Monday, 24 December 2007

And here it is!

Oh, finally... one of the few days I always expect with so much enthusiasm every year.
And it came this year as well, for the 18th time, as a proof that Christmas will live for ever and ever and ever. I can still feel its magical spirit, although I was 7 or 8 when I discovered Santa`s...non-existence. What a HUGE disappointment.

Am fost ieri IARASI la Polus. God damn it! Somebody stop me before I fail. Oricum suma s-a subtiat substantial, nu mai dispun de prea mult buget. Anyway, daca nu acum atunci cand? Daca nu cadouri, atunci ce? Ieri, desi stiam ca nu mai stau prea bine cu banii, mi-a trecut prin minte sa mai cumpar niste cadouri, just for the sake of Christmas. Pentru ca...m-a strabatut un impuls atat de puternic de a darui incat numai gandul ca raman cu ZERO buget m-a tinut in frau sa nu mai cumpar nimic.

Copilul singur la parinti, uneori rasfatat peste poate de catre bunici, care a calatorit mult, care s-a maturizat repede si care a fost dintotdeauna cam egoist. That was me.
Ceva ma face mai nou sa vreau sa daruiesc. Nu e spiritul sarbatorilor. Ceva s-a intamplat la mecanismele mele ascunse in abisala mea constiinta. Acolo, in adancuri. SIMT ca e placut sa fii bun. Tin minte ca nu o data mi-am pus in minte sa ma schimb. Sa devin altfel. Poate chiar alt om. Revolutionary me :) Sa fac lucrurile asa si asa. Nu mi-a iesit. Pentru ca ma straduiam prea tare, pentru ca incercam prea din greu, nu era deloc natural. Ultima jumatate a anului m-a prins insa...schimbata.
Am primit, nu neg. Am primit caldura, umanitate, ajutor, protectie, respect, iubire. M-am simtit ca intr-o reclama la cafea, coplesita de parfumul dragostei si de starea de bine. Am avut background-ul perfect pentru a simti si eu, la randul meu, nevoia de a da. Mici gesturi. The ones that have the power to change you and make you feel good. Am ramas aceeasi. Doar ca vreau sa simt apropiere. Nu am nevoie sa devin mama dolores pt toti soldatii raniti pe campul vietii, sa ascult toate plansetele oamenilor care ma inconjoara. Vreau sa am putini prieteni, dar adevarati. Vreau sa am o familie unita, nu numeroasa, ci una in care sa simt ca fiecare membru isi are locul si rolul stabilit atat de bine incat fara el s-ar destrama toata constructia. Sa am alaturi numai pe cei ce merita. Vreau sa petrec mai mult timp cu mine. Mi-am dat seama ca uneori chiar am puterea de a spune lucruri interesante. Sa fac lucrurile care ma imbogatesc, sa nu mai mai irosesc. Sa dau nu neaparat in aceeasi masura in care primesc. Sa dau fara sa ma gandesc ce si cat si daca primesc ceva inapoi.

Intreaba un om de ce se teme cel mai mult. Multi vor spune 'singuratate'. Singuratatea e atat de frumoasa. E ca un templu sacru in care te retragi oricand vrei si in care exista o oglinda. Oglinda in care te contempli pe tine, te regasesti, asa cum esti, fara sa fi alterat de interactiunea cu ceilalti, fara sa maschezi niciun defect, fara nicio podoaba inutila. Singuratatea e oglinda sinelui. Dar, grija sa nu devii prea narcisist.
Singuratatea e blestemul frumos ce te face sa il apreciezi inzecit mai mult pe cel de langa tine. Iti dubleaza placerea de a-l avea langa tine, atunci cand finally, he comes.

Ieri a fost ziua Prieteniei. Nu stiu daca a fost doar un cadou cu ocazia sarbatorilor, dar am reimprospatat relatii frumoase - odata, pe duca - acum. Am fost, cum spuneam, la cumparaturi. Am descoperit acelasi om frumos intr-un prieten pe care-l vreau prieten toata viata :) Rar dai de oameni despre care sa spui : 'I want him my friend for the rest of my life'. E ca o casatorie informala, e un legamant chiar mai puternic decat un mariaj. E Prietenia. Imi venea sa ii spun niste lucruri pe care nu bag mana-n foc ca le-ar fi inteles. Poate nu acum. There always comes THE time to say it. I felt like it wasn`t the right time yesterday. I don`t wanna be an intruder who gets into one`s life and tangles everything in there. Sunt unii prieteni carora le doresti atat de mult bine incat ti-e frica de faptul ca, daca le-o spui, se poate interpreta gresit.
Apoi, seara, am simtit o adanca datorie fata de Prietenie sa dau un telefon. Sa spun cateva vorbe. Sa aud acea voce, atat de bine cunoscuta mie. N-am mai simtit-o iritata, ca si ultimele dati cand vorbiseram. Era...paseista. Evoca in tonul ei amintirile frumoase ale prieteniei noastre. Dupa ruptura, m-am indoit, zau ca a fost prietenie. Nu accept ca adevaratele si puternicele relatii sa se incheie atat de ingrozitor. Gesturi de fronda, chiar jigniri urate, priviri dispretuitoare, scenarii de telenovela ieftina. Oh, how I hate all these.

Atunci cand se termina o prietenie, o relatie, orice legatura la care tii mult...iti dai seama cat esti de uman. Cand esti cu cineva, te retragi in universul vostru, cel in care totul e posibil, in care simti ca va sunteti auto-suficienti unul altuia. Si cand, bang!, everything`s lost, you feel like you came back to Earth. Back from Heaven. Desigur, mai incerci sa te agati de universul respectiv, pt ca iti era prea bine acolo. Dar nu iti este bine acolo singur. Universul ala se destrama in clipa cand amandoi il parasiti. El exista exclusiv pt un cuplu. Mi-e teama ca post-urile mele sunt interpretate ca prea siropoase. Dar eu nu vorbesc acum de iubire, nici de cupluri, nici de scenarii de-alea overrated, din filme sau de prin cartile Sandrei Brown. E vorba de fiecare relatie in parte.
De exemplu, acum cativa ani aveam in fiecare seara obiceiul de a o pupa pe mama pe obraz si de a-i spune noapte buna. Acum ii spun doar noapte buna si la revedere, ma duc in camera mea. Am incercat un experiment. A adormit intr-o seara mama in timp ce au mai mesteream ceva la calc. Se facuse tarziu, ea adormise cu ochelarii pe nas. Auzeam chiar un vag sforait. Am zis 'eh, acum e momentul.' Am pupat-o pe obraz, i-am spus in soapta noapte buna. Dar nu mai simtisem acelasi lucru. Era atat de sec totul, incat mi-am tras rapid buzele, in speranta ca nu avea sa se trezeasca mama si nu avea sa ma vada in ipostaza aceea penibila. Gestul era facut doar de o jumatate. Mama dormea, desigur ca nu avea tentaculele deschise ca sa primeasca caldura gestului meu.
Oh, doamne, iarasi scriu tampenii. Promit sa incerc sa scriu altfel. Mai la obiect. Mai fara atata vrajeala si labareala.
Revin la prietenie. I always claimed that I was a tough girl. Am inchis telefonul dupa convorbirea scurta despre care vorbeam. Si primesc un mesaj. Nu as fi vrut sa fiu atat de sensibila la el. Desigur, rationam lucid, nu aveam cum sa uit uratenia gesturilor pe care le facuse nu cu mult timp inainte. Evident, si eu gresesc. Am gresit. Insa nu am denigrat in halul asta notiunea de prietenie. Poate tin prea mult la sacralitatea ei. Poate sunt o idealista tarzie a mileniului 3. Poate ultima. Anyway...

Refuz sa mai analizez lucrurile. I`ll just let them happen. Am un prieten - unul din putinii adevarati - care imi spune mereu lucrurile exact asa cum sunt. Scrisesem intr-un post ca imi place sa am ochii larg deschisi in fata realitatii si ca nu mi-e frica de realitate, asa cum e ea. Dar uneori, asa e natura umana, ne auto-protejam de lucrurile care ne-ar putea rani ego-ul. Si refuzam sa le vedem chiar asa cum sunt. Dar Sam, amicul asta al meu, mi-a spus odata ca "you should stop over analyzing things, you miss the best part of your beautiful life". He was so damn right... Am acest viciu al analizei (prea) critice si radicale. Ei bine, de data asa n-am sa o fac. Sunt lucruri a caror soarta e supusa ratiunii, si lucruri pe care nu merita sa le punem sub lupa ratiunii pt ca isi pierd tot farmecul, intocmai ca fluturii...daca ii lasi sa zboare, te bucuri de frumusetea lor. Daca te haladesti la ei si incerci sa ti-i insusesti, crezand ca frumusetea lor ar putea sa contribuie la completarea frumusetii tale, prin simplul fapt ca ii prinzi, le distrugi toata pelicula aceea de praf magic de pe aripi.

Am spus oare ce brad frumos am? Se prea poate sa fi omis. You have to see it. It`s gorgeous. An de an, datoria mea e sa ma ocup de brad si de decoratiunile de sarbatori. Nici prin gand nu-mi trece sa ma auto-deleg bucatar sau ajutor in bucatarie, sunt un real dezastru. Asa ca ma ocup si eu de ceea ce imi place si imi iese cat de cat bine. E rosu cu auriu. When I look at it I`m breathless. :)

Acum o astept pe Silvi si pe bunica. Sarbatoarea de Craciun e un stereotip care imi place. Niciodata nu permit sa se transforme intr-un kitsch. Mi se pare prea frumos. Tot amalgamul asta de mirosuri, sentimente, prietenie, magie, beculete, rosu, auriu, voie buna...asta e spiritul Craciunului.

Ieri zicea cineva "Christmas reveals memories and tears, friendships. Christmas is not for drinkin` only. Is for drinkin` and laughin` with our best friends. Wanna drink some wine?" Well...I felt like this was the true meaning of friendship, although I thought it lost for a while.

Ceea ce ma seaca e ca ne aducem aminte doar o data pe an de adevarata valoare a unor lucruri. Si totusi, intr-un secol atat de agitat si de umplut de materialism, ma bucura sa aud ca acest lucru se intampla, fie el chiar si rar.

Thanks, Santa, for every little thing you bring to me. For the joy you flood me up with, for the wonderful presents, for the colour of magic which surrounds me. :)

Merry Christmas everyone!

1 comentarii:

Cineva.Eu said...

cred că vorbești foarte mult :-)