Experiment

Azi am dat de mp3-playerul meu dragut, care s-a prafuit de cand nu l-am mai folosit. Acasa nu ieseam din casa fara el, era la loc de cinste in geanta sau in buzunar, si daca mergeam sa duc gunoiul la ghena. Asta pt ca acasa deja stiam drumul cu ochii inchisi - vorbesc de ORICE drum, mi se parea ca tara aia nu mai are secrete fata de mine. Stiam ce semnifica anumite expresii faciale sau verbale ale oamenilor. Stiam cand un om ma intreba cat e ceasul, nici nu era nevoie sa imi scot castile din urechi, ii raspundeam din reflex, uneori nici la casa de marcat, cand plateam ceva, nu le scoteam, totul venea de la sine. Si nici oamenii nu aveau cerinte de genu 'politete' sau alte cele. Deci castile stateau mai mereu in urechile mele, muzica suna non-stop, fiecare cu ale lui.
Aici insa am descoperit ca nu mai simt nevoia de muzica. Cel putin nu pe strada. Trebuie sa fiu atenta la masini, care nu scot niciun zgomot si care, pe deasupra, nici nu stiu exact din ce directie vin. La oameni, ca nu rareori se intampla sa discuti cu straini pe strada. Acasa te invata mama si tata 'sa nu vorbesti cu strani'. Aici e ceva normal sa porti o discutie cu un necunoscut pe strada. Lumea isi cere scuze incontinuu, de multe ori te intrebi de ce. Si incepi si tu, la randul tau, sa iti ceri scuze. Scuze ca treci pe dinaintea lui, ca treci prin spatele lui, prin stanga sau dreapta, ca l-ai atins, ca orice. Deci era exclus sa comit o asemenea injurie societatii si sa port casti, cand lumea are atatea scuze de cerut.
Azi insa m-am bucurat atat de mult sa imi revad jucaria cantatoare, care zacea pieduta intr-o gentuta in dulap, incat mi-am instalat-o frumos in urechi si am pornit-o. Canta asa frumos inca n-am mai lasat-o acasa, am dus-o cu mine peste tot azi. Pentru prima oara am vazut viata cu adevarat prin ochii unui strain. Oamenii absenti, dar politicosi, cum isi cer scuze din reflex, si cum orice miscare gresita ii scoate din amorteala lor, si incepe sa ii animeze... Oameni de toate culorile, marimile, soiurile...Norii grei multistratificati ce acopera orasul. Pasarile obisnuite cu vantul puternic ce isi schimba destinatia dupa cum bate vantul - la propriu - pt ca nu au nicio sansa sa inainteze altfel. Soferi carora politetea si vigilenta le sunt reflexe neconditionate. Vezi tot cand nu ii auzi. E si normal, cand esti privat de un simt, iti dezvolti mai tare alte simturi, in cazul meu cel vizual. Eu azi nu am auzit niciun "Oh, sorry!", nu am fost atenta la nimic, decat sa nu ma impiedic. Am zambit inapoi la zecile de zambete pe care nici acum nu stiu de ce le-am primit. Dar era un zambet de-ala 'razi tu razi, Harap-Alb...dar nu stii nici tu de ce'.
La fel cum nici eu nu stiu acum ce concluzie ar trebui sa trag din experimentul asta, cel mai probabil niciuna, doar ca ma simt mai bine acum ca am scris despre el.