - pt ca musafirii erau programati pe mai tarziu - ma duc la usa. Adorabila imaginea ce mi s-a asternut in fata. Doi omuleti, costumati din cap pana in picioare in doua lucruri bizare(cred ca unul era ceva leu legendar, nu de-asta cum vedem prin savane, ci unul de-ala rau, din ceva basme celtice, si celalalt era cea mai draguta stafie pe care am vazut-o vreodata). Aveau cosulete. Si mi-au zis o poezie. Asteptau ceva in schimb.
M-am simtit mai outsidera decat niciodata. Mi-am dat seama ca nu-s de-a locului. Ok, a fost prima data ca am facut ceva de halloween, si anume mini-party-ul asta si masa organizata pt invitati, deci am luat oarecum initiativa. Acasa data asta era data de dinainte de mers la cimitir si aprins lumanari pt morti. Cam atat. Nu machiaje, nu fun, nu chef, nu muzica, nu nimic entertaining. Dar vai, am uitat ce era mai in spiritul Halloween-ului. Colindatul din usa in usa si recompensatul copilutilor. Mai, si cand ii vad pe prichindeii astia doi, unul era ceva pui de black man, imi pica fisa ca oricat de mult m-am strofocat sa adopt traditia asta si sa trec peste impulsul meu conservator, nu mi-a prea iesit. Nu aveam ce sa le dau. N-aveam nici casa decorata. Nici mascata nu eram. Ma rog, poate parul meu mereu ciufulit aduce un pic a ceva weird witch. Plus ciorapii verzi. Aratam un pic a ceva zgripturoaica din basme cosmaresti, s-o zic drept. M-am simtit ca naiba. Aveau in cos portocale, mere, ceva prajiturele, acadele, o groaza de bomboane, cioco, zici ca tocmai au dat iama in te miri ce magazin cu dulciuri. Si eu nu aveam ce sa le dau. De fapt, m-am gandit eu, cum sa n-am?! Am! Si m-am dus in bucatarie sa le aduc doua banane. Pe cand m-am intors...ciu-ciu! Nu mai erau. Am aflat intre timp si de ce, ca am fost tare intrigata. Cica e asa de important sa fii vizitat de copiluti, incat tu ca si host trebuie sa fii pregatit cand vin cu poezioara. Sa le dai pe loc ce ai de dat, ca si cum tu n-ai nimic altceva de facut decat sa-i astepti. Nu e loc de sovaiala. I-am strigat sa vina inapoi, sa isi ia bananele, dar au zis ca "No, thanks, that`s fine". Cred ca voiau sa imi cer scuze cu secularul SORRY(mi-e scarba de cat de des il aud) si probabil sa fug dupa ei sa ii rog sa ia bananele. Da` ia mai lasati-ma cu prostiile voastre...
Si dupa 5 minute, alti copiluti. Trei, de data asta. Adorabili si astia. Dar eu nu aveam decat doua banane. Le lasasem in hol, in caz ca mai vine vreunul, sa pot sa ofer bananele foarte prompt, ca si cum asta as fi asteptat toata ziua. Si intind mana, zambesc frumos, le multumesc pt poezioara si le urez sa stranga cat mai multe dulciuri pe traseul lor. Si zice cel mai inaltut ca 'No, thanks...". Da` ce mai e acuma, draga? Te pomeni ca nu ti-or placea ca sunt importate din Turcia, sau ce? "No, we cannot accept. We`re three, you only have two, it wouldn`t be fair for one of us."
Ei bine, mi-am retras zambetul si am inchis usa, duca-se... si am tras obloanele la casa, sa nu se vada lumina, am pretins ca nu e nimeni acasa si ne-am continuat seara. Nu-i fair, ar fi trebuit sa primim cu bratele deschise colindatorii, dar cu atatea figuri, mai ma leshi?
Happy Halloween!

No time

I had no time to hate, because
The grave would hinder me,
And life was not so ample I
Could finish enmity.

Nor had I time to love, but since
Some industry must be,
The little toil of love, I thought,
Was large enough for me.

Sssnow time, baby!

Luni, marti si vineri am cele mai grele zile. Ca negrii pe plantatie, stau toata ziua la sapa. Adica la universitate. Ora dupa ora, si daca se nimereste sa am vreo pauza, tzushti la biblioteca. Martia asta nu a fost o exceptie. Am iesit pe la 5pm din biblioteca, sa fug la un seminar, cu gandurile imprastiate("oare ce face cineva drag?", "futu-i mama ma-sii de ploaie, execrabila vremea la englezii astia...", "oare ce m-a impiedicat ca de o luna incoace sa nu imi cumpar o nenorocita de umbrela?", "oare unde naiba este ceva agentie Loto, poate ar fi o idee buna sa incep sa joc, sunt cu bugetul la zero" etc). Si m-a trasnit asa deodata, la iesirea din biblioteca....taddddaaa!!!!!
Z A P A D A ... C`etait incroyable!!! Pure magic!!! Ningea cu fulgi mari, ca-n basme. Nici n-am mai tinut cont de frigul ce m-a adus instant intr-o stare de vertij, am pus-o pe seama ninsorii. Sigur, ninsoarea cadea peste o ploaie zaluda ce tinuse cateva ore bune, de-aia tipic britanica, baga-mi-as picioarele-n ea. Si nici nu urma sa dureze mult, din pacate. Zapada, zic. S-a asezat un strat alb pe masini, suficient cat sa jubilez incontinuu pana acasa. Mi s-a facut dor de scortisoara, de covrigeii lu` mama, de ski, de munte si de un semineu inflacarat.
Incredibil, in octombrie scriu un post despre zapada.
Nu vreau sa fac confidente emo, dar in ultimul timp starea mea n-a fost cea mai buna, am ceva probleme de sanatate, si nici moralul nu-i at its highest level. Insa zapada asta de marti (a cata oara sa va spun ca orice s-ar intampla, marti e ziua mea norocoasa?haha!) a fost ca un boost al energiei care se apropia vertiginos de zero. Walking in a winter wonderland, exact asa a fost pana am ajuns acasa. Acasa, unde mi-am facut un ceai cu scortisoara si mi-am pus fizicul in pat si m-am culcat. Am visat cu castele si zapada si printi si cai albi si inimi de gheata ce se topesc la seminee...

Busy

Relax. This won't last long.
Or if it does, or if the lines
make you sleepy or bored,
give in to sleep, turn on
the T.V., deal the cards.
This poem is built to withstand
such things. Its feelings
cannot be hurt. They exist
somewhere in the poet,
and I am far away.
Pick it up anytime. Start it
in the middle if you wish.
It is as approachable as melodrama,
and can offer you violence
if it is violence you like. Look,
there's a man on a sidewalk;
the way his leg is quivering
he'll never be the same again.
This is your poem
and I know you're busy at the office
or the kids are into your last nerve.
Maybe it's sex you've always wanted.
Well, they lie together
like the party's unbuttoned coats,
slumped on the bed
waiting for drunken arms to move them.
I don't think you want me to go on;
everyone has his expectations, but this
is a poem for the entire family.
Right now, Budweiser
is dripping from a waterfall,
deodorants are hissing into armpits
of people you resemble,
and the two lovers are dressing now,
saying farewell.
I don't know what music this poem
can come up with, but clearly
it's needed. For it's apparent
they will never see each other again
and we need music for this
because there was never music when he or she
left you standing on the corner.
You see, I want this poem to be nicer
than life. I want you to look at it
when anxiety zigzags your stomach
and the last tranquilizer is gone
and you need someone to tell you
I'll be here when you want me
like the sound inside a shell.
The poem is saying that to you now.
But don't give anything for this poem.
It doesn't expect much. It will never say more
than listening can explain.
Just keep it in your attache case
or in your house. And if you're not asleep
by now, or bored beyond sense,
the poem wants you to laugh. Laugh at
yourself, laugh at this poem, at all poetry.
Come on:

Good. Now here's what poetry can do.

Imagine yourself a caterpillar.
There's an awful shrug and, suddenly,
You're beautiful for as long as you live.

Hai sictir

Ca sa vezi...cu cat ai mai mult de citit, cu atata esti mai obosit. Ce concluzie desteapta, nu-i asa? :)) M-a atins intelepciunea azi si m-am gandit sa o las sa curga si peste creierele voastre, ca la mine prea s-a supraaglomerat, alaturi de alte calitati. M-am gandit ca acest post sa fie despre lucruri cu care ne mandrim, despre 'am cu ce, bah' si despre 'de ce mi-s(s) eu cel mai tare din parcare'. Cum care parcare? Ai plina de Bugatti-uri si Koenigsegg-uri si Ferrari-uri, nu jucarii de incepatori. Am avut o saptamana plina de citit, insomnie si stress. Sunt gata ca bateria, capitulez imediat, dar inainte sa fac asta m-am gandit sa mai dau un 'sara buna', sa nu se creada ca am crapat.
Eu incep prin a ma mandri cu rezistenta mea la NESOMN. Auzit-ati de insomnie, domnilor? Cam sufar. Sufar de insomnie din cand in cand si e de rau, ca nu e cum obisnuia sa fie, de-aia mica, e de-aia nasoala, nu inchid un ochi toata noaptea. Se intampla de vreo 3 nopti incoace, dar azi simt ca trag un somn zdravan de se zguduie R.E.M.-ul intregii Planete. De ce ma dau mare cu asta? Pai de-aia pt ca NU SE VEDE. Azi mi s-a facut un compliment dragut - cum altfel ar putea sa fie un compliment?! - ceva legat de ochii mei...de fapt pe dinauntru ii simteam aproape plesnind de somn, nu stiu cum erau asa de 'proaspeti'. Ma dau mare cu faptul ca la vreme de rastriste, am un talent net deasupra tuturor de a economisi bani. Eu sunt capriciul in persoana, am pretentii pana la dumnezeu, dar si cand ajunge cutitul la os, sunt sacrificiul intruchipat. Nu-i usor sa fac transfer intre starile astea de agregare, dar niciodata nu ma plang, tac si inghit, c-asa-s eu...
Ma laud cu faptul ca sunt cel mai incapatanat/capos/berbec, call it whatever, om. Nu stiu daca din Univers, dar daca s-ar face Olimpiada Incapatanarii, as avea mari sanse la titlu. Oricum, cel mai capos din cati am intalnit eu. N-ar fi trebuit sa ma laud cu asta, nu? Poate ca nu, dar e o chestie which I`m really mastering in, trebuia spusa.
Ca sa trec la chestiile mult prea comune, poate ar trebui sa ma laud cu amibitia, curajul, puterea de munca, tenacitatea, chestii de-astea...Prind rapid limbile straine, imi place foarte tare sa invat chestii noi, sunt absolut intotdeauna cu antenele foarte pe faza, ca sa captez informatii noi. Am o fire foarte pragmatica pt lumea mare - si multa! - dar de fapt sunt o boema. Ma laud cu latura mea artistica, deloc de lepadat :D Stiu sa ma descurc in cele mai spontane situatii, de la a o intoarce ca la Ploiesti ca sa nu te faci de cacao ca ai uitat numele unui om cu care te vezi zilnic si are functia de Presedinte la un club cu renume, pana la a spune cu voce tare ce te derajeaza la no matter who. Ah da, sau stiti situatiile alea penibile cand efectiv nu iti aduci aminte un anumit cuvant in naiba stie ce limba, si chiar ai vrea sa iti vina pe limba, pt ca e crucial in discutia pe care tocmai o porti? Ei bine, datorita debitului meu verbal, uit un cuvant, dar am in tolba-mi grasa 100 de alte cuvinte care sa defineasca cuvantul lipsa. Nu imi aduc aminte de vreo conversatie care sa se lase cu nedumerirea interlocutorului, de obicei reusesc sa explic - chiar daca in 1000 de cuvinte - ce am de explicat. Ah da, entuziasmul meu exceeds by far the limits of common sense. Nici asta nu-i tocmai o treaba pozitiva, dar treaca-mearga, o trecem la 'am cu ce, bah', tocmai pt ca in ziua de azi, cand toti is sictiriti si posomorati de-ti vine sa le tragi cate-o palma ca sa le revina un pic sangele-n obraji, eu sunt asa de Pepsi. Agitata, adica. By the way, Pepsiul e mai carbogazos decat Cola, desi sunt categoic fana Cola. Dar proverbial la capitolul agitatie e Pepsi-ul, de-asta ma lepad de Coca-Cola si ma intitulez cateodata Pepsi. Daca bine-mi aduc aminte, un coleg de la scrima m-a poreclit asa, acum vreo 6 ani. Ah da, ma dau mare cu faptul ca nu mai beau sucuri. Si ca am dat-o pe apa in cel mai constiincios mod posibil, minim 2.5 l/zi. Face bine la celule, you should try this as well.
Stiu sa ofer multe, cu conditia sa simt ca merita. Stiu sa fiu o harpie nf cand e cazul, though. Ma laud cu faptul ca accentul meu e foarte flexibil. De la accent parizian, sudic - pt franta, zic -, la mitic, britanic, american. Culmea-i ca iese cam scartait ala ardelean, desi e my mother tongue :)) Ma laud cu cei mai frumosi prieteni din lume. Cea mai tare familie ever. Si cel mai iubit iubit.
Ma laud cu niscaiva activitati pe care le-am facut, precum organizat diverse chestii, leadership, trainership, scris, voluntariat, calatorit, ajutat societatea intr-un fel sau altul, concursuri, sport si mai ho! ca nu mai tin minte...
Ma laud cu faptul ca tocmai mi-a venit somnul si am reusit sa inving insomnia. Si ca tocmai ti-am furat un pic de timp din viata ta ca sa citesti tot non-sense-ul asta >:) Noapte buna!
Si enjoy the week end. Am asteptat week end-ul asta ca pe o mantuire, bag odihna big time, ca cere organismul cum n-a mai cerut demult.

A guy`s interest

Ras cu plans.

Am I The One? - ciclul 'Silly questions with no answer'

Cateodata nici nu realizam cat de naivi suntem. Credem cu sfintenie intr-un lucru ce, in final, se poate dovedi a fi o simpla iluzie iluzorie - pleonasm de duminica, creierul e pus in functiune la cote minime, rog indulgenta.
Poate ca ma insel eu si poate ca asteptarea nu-si trage nicio seva din naivitate, poate e doar o alta idee stupida de-a mea - tot de duminica seara, ca in rest am doar idei geniale, se stie...
M-am surprins pe mine zilele astea cat de mult m-au "atins" la coarda sensibila niste lucruri. Despre mine se pot spune multe, dar nu stiu daca 2 din 10 oameni ar crede ca sunt o romantica incurabila. Exagerez, desigur... sunt perfect - si rapid - curabila, dar imi place cum suna sintagma. As inlocui totusi acel "romantica incurabila" cu "sensibila". E stiintific dovenit ca femeile sunt mai sensibile - de aici si denumirea de "sex slab" - decat barbatii - dragii de ei, numiti, cum altfel?!, "sexul tare". Nu prea inteleg ce e cu diferenta asta de consistenta intre cele doua sexe, dar da, cu concluzia studiului sunt de acord.
In fiecare dimineata cand ma duc la universitate trec pe sub un pasaj, un gang dubios, care face legatura dintre cartierul in care stau eu si centrul orasului. Are ceva de pe vremea lui Jack Spintecatorul tot subway-ul ala, ma intriga de fiecare data cand il traversez. Si totusi, are si o latura prietenoasa, caci zi de zi vad acolo un om care canta la chitara si are o palarie cu cateva lire in fata lui. Nici dracu` nu-l baga in seama, tinerii au cam toti iPod-uri infipte-n creier, batraneii nu cred ca mai au auzul prea bun, iar ceilalti nici atat nu se preocupa de existenta omului. Eu am o fobie fata de unele categorii de oameni, cu toate ca ma auto-intitulez un om tolerant. Nu-i frumos, dar mi-e imposibil sa nu reactionez refractar la un tigan(de-ala rau), un cersetor, un jegos sau un prost. Am eu fixurile mele... Dar asta, domne`, nu stiu ce are, dar ma fascineaza. Canta in plata domnului, de n-are nicio treaba. Nici nu cred ca ii pasa daca si cine ii arunca vreun ban. Canta cu ochii inchisi, mecla desfigurata de placerea de a, pur si simplu, canta. Se vede de la o posta ca ceva e in neregula cu el, dar in rest nu pute, nu injura, nici nu se uita urat la tine- de fapt nu se uita deloc, ca isi tine ochii inchisi. Ieri dimineata l-am vazut iar, ma gandeam ca in week end are program prescurtat, ar dormi si el mai mult, dar nu, el era acolo la 8 dimineata si canta de mama focului. Aproape imposibil de imaginat, dar canta o melodie folk si linia melodica era aproape identica cu o piesa de-a lui Imi. Si de aici au inceput sa curga "sensibilitatile". Ok, gata cu paranteza, am inceput de la naivitate si asteptare. Stergem naivitatea, nu am chef sa argumentez acum, dar e o tema de reflectie pt cei ce simt nevoia de putina filozofie.
Si ma intorc la asteptare. Cred ca nu sunt multe lucruri periculoase in viata, in general omul se adapteaza usor la tot si face fata cu brio, daca e in stare sa-si genereze suficienta putere. Dar un lucru periculos e asteptarea. Imi aduc aminte ca de multe ori asteptam CEVA. Un ceva nedefinit...primavara, ca e anotimpul meu preferat, asteptam vara, ca venea vacanta mare si Vama Veche, asteptam iarna, ca era zapada, imi asteptam iubitul, asteptam sa mai treaca un an, calendaristic, scolar, oridecare, dar sa treaca. Sa apara Elle. Sa fiu mare. Sa devin adult. Sa termin liceul. Sa am cariera mea. Masina, casa, rate, poate un om cald sa-mi tina de frig noaptea, doi caini, v-am zis: un ciobanesc german si un beagle, apoi inca o masina, daca se poate Ferrari, poate un copil sau doi, chestii de-astea. Apoi mai e o categorie de "asteptari", stiti voi, astepti un telefon ce nu mai vine, astepti un avion si are intarziere, sau un tren, taxi, troleu, un om, un semafor, astepti in sala de asteptare la doctor s.a.m.d.
Si, ca sa trec la pericolul maxim, sunt Asteptarile. Potentialul pe care il vrem maxim. Vrem sa stoarcem ce-i mai bun din noi, din altii, din tot. Asteptam ca totul in jurul nostru sa se ridice la standarde maxime, ca altfel va spun eu ca nu ne-am fi dezvoltat simtul asta critic, suntem obisnuiti sa primim ce-i mai bun, si daca nu primim, facem scandal ("ca doar nu-s eu mai fraier, sa tac, nu?").
Revin la Imi. Am ajuns ieri acasa si am ascultat intr-o doara tot albumul Nebun de Alb. Imi mi-e prieten dinainte sa ma nasc, mama a fost colega de cenaclu cu el si au ramas prieteni foarte buni. Nu stiu cat de des va paleste pe voi sensibilitatea si cat de des meditati la ce a fost, este si va fi in viata voastra, dar omul asta are o putere magica de a sonda adanc in tine si a te reconecta la propriile tale sentimente, de care nu de putine ori uiti.
Si ascultandu-i melodiile, inevitabil m-a plesnit romantismul. Fiecare melodie e o declaratie de dragoste pt fosta lui nevasta pt care, pun pariu, mai simte si azi multe. E normal, are doi copii cu ea, si desi ne place sa credem si sa ne mintim ca "viata merge inainte", se intampla uneori ca ea sa se opreasca intr-un punct terminus mai repede decat terminusul real. Am rememorat cu placere serile in care mergem cu Maestrul Bogdan in Autograf si ascultam pierduti in timp si spatiu muzica. Melodiile astea au asa un iz special incat te fac sa o invidiezi pe femeia careia ii sunt dedicate. E in natura omului sa isi fixeze un punct de referinta si sa compare totul in raport cu acel punct. Viata asta e, in definitiv, o secventa de experiente, iar fericirea vine atunci cand alegi o chestie, din alea multe, care cantareste mai mult decat toate celelalte si care, macar pt un timp, devinde punctul de referinta, devine "ceva"-ul la care urmeaza sa raportezi totul de acolo incolo. Stiu ca primul sarut a fost la mine o experienta super-banala si nici macar nu l-am marcat ca si "punct de referinta", pt ca mi se parea prea sec. In schimb al doilea a ramas multi ani pe piedestal si era acesl ceva la care raportam toate saruturile de dupa. Pt ca a fost cel mai bun. Pana la un moment dat. La fel si cu telefoanele mobile. Toata viata mea am avut Nokia si Nokia era cea mai tare chestie ever, bateria tine mult, au destula memorie, meniul easy, tot ce vrei. Apoi am avut un Motorola V3, binecuvantat fie bietul telefon ca acum e mort, cu care m-am inteles foarte bine. Era superslim, era en vogue (pardon, nowadays se zice 'trendy'), meniu simplut...am crezut ca a detronat nokia-urile. Dar dupa ce m-am lamurit ce-i poate bateria - destul de rapid, dupa vreo 2 luni - am inceput sa fiu nostalgica dupa Nokia. Dar am continuat relatia cu Motorola, dadea bine. Ne statea bine impreuna. Nu-mi cauza probleme, nu ma incomoda, era ok. Dar din cand in cand imi aduceam aminte cat de bine imi era cu Nokia, nu ma lasa la greu, era acolo si dupa 6 zile de folosinta. Cu timpul insa am inceput sa am un comportament ostil fata de Moto, nu-mi pasa ca era mai tanar decat Nokia si ca arata mai bine, incepusem sa il uit acasa, sa il pierd, sa il dau de pereti, se instalase indiferenta ("indiferenta-i cea mai grea", rings a bell? Sa nu credeti ca telefoanele mobile fac exceptie). Am revenit la Nokia, eram deja familiarizati unul cu altul, nu a trebuit sa o luam de la zero, la inceput a fost bine. Inca mai am Nokia, fie vorba intre noi, doar ca nu ma mai afisez asa cum o faceam cu Motorola, e o relatie trecuta de stadiul de giugiu.
Ma gandesc cat de mare e dezamagirea cand dam chix si nu "avansam" pana la gradul de "the one", acel "punct de referinta". E normal sa venim si sa plecam, omul e ca o gara, multe trenuri vin si pleaca...si e si mai normal sa vrem sa lasam o urma. Si ca sa mai si inchei post-ul asta interminabil, revin la muzica. Mie-mi place tare Leonard Cohen (sa-mi fie rusine ca nu m-am dus la concertul de la Bucuresti din 22 sept, ca era si ziua lui) si are el o melodie, 'I`m your man', o alta melodie care ma face sa invidiez femeia vizata. Se prea poate sa nu devenim intotdeauna "ceva"-ul pe care cel de langa noi l-a asteptat dintotdeauna, dar concluzia foarte "perspicaca" a acestei duminici putin cam emo e ca merita sa incercam sa devenim "ceva"-ul cu pricina.
PS - By the way, acuma imi doresc un telefon nou. Guess what brand? Motorola V8 RAZR. Yes, things CAN change.

F(i)esta tehnologica

Incredibil. Nemaipomenit. Extraordinar. Mor de curiozitate sa aud niste pareri legate de problema cu care ma confrunt de 10 minute.
Sa vedeti...azi, sambata insorita, dragut afara, totul ok, eu nu fac nimic. Seara, sunt invitata de niste amici sa vizionez un film la ei. Sigur, dupa atata pasivitate, why not getting active, asa ca m-am dus. A venit cineva sa faca pick up-ul ca destinatia era la vreo 3 mile, si dupa 7 seara e nasol sa mergi pe strada singura, fata fiind. Bun. Filmul a fost "The Fugitive", cu Harrison Ford, m-a tinut alive - si mai ales awake - incontinuu, am simtit adrenalina, a fost perfect. Gata filmul, cel care m-a luat de acasa a trebuit sa ma si parcheze inapoi, toate bune si pana aici. Inainte sa plec am avut niscaiva activitati de genul dush - al 3 lea azi - apoi imbracat, spalat pe dinti, incaltat, verificat daca am cheie, mobil, portmoneu...si am uitat sa inchid laptopul. Ajunsa acasa, ma schimb si sar in pat. Ce zic eu...hmm, sa ascult debate-ul Obama v. McCain de pe youtube.com. Si cand incepe filmuletul, observ disperata ca volumul era la MAXIM. Dau rapid click pe volum si...si NIMIC! Nu imi apare scarita aia cu scrollul in sus si in jos, sa ajustez volumul naibii. Si am dat click de tz ori, am intrat in control panel, am incercat sa fac tumbe si acrobatii de toate soiurile. Volumul meu a disparut. A ramas blocat la 100%, nu-l mai pot modifica. Speakerele sunt la maxim, somebody sort me out pana nu dau laptopul asta de toti peretii, e pacat de el ca e Sony Vaio.
PS - Precizez ca erau in derulare 3 procese: Winamp, Firefox Mozilla - cu 3 tab-uri deschise: Facebook, Blogger si Yahoo!Mail, si Google desktop.
PPS- Sunt convinsa ca totul se rezolva cu un simplu restart, dar trebuia sa dau afara ura fata de butonul ala nenorocit, care cred ca exact in clipa asta rade de mine cu toti decibelii lui diabolici.

Despre frig, cu putin mov

A vorbi despre frig necesita o viziune pluriunghiulara, e ca si cum ai vorbi despre ceva abstract, ca de exemplu: suflet, sau iubire, sau viata, sau libertate, sau Razboiul Rece. Nu-i asa simplu. Evident, poti sa spui "Mi-e frig" sau "Nu mi-e frig", ti-ai bagat picioarele si cu asta basta. Nu, n-am sa analizez metodele prin care se poate estompa frigul, se poate elimina, nici n-am sa o dau pe teme globale de genul climate change si alte chestii, pt asta va sta la dispozitie internetul cu resursele-i infinite.
Azi faceti cunostinta cu frigul din punctul meu de vedere.
Daca ma uit inapoi in negura propriei mele istorii, am sa descopar cu o oarecare uimire ca frigul nu imi era o notiune prea familiara cand eram mica. N-aveam nicio treaba. Poate pt ca n-am fost niciodata un copil bolnav, aveam multa energie, ma miscam incontinuu, eram ca un Pepsi scapat pe jos, ma agitam ca un titirez, nu prea aveam timp sa "ma racesc", eram mereu HOT. Literally. Buni fugea dupa mine cu prosop ca sa ma stearga de transpiratie, vezi doamne sa nu racesc, dar energia arsa producea atata caldura incat de raceala nu se punea problema veci.
Si, culmea, azi sunt tot un om sanatos, recunosc, nu la fel de activ fizic precum eram in frageda-mi si tulburea-mi pruncie, dar nu vegetez deloc nici in prezent, sunt un om agitat, mereu in miscare. Si totusi sufar de frig cronic.
Uni zic ca frigul izvoraste din inima. Corect, poate fi si asa. Cica daca ai mainile reci esti sincer. Esti sincer, deci zici verde-n fata. Ca sa zici verde-n fata, tre sa ai sange RECE. Ma-ntelegeti? Bun. Da, sunt un om foarte sincer. Am si sange rece. Daaaaar...am si INIMA. Care bate, traieste, iubeste, simte. Produce energie. Deci inima e calda. Oricum, argumentul asta e destul de filozofic ca sa aiba radacini in real, asa ca let`s skip it.
Sa va mai spun ca am mainile si picioarele reci ca naiba, nasul la fel, si tatele mi se intaresc ca pietrele atunci cand e frig? Poate ca frigul e privit ca ceva rau. Siberia, oameni care de-a lungul timpului au murit de frig, temperaturi care duc la inghet si conditii meteorologice vitrege, masini intepenite pe drumuri din cauza zapezii, bani dati pe haine groase - care daca vrei sa fie de calitate, costa, ca lana de calitate nu e pe toate gardurile, pantofii, cizmele, accesoriile de iarna, toate astea pot fi motive ca oamenii sa se planga de FRRRRRIG. Ah da, sa nu uit si de cheltuielile de intretinere pe timpul sezonului rece. Si de intretinerea masinii iarna. Ah, sa mai spun si ca iarna cheltui de vreo 4 ori mai mult decat in timpul anului, pe ceaiuri, ciocolate calde, vin fiert si alte cele, fie acasa, fie in oras.
Dar frigul poate fi si ceva...bun. As in benefic. Iti pune organismul in miscare. Nu ajunge ca am devenit de cativa ani o fata friguroasa, mai si fac dusuri reci pe deasupra. Lumea zice ca-s nebuna. Dar nu mai pot renunta, imi place, simt ca imi face bine. Pe cap ma spal cu apa calda, dar corpul il tratez cu temperaturi aproape de inghet. E rau primul jet, dup-aia nu mai simti. Ce-am mai descopert e ca daca las frigul in voia lui, ma infrumuseteaza :)) Asta poate suna extrem de dumb, dar frigul te face sexy. In cazul meu, buzele mi se fac de un mov plapand, apetisant, nu de-ala cadaveric, bacovian, ci de-ala numai bun, cum e de vreo 6 sezoane in trend, purple-ul ala misto. Plus ca totul e conturat mai bine, de la buze, la pometi, si la...da, sani. Nu vreau sa cad in vulgaritate, dar sanii mei stau ca la comanda cand e frig. Sigur, la varsta mea stau la comanda si cand dorm, scuzati modestia, dar cu precadere cand e frig, mi se pare ca sunt si mai si. Comit zilnic crima de a nu purta sutien, sunt alergica aproape la accesoriul asta inutil, si cand e frig si am bluze mulate, ma fastacesc si stau cocosata. Dar mi s-a spus ca e ok, e un efect natural, asa ca mi-a cam trecut cu jena.
Asadar frigul poate fi rau, poate fi sexy, poate fi estetic, poate fi sanatos. Uneori poate fi ridicol, cand nu iti mai poti controla vocea din cauza tremuriciului, dar si din asta poti face ceva funny. Am patit o data sa nu reusesc, efectiv, sa scot pe gura cuvantul "extraterestru"... cam ilogic sa vorbesti despre asemenea lucruri cand ti-e frig, ca te mai ia si fiorul groazei, dar nu mai retin exact ce discutie cretina era atunci, dar era pe tema aliens.
Frigul poate sa vina si sa revina in viata cuiva asa de des, incat sa devina ceva cronic, parte integranta din persoana aia. La mine depinde de sezon. Si da, tocmai a inceput sezonul in care frigul ma populeaza cam zilnic, aproximativ 12 ore din 24. Mi-e frig dimineata cand ma scol din pat si ies din culcusul pe care l-am incalzit cu atata drag in timpul orelor de somn, mi-e frig la dush, ca il fac cu apa rece, mi-e frig cand ma imbrac, ca stau dezbracata vreo 5 minute prin camera pana ma decid ce port in ziua respectiva, mi-e frig cand ies din casa, mi-e frig pe drum, desi umblu repede, ca sa ma incalzesc etc.
Si am lasat pt final cea mai subiectiva si mai placuta parte. Sa-ti fie frig nici nu-i asa rau, apreciezi inzecit mai mult o mana calda, un suflet cald, o inima calduroasa. Exista tot felul de expresii, cu mana calda, cu painea calda, cu nu-stiu-ce. Si toate chestiile astea calde nu le-am putea aprecia daca n-am trece prin faza de frig.
Ma gandesc ca maine dimineata repet ritualul, trec prin etapele frigului, sculat, dus, imbracat, iesit in lume. Si n-am sa mai am aceeasi atitudine represiva fata de frig. Pt ca voi avea mov la buze, which I find sexy, si voi sti ca atunci cand dau de mana aia calda, am sa fiu atat de happy...

Never again

Nimic nu ma enerveaza mai mult decat incorectitudinea fata de mine insami...comisa de propria-mi persoana. Mi s-a intamplat de multe ori sa imi promit unele lucruri, sa imi spun ca "nu mai fac asta sau cealalta", ca ma opresc din facut ceva (mancat seara, citit noaptea, dormit putin, implicat in prea multe) si ma apuc de altceva (mancat bio si organic, invatat mandarina si rusa, Photoshop). Astea-s exemple. Simple exemple. Si da, de obicei m-am si tinut de cuvant. DAAAAR, unde vreau sa ajung este ORIGINEA acestei rabufniri. Ca e nevoie de o serie de evenimente penibile ca sa ajungi la stadiul de enervare la culme pe propria-ti persoana si sa iti promiti toate astea. Postul asta vrea sa vorbeasca despre acel tipping point pe care il atingem uneori si zicem STOP! De acuma...de acuma nu mai fac ceva, sau de acuma fac asta sau ailalta... in genere e vorba de promisiuni, mai mult sau mai putin impulsive, dar e cert ca ele rabufnesc dintr-o acumulare de nemultumiri sau de neajunsuri si trebuiesc remediate cumva.
Mi s-a intamplat de foarte multe ori sa spun "da" cand trebuia categoric sa spun "nu".
Uneori am fost prea draguta cu unii, prea drastica si scorpie cu altii. Uneori am judecat, alteori am tolerat prea mult ceva/pe cineva. Dar fie ca e vorba de polul + sau -, chestiile respective erau facute in exces si imi cauzau un disconfort.
Am facut afirmatii nefondate uneori, alteori - am tacut.
Sigur, astea sunt cazuri izolate, rare, le-am comis de putine ori, dar pt o persoana ca mine, ele cauzeaza frustrare si dorinta de razboi. Un razboi intern mai mult decat extern, unul intens si nu usor, dar care se rezolva fara prea mare bataie de cap daca pur si simplu sezi un pic si cugeti si (re-)incepi sa comunici cu tine.
Nu ma simt in stare sa dau sfaturi, dar ma simt in stare sa deschid o rana si sa o disec in profunzime. Sunt convinsa ca fiecare dintre noi are o buba mai noua sau mai veche ce sta si mocneste din vreme in vreme, scoate puroi, si ne face sa avem un sentiment de frustrare. Fie ca e vorba de o iubire neimpartasita si tinuta in cutia Pandorei de muuulta vreme, un cuvant nespus -deloc, sau nespus la timp -, fie ca e vorba de inghitit prea mult rahat la birou/in relatia cu persoana iubita/familie etc, sau de spalat vasele mai des decat partenerul, cred ca e timpul sa dam afara ce ne tine in loc. Niciodata un lucru nu se remediaza de la sine, e nevoie sa spargi gheata si sa il recunosti, sa il analizezi si apoi sa il faci sa dispara.
Tu cand ai vorbit cu tine ultima data?

Experiment

Azi am dat de mp3-playerul meu dragut, care s-a prafuit de cand nu l-am mai folosit. Acasa nu ieseam din casa fara el, era la loc de cinste in geanta sau in buzunar, si daca mergeam sa duc gunoiul la ghena. Asta pt ca acasa deja stiam drumul cu ochii inchisi - vorbesc de ORICE drum, mi se parea ca tara aia nu mai are secrete fata de mine. Stiam ce semnifica anumite expresii faciale sau verbale ale oamenilor. Stiam cand un om ma intreba cat e ceasul, nici nu era nevoie sa imi scot castile din urechi, ii raspundeam din reflex, uneori nici la casa de marcat, cand plateam ceva, nu le scoteam, totul venea de la sine. Si nici oamenii nu aveau cerinte de genu 'politete' sau alte cele. Deci castile stateau mai mereu in urechile mele, muzica suna non-stop, fiecare cu ale lui.
Aici insa am descoperit ca nu mai simt nevoia de muzica. Cel putin nu pe strada. Trebuie sa fiu atenta la masini, care nu scot niciun zgomot si care, pe deasupra, nici nu stiu exact din ce directie vin. La oameni, ca nu rareori se intampla sa discuti cu straini pe strada. Acasa te invata mama si tata 'sa nu vorbesti cu strani'. Aici e ceva normal sa porti o discutie cu un necunoscut pe strada. Lumea isi cere scuze incontinuu, de multe ori te intrebi de ce. Si incepi si tu, la randul tau, sa iti ceri scuze. Scuze ca treci pe dinaintea lui, ca treci prin spatele lui, prin stanga sau dreapta, ca l-ai atins, ca orice. Deci era exclus sa comit o asemenea injurie societatii si sa port casti, cand lumea are atatea scuze de cerut.
Azi insa m-am bucurat atat de mult sa imi revad jucaria cantatoare, care zacea pieduta intr-o gentuta in dulap, incat mi-am instalat-o frumos in urechi si am pornit-o. Canta asa frumos inca n-am mai lasat-o acasa, am dus-o cu mine peste tot azi. Pentru prima oara am vazut viata cu adevarat prin ochii unui strain. Oamenii absenti, dar politicosi, cum isi cer scuze din reflex, si cum orice miscare gresita ii scoate din amorteala lor, si incepe sa ii animeze... Oameni de toate culorile, marimile, soiurile...Norii grei multistratificati ce acopera orasul. Pasarile obisnuite cu vantul puternic ce isi schimba destinatia dupa cum bate vantul - la propriu - pt ca nu au nicio sansa sa inainteze altfel. Soferi carora politetea si vigilenta le sunt reflexe neconditionate. Vezi tot cand nu ii auzi. E si normal, cand esti privat de un simt, iti dezvolti mai tare alte simturi, in cazul meu cel vizual. Eu azi nu am auzit niciun "Oh, sorry!", nu am fost atenta la nimic, decat sa nu ma impiedic. Am zambit inapoi la zecile de zambete pe care nici acum nu stiu de ce le-am primit. Dar era un zambet de-ala 'razi tu razi, Harap-Alb...dar nu stii nici tu de ce'.
La fel cum nici eu nu stiu acum ce concluzie ar trebui sa trag din experimentul asta, cel mai probabil niciuna, doar ca ma simt mai bine acum ca am scris despre el.

O seara de solitudine - (Prea emo?)

Sunt momente in viata cand ti se pare ca nu ai viata, ca functionezi anemic, precum o masinarie stricata, care se invarte in gol. Sunt momente cand ai nevoie de un blocaj, fie el psihic, fizic, spiritual, sentimental sau de alte naturi.
Uneori simti nevoia de a nu mai fi, macar pt o clipa, o zi, o perioada.
Parca n-ai vrea sa recunosti ca te confrunti cu clipe dintr-astea, pari prea patetic, prea dramatic, prea vulnerabil. Dar iti aduci aminte atunci ca esti OM. Si ca omul are slabiciunile sale, asta ca sa nu zic ca omul in propria-i esenta este un mecanism stricacios si slab, doar atata ca e inzestrat si cu chestia aia ce se cheama 'suflet'.
In seara asta de vineri ma simt putin cam singura. Si ma gandesc ca in lume sunt atatia oameni care simt la fel. Sunt unica, cu totii suntem. Nici macar nu e dureros sa recunosti ca nimeni nu e unic, de fapt, ca toti seamana cu toti si ca, in final, suntem toti o apa si-un pamant. Suna trist, suna emo, suna depresiv, suna a jale, dar nu e nici macar atat. E o constatare placida, insipida, incolora.
Ne place sa ne coloram vietile in fel si chip, traim clipa, profitam de viata, privim la vie en rose, dar suntem singuri. Nu pt ca traim intr-un mileniu al tehnologiei, nu pt ca ne afundam in urban si respiram stress, ci pur si simplu pt ca omul, prin definitie, este o fiinta solitara.
Tocmai ma pregatesc de somn, plonjez in vise, dar nici macar visele nu ma mai viziteaza de ceva vreme. Am un somn singur, nepopulat de vise, de zgomot, de culoare sau caldura. Seara asta nu e trista, e o seara ordinara. Sunt aproape sigura ca simt singuratatea inzecit mai organic atunci cand e liniste. Si, cred ca am mai spus-o, aici unde stau, e o liniste sepulcrala. Poate e bine asa, daca as auzi pasi, cred ca m-as speria, de ceva vreme m-am obisnuit cu linistea. Nici ziua, nici noaptea, nu se aude mai nimic. Uneori, cam dupa 7 seara, aud prin perete ce se petrece in casa alaturata. O familie galagioasa se aduna la masa si se cearta toti intre ei. Atunci imi dau seama cat sunt de singura, cand realizez ca nu e nimeni in jur cu care sa ma cert, caruia sa ii spun ceva. De fapt nici nu e vorba de a avea sau a nu avea oameni in jurul tau, pt ca uneori ii ai si tot in tacere sfarsesti. Am un om frumos care e mereu cu mine, chiar daca nu fizic, e intotdeauna aici; am o familie; un trecut frumos; prieteni; toate astea sunt ingrediente ce fac viata placuta. Multi se plang de vietile lor. Am facut-o si eu de atatea ori. Acum nu as mai face-o. Lucrurile, grele sau simple, urate sau frumoase, sunt facute ca sa fie traite si experimentate. Si totusi, tot acest contraargument nu cantareste suficient de mult incat sa pot afirma ca omul nu este o fiinta singura. Ne nastem inconjurati de oameni, cel mai probabil sfarsim tot inconjurati de oameni, si, culmea!, viata ne-o traim singuri.

Hats off for CFR

Am o personalitate suficient de easy-going incat sa nu duc lipsa de oameni in jurul meu. De fapt am descoperit ca solitudinea imi cauzeaza drastice caderi de moral, moral care se prabuseste undeva in depresie si rezulta un big bang al constiintei care se redreseaza usor, nu zic, dar sufera mocnit.
Ii multumesc entuziasmului meu pt ca mi-a permis sa imi fac cateva cunostinte foarte dragute prin noul oras pe care il populez de ceva vreme. Si mai e ceva...
Ca sa starnesti un interes cuiva...trebuie sa fii putin exotic. Sa ai acel "je ne sais quoi" care sa iasa in evidenta. Cred ca am avut dintotdeauna un aer mai altfel, ca sa nu zic chiar exotic, fie ca a fost vorba de o apucatura mai nebuneasca sau de vreo trasatura, fie ea fizica, morala sau de alte feluri, dar niciodata nu am crezut ca orasul meu natal va fi motiv de propulsare a popularitatii mele.
Am fost saptamana trecuta invitata la un party la care au luat parte vreo 15-20 oameni, din tari diferite. Am cunoscut un nigerian care sta in UK de cativa ani. A-propos, ieri a fost ziua nationala a Nigeriei, deci happy birthday celor ce au ceva de-a face cu asta. Socul nu a fost mic cand omuletul colorat a observat ca poate sa poarte o conversatie despre literatura nigeriana - la nivel de beginners, desigur - cu un om din Romania, intamplator eu. Am vorbit despre Chinua Achebe, am scris despre el pe blog mai demult, il recomand cu caldura oricui vrea sa citeasca o carte buna (Things fall apart, par exemple). Dupa care ma intreaba el: "What town are you from?" si zic "Cluj, it`s in the North-Western part of my country, maybe it will ring a bell if I tell you that it`s the capital of Transylvania, the country of Dracula..." "Ooooooooh...really? CFR Cluj? Wooow, that`s awesome..." si nu mai redau discutia, dar a tinut vreo juma de ora, eu primind chiar informatii noi despre echipa orasului meu natal, Cluj, de la un outsider. Si nici multele intrebari legate de Cluj, de la "dar aveti mai multe echipe de fotbal in Romania, sau doar astea doua - stia si de Steaua si de Becali, by the way ? Si ce le dati sa manance?" s.a.m.d.. Imi aduc aminte de o prietena din Franta care, cand a venit prima data in vizita la mine, pe drumul de la aeroport spre casa, nu s-a putut opri din a spune "dooooamne, dar ce multe lucruri aveti...si case, si blocuri, si masini..am vazut la TV ca stati in corturi, ca va spalati hainele la rau. Aveti si McDonald`s!" Multumim presei occidentale pt imaginea creata.
Azi, miercuri, zi plina de rahat si frig si cursuri... am pauza de la 12 pana la 5 dupa-masa...ce sa fac? Puteam sa vin acasa, dar drumul pana acasa si inapoi in centru, pe jos, ca asa circula studentii fara finantare babana, imi ia aprox. 50-60 min. Deci o ora, acasa frec menta, poate mananc, citesc un pic, poate stau pe net, tot la frecare de menta. Asa ca m-am retras la biblioteca. E locul perfect, jur.
Si stau, si stau, si trece vremea, se face 4:30, ma indrept spre seminarul pe care il am. Dar ceva ma retine:
"Ooooh, Daria from CFR Cluj, I bump on you again...Will you watch the game tonight?"
Guess what? Prietenul nigeriano-britanic propune sa vedem meciul impreuna, sa facem pariuri, sa prezic scorul, sa zic daca Culio baga gol sau nu...Un entuziasm debordant cu care nu sunt obisnuita.
Tin minte ca am fost acum vreo 3 ani in Ungaria cu un proiect si am ajuns la conflicte urate cu un tip super-nationalist din Budapesta. Sigur, conflictele romano-maghiare sunt seculare si patriotismul si aroganta maghiarilor sunt recunoscute, dar eu sunt un bun exemplu al unei convietuiri pasnice dintre aceste natii - fiind pe jumatate maghiara, biologic vorbind, desi gandesc/traiesc/respir pe romaneste - mai nou un pic si pe engleza. A-propos, le si vorbesc limba, asa ca sa nu se supere pe mine cand ma duc in tara lor - si e foarte bine, ca daca le vorbesc in romna, simt ca scad drastic in ochii lor.
In ziua ce a urmat meciului cu Roma, "CFR Cluj" s-a situat la top searches si pe google, si pe yahoo!, lucru ce nu s-a mai intamplat de cand cu crima aia urata comisa de un roman in Italia - si atunci numai pe google Italia, in vreme ce acum vorbim de google.com - si atunci cand la Olimpiada a castigat aur judoka noastra, Alina Dumitru - si atunci pe yahoo sports.
Acum 10 min am primit un mail de la un prof din Birmingham care zice ca e incredibil de incantat referitor la jocul 'romanasilor' - probabil i-a scapat componenta multiculturala a echipei. Nu cred ca era cazul sa ma simt eu, personal, flatata, dar recunosc ca mi-a crescut inima :D
Mie sa-mi fie rusine, n-am reusit sa vad tot meciul. Multumesc conexiunii mele, in termeni cordiali - de genu` mortzii ma-tii de net&co. - pt faptul ca s-a intrerupt in sfantul minut 37. Oricum, a fost suficient sa vad inceputul ca sa ma incing. Am stat putin ca pe ace, cu gandul la meci, desi ma tot auto-mituiam cu ceva lecturi, dar sigur, netul s-a reabilitat la final, cand dadea Iuliu Muresan interviu si zicea ca e multumit de scorul nul, obtinut destul de onorabil.
De acuma cand vorbesc despre orasul natal, pot sa uit de sintagma "The capital of Transylvania" sau alte cele...simply CFR`s city.
Sigur, nu trebuie mentionat mozaicul de natii din interiorul echipei, e important ca reprezinta o echipa romaneasca...nu o data am auzit rautati ca e echipa prea colorata, ca nu e echipa romaneasca etc. Pe naiba. Pun pariu ca azi toti romanii, inclsiv Becali, au avut de zis ceva frumos la adresa CFR-ului.
Fortza fortza CFR!