Boierismul literelor

Boierismul este un manifest literar şi, în acelaşi timp, o razie.

A venit timpul să gândim şi să scriem boiereşte: cu forţă, vigoare, eleganţă, evghenie, culoare. Noi ne propunem să cultivăm atât literaritatea, cât şi literalitatea poeziei. Înţelegem să valorificăm poezia enunţiativă dar şi pe cea cu încărcătură stilistică. Ceea ce ne interesează este originalitatea, repudierea reţetei, torpilarea manierei. Scrierea după reţete impuse, nici măcar inventate, a buruienit literatura română în ultimii cincisprezece ani. Noi cultivăm ruperea de ritm, viteza, realismul şi transfigurarea.

Ajunge cu vasalitatea faţă de poezia americană, vasalitate întărită de incultura lingvistică, de fonfăirea unei brume de engleză americană şi de lipsa deschiderii spre alte limbi străine. Vrem să ne întoarcem la marea literatură europeană, la ordinea şi la sistemul apusene şi la vigoarea ontică şi ontologică a personajului literaturii din est. E necesară recuperarea inspiraţiei de natură universală, relansarea spiritului estetic – spiritul care ştie să detecteze frumosul oriunde s-ar ascunde el. Avem nevoie de o artă fără artificii minore, fără încărcătură stilistică prezentă ca balast. Textul este suportul mesajului; distanţa dintre semnificant si semnificat trebuie micşorată. Construcţia operei să fie tensionată prin dinamismul scriiturii.

Vrem să vedem tendoanele şi muşchii poeziei. Sarcasmul se cuvine completat de umor şi ironie. Votăm pentru ironism, aşa cum a fost el teoretizat de R. Rorty, conştienţi că trăim într-o lume a contingenţelor. A sosit momentul renaşterii poeziei, a lirismului, a erosului, a misticismului, a vrăjii, a basmului şi a blestemului. Să tranchilizăm arta schizofrenică! Nu înţelegem să ne întoarcem la rigiditatea ierarhizantă a modernismului. Propunem anihilarea haosului adus în ultima vreme de postmodernism, prin avansarea dinspre periferie spre centru. Destul s-a zăbovit în flegma periferiei.

Aprobăm vitalitatea mahalalei, nu dezlânarea periferică. Să spulberăm iluziile iluministe ale modernismului, prin dislocarea centrului sau prin multiplicarea lui! Fără să ne îmbătăm cu apa rece a transmodernismului, noi zăbovim, temporar, într-o zonă neutră. Până la ieşirea din haos, să trăim cel puţin un postmodernism monumental! Sensul ascendent al volutei este cel care ne stârneşte stihia artistică.

Noi nu avem mentori interesaţi de puterea din administraţia culturală, care inventează şi pun în circulaţie nume doar pentru ca acestea să le devină mai târziu vasale, nici critici al căror entuziasm are surse în complexele de notorietate faţă de colegii lor de generaţie. Ne simţim ataşaţi de literatura română, clasică şi contemporană, nu o negăm pentru a atrage asupra noastră o nefericită, în realitate, atenţie. Ne bucurăm de prezenţa lângă noi a scriitorilor care sunt sau nu încadrabili celor trei importante generaţii, validate valoric, cu care împărţim contemporaneitatea, generaţiile ’60, ’70 şi ’80. În prejma lor, nu simţim nici frustrări şi nici angoase. Canonul este reperul valoric de la care plecăm pentru abordarea inovaţiei.

Ca principiu, atunci când va trebui să contestăm ceva, vom avea în vedere acţiunile, ideile şi proiectele celui care ne va determina să o facem. Nu vom contesta valoarea lui culturală, aşa cum se face acum pentru a ieşi cât mai uşor dintr-un complex al legitimităţii. Acest lucru se va întâmpla numai când noi vom fi contribuit mai mult decât el la patrimoniul literaturii române.

Arta boierească este o artă de conac, generoasă şi masivă. Nu spiritul de gaşcă, îngust şi laş, ne reprezintă, ci reverenţa faţă de valoare, sub orice chip s-ar înfăţişa ea. Boierul este un cavaler, un aristocrat. Trăsătura sa distinctivă este încrederea, remarcată şi de Nicolae Steinhardt la Iisus Hristos, atunci când vorbea despre indulgenţă. Boierul impune prin dispreţul faţă de invidie şi linguşire. Pentru noi, contează ideile de prietenie, fidelitate şi detaşare de meschinăria machiată artistic. Boierul nu este un dandy sau un fiţos arivist. El este un agon, gata să piară luptând pentru convingerile şi principiile sale. Boierul este cel care scrie puternic, gândeşte liber si nu suferă de complexe. El este dezinvolt atât în salon, cât şi în mahala.

A sosit momentul răbufnirii generaţiei fără acces la propria ţară. Suntem ultima generaţie. Nouă ni s-a furat Revoluţia, ştim să preţuim libertatea pentru că luptăm şi, mai ales, vom lupta pentru ea, fără să cerem privilegii în schimb. Noi nu facem comerţ cu aspiraţiile fundamentale care ţin de condiţia umană. Suntem în căutarea spiritului cosmopolit şi critic al Junimii. Suntem agoni într-un spaţiu agonistic, arenă a luptei împotriva ghiftuirii şi îndobitocirii. Nu vrem să ne lăsăm vrăjiţi de consumismul burtos al capitalismului târziu, acel Spätkapitalismus al lui Habermas. Îi chemăm alături de noi atât pe cei care ne-au precedat, cât şi pe cei care ne urmează – pe toţi cei care se recunosc în idealurile noastre.

Arta produsă fără maturitate culturală e un moft. Vrem să exploatăm resursele limbii române, vrem să valorificăm folclorul, chiar cel citadin. Dorim o cultură „în care etimologia şi sintaxa mediocru - utilitariste nu şi-ar mai afla loc”, o cultură dominată de „verbul zgârie-cer” (Ilarie Voronca). De cincisprezece ani, citadinul a fost exploatat doar fragmentar, la modul maniac şi unilateral. A venit vremea dezlănţuirii imaginaţiei, vremea ieşirii din canale, din cămine infecte şi din autobuze cu obsedaţi.

Tânjim după o proză aticistă, solidă şi penetrantă. Destul cu asianismul manierist, dibuitor şi schizofren. Ne-am săturat de narcisismul autorilor imberbi, de exhibiţionismul subcultural al pretinşilor romancieri. Vrem să reinstaurăm tensiunea dintre apolinic şi dionisiac, vrem să reînviem sprinteneala prozei scurte, a scurtmetrajului. Romanul trebuie dus de urgenţă la terapie intensivă şi vaccinat împotriva pornografiei cu buget lingvistic redus. Cuvântul tare trebuie absorbit în text, altminteri ne complacem în teribilismul spermatico-menstrual. De la poveştile underground, cele de pe „uliţa mică”, ale lui Ion Creangă, lexicul pornografic a involuat până la înjurătura cea mai banală. Argoul a fost desfigurat de lipsa de imaginaţie lingvistică, până când a sfârşit ca un biet jargon anchilozat. Trebuie să recâştigăm bucuria de a povesti, de a construi şi de a experimenta. Să studiem arta păpuşarului! Printr-o tehnică dinamică, capabilă să transforme lectura într-un spectacol al minţii, vom reuşi să impunem ceea ce acum enunţăm. În aceste vremuri improprii, practicăm literatura ca pe un sport extrem. Gata cu bălăcăreala de ghetou, gata cu autenticitatea smiorcăită! Vrem o autenticitate complexă, verosimilă, susţinută de ludic textual. Să explorăm realul şi mai puţin realitatea! Verosimilitate, nu mimesis. Acesta a fost binevenit după intelectualismul optzecist. Acum, când nu mai avem nici un fel de complexe şi pudori, ne putem permite să atacăm şi alte teme. Vrem lărgirea orizontului şi abordarea originală. Tinerii nu trebuie să livreze, nici să cumpere artă second-hand.

Nu suntem neapărat integralişti, ci susţinători ai creaţiei în formele ei cele mai dinamice şi mai noi. După mimarea post-decembristă a avangardei, a venit timpul experimentului. Până acum, acesta a fost tot timpul previzibil. Arta majoră va urma în mod firesc.

Nu artei funcţionale a modernismului, nu stilului internaţional. Nu afacerismului şi lichelismului. Să facem o artă ecologică! Să fim capabili să gonim pe autostrăzi, dar să nu ne temem nici de praful uliţelor. Să asanăm aerul stătut al artei, voiajând cu velierul, balonul şi avionul supersonic.

Analizei mimate îi preferăm sinteza. Ne întoarcem spre originea sincretică a artei. Ne-am săturat de sonorităţile proaste de pop, rap, hip-hop şi house. Vrem ca operele noastre să aibă tonalităţi simfonice, să fie jucăuşe ca o bagatelă, inflamante ca un bolero, rebele ca un hit rock, subtile ca un jazz.