1. 2. 3. 4. Exact patru zile fara dush. Am fost in muntii Calimani, dupa cum am precizat. Picture me in a Survivor show. Cam asa a fost. Dar cu insotitor. Insotitori. Si aici am sa dezvolt imediat. Ok, mountaineering ca mountaineering, oamenii de munte probabil stiu cum e, ceilalti, sa faca bine sa experimenteze, ca o viata au. Caratul "casei"(=cort, in ecuatia montana), halelii, garderobei (foarte reduse, aviz fetelor - sa va spun un secret, e de ajuns o singura pereche de pantofi, chiar daca stai pe munte 4 zile. Incredibil, n`est-ce pas?), cosmeticelor (reduse dureros de drastic la pasta de dinti si crema cu FPS super-ridicat) si al altor cateva chestiuni...e o nimica toata. Urcusul - nu mare branza. Caldura - insesizabila, mai ales pe creste. Dar consumul psihic - nasol, bai. Sunt si eu muiere, dar consider ca n-am prea facut pe muierea vero acolo sus, desi mi-a cam venit sa urlu de dracii ce-i aveam in mine. In fine, frumoasa tara avem, frumosi munti, misto prin Calimani, dar prea curand n-as mai pofti la rataceli prin padure, umblat pe drumuri virgine si pe pseudo-poteci nemarcate cu semne turistice, ci cu rahati de ursi si alte dihanii. Sa zic pe scurt. Am plecat cu al meu domn iubit din Cluj spre Bistrita. Ne-am suit in trenul nr 2 de la Bistrita pana la Bistrita Bargaului (sigur ajungeam mai rapid cu caruta decat cu trenul ala infect care a facut o ora jumate in ritm de melc reumatic), de aici -capat de linie, am suit la lacul Colibita, la jumatea urcusului ne-a luat un nene care avea cabana pe malul lacului cu Touareg-ul sau bengos, ne-a si lasat sa innoptam in a sa curte cu acces la lac, unde ne-am imbaiat seara nuzi, ca doar de unde costume de baie, pudoare, figuri. Le-am lasat pe toate acasa. A doua zi am pornit ceva mai serios spre creasta. Am tot umblat, ne-am ratacit de n ori prin cea mai nenorocita padure, am ajuns intr-un final intr-o poiana unde exista o stana. Experienta inedita sa innoptezi la o stana. 5 ciobani, nenumarati monstri deghizati in caini -e imperios necesar sa te dotezi cu bate babane daca vrei sa scapi teafar-, magari, capre, oi fara numar, un ied proaspat iesit de la ma-sa din bindeu, cai. Am intrat intr-o alta lume acolo. 5 barbati in varf de munte, numai ei cu ei, cu animalele si cu padurea. Inimaginabil. Am stat seara la foc cu ei, am primit papa (jantitza ii zice chestiei cu care am fost servita initial, si care, madama sensibila de urbe cum sunt, mi-a intors stomacul pe dos si mi-a provocat o senzatie de voma incontrolabila). Am fost serviti cu mamaliga, urda, cas, bureti, all natural. Barbatul meu a acceptat si o tuica, sa nu care cumva sa se demasculinizeze in fata celor 5 haiduci oieri. A doua zi am pornit din nou. Dar nu mai eram doi. Eram trei. Ni s-a alaturat Balan, unul din cainii baciului. Inutil sa spun ca am sperat ca se intoarce dupa o bucata de drum, cand va observa ca nu suntem ciobani iesiti pe campul muncii si nu ne intoarcem la stana, seara. A venit cu noi tot drumul, pana s-a ingrosat gluma. Si iaca asa au trecut o zi, o noapte si inca o zi, in formatiune de trio. Incredibil, dar doi turisti pusi pe drumetie si-au schimbat traseul din pricina acestui Balan. Voiam sa continuam sa facem creasta, dar nu ne puteam permite sa lasam cainele cu ochii in soare in satul de unde urma sa luam trenul spre Cluj. Cum sa te imprietenesti cu cu caine, sa ii dai mancare din traista ta (care contine 400 gr biscuiti, 300 gr saratele, 6 piersici, cateva felii de paine, toate astea pt 4 zile), sa ii spui ca esti prieten cu el, sa te joci cu el, sa iti pazeasca cortul noaptea mai ceva ca un paznic de curte imperiala, sa il porti prin cele mai vitrege conditii pe creste, prin vant, pe pietre care ii distrug picioarele, sa il chinui pe drumurile alea abrupte...si apoi sa-l lasi la dracu` undeva unde n-a mai aterizat in viata lui?! Trebuia, absolut, dus inapoi. Eu mi-am lasat cartea de vizita la stana, in semn de multumire fata de ciobani, deci riscam chiar sa fiu acuzata de furt de caine, poate ma suna ciobanul ala sa imi reproseze ca i-am luat cainele de la stana. Asta oricum putin probabil, erau destui dulai. Dar ideea asta de a trisa, de a fi prieten cu cineva, si apoi de a-l arunca la gunoi, m-a frustrat si pe mine, si pe iubitul meu, care, sincer, nu-mi parea atat de sufletist fata de un animal. Ajunsi aproape de varful Bistricioru, am pus amandoi problema pe masa si am discutat-o, ca doar oameni suntem. Am confruntat variantele de solutionare a dilemei. Puteam continua drumul stabilit de acasa, sa ajungem in alt loc de unde plecasem, sa luam trenul si sa dam cainele naibii, ca doar se descurca el. Dar strabatusem o groaza de km, cainele nu avea mai mult de 2 ani, era tanar, nu prea umblat prin padurile alea misterioase, mai mult ca sigur n-ar mai fi ajuns acasa si ar fi fost cel mai probabil adjudecat de catre alt om, nu se stie cat de bun sau cat de rau. Ideea asta de a lasa ceva/pe cineva in voia hazardului era frustranta rau, mai ales ca noi ne-am purtat frumos cu cainele si noi am pretins ca suntem prieteni cu el. Oricat de pueril pare (pt ca sunt aproape sigura ca multi au renuntat deja sa citeasca entry-ul asta pt ca pare al dracu de boring si de patetic), am decis sa ne intoarcem (desi era un drum nasol de strabatut inspoi spre stana) sa ducem cainele de unde a venit cu noi. Ok, zis si facut. Dar ne-am dat seama ca el deja ne luase drept noii lui stapani. Chiar si ajunsi la stana, n-am fi scapat de el. Asa ca, din nou, impreuna cu stimabilul meu companion, ne-am afisat talentele strategice si am dat verdictul: nu mai suntem prieteni cu cainele. Pe drum n-am mai vorbit cu el, nu i-am acordat atentie, noi ne-am scos ultimii 6 biscuti din dotare si animalului nu i-am dat nimic, am mancat in fata lui ca doi nesimtiti fara obraz. Am ajuns si la poiana cu pricina dupa un timp. Dupa cum banuisem, cainele nu voia sa asculte, nu voia sa mearga acasa. Am inceput sa tipam la el. Nu i-a placut. Am ridicat batele spre el, am urlat la el, l-am alungat ca niste vandali, l-am trimis la stapan, la naiba, la ma-sa, la mortii ma-sii. N-a vrut. A rezolvat Robert prin huidiulei de-alea a la cioban, cu voce baritonala si gesturi de viking. Cu coada intre picioare, superbitatea de caine alb, cu colti perfecti, cu alura de caine sportiv si sanatos, blana deasa, ca de leu, cu numele "Balan", s-a retras, nemaivenind dupa noi. Aproape m-a apucat plansul dupa ce ne-am despartit de el. Mi-a parut rau ca a trebuit sa ne purtam asa cu el. Nici perechea mea nu era prea incantata de ceea ce facusem, dar mai bine sa ne simtim rau acum, ca l-am huiduit, dar a mers acasa, am gandit, decat sa il fi lasat sa ne urmeze si apoi sa-l lasam la dracu`-n praznic, in tinuturi necunoscute, unde riscul sa fie apropriat de vreun taran dilau era mare. Iata, un entry despre o poveste nu prea epica. S-au intamplat chestii, dar nu de o notabilitate mare. Mai mult aventura constiintei e cea de subliniat aici. Cum doi insi s-au lasat sensibilizati si si-au dat planurile de-a dura ca sa inapoieze un catelandru. Imi place sa cred ca sunt printre cititori oameni care ar fi facut la fel, oricat de lipsit de sens pare. Traiesc cu speranta ca am facut o fapta buna acestui caine pe care, sincer, daca aveam masina, il luam cu tot dragul acasa, desi nu e caine de apartament. Era atat de jucaus, nazdravanul. Si era cat un taur, ieseai cu el pe strada, cred ca pe o raza de jumate de kilometru nu se apropia nimeni de tine. Ce a fost mai crunt a fost faptul ca amandoi am empatizat cu cainele, amandoi ne imaginam ce era in capul lui, ce gandeste despre noi. Cred ca dupa ce si-a dat seama ca e deja departe de casa si noi nu avem de gand sa ne intoarcem si drumul devine din ce in ce mai nasol, s-a uitat la noi ca la niste jeguri. Cred ca zicea in sinea lui: "lua-v-ar naiba de trisori, m-ati facut sa cred in voi ca si cum ati fi prietenii mei, si acum ma lasati balta". Coada, care la inceput de drum ii era ridicata si joviala, pe creasta era pleostita si dadea semne crase de sictir. Balan nici nu se mai uita la noi, o lua prin padure inaintea noastra, se mai uita in urma, mai mult de complezenta, sa vada daca nu il lasam si mai singur decat era deja...ce mai, eu, una, m-am simtit ingrozitor, mai ales la scena cu alungatul. Doar gandul ca ajuns acasa, primeste de mancare si trage un somn bun langa focul facut de baci m-a mai linistit. Stiu sigur ca lucru mai bun decat sa il fi dus acasa nu puteam face.
Am ajuns de doua zile acasa de la munte si inca mi-e proaspat in cap felul lui Balan de a se juca, pieptul lui mandru ridicat la nivelul mainii mele ca sa-l scarpin, pt ca dup-aia sa ma linga pe mana in semn de merci beaucoup, cum il deranja pe Robert in timp ce punea cortul, cum sarea dupa muste, latratul lui grav cu ecou peste munti si peste vai.
In caz ca va intalniti vreodata cu un caine superb, alb, mare, cel mai probabil singurul care nu sare la gatul vostru dintr-o ceata de vreo 15 monstri, cu alura de leu, prin muntii Calimani, salutati-l din partea mea.
Posts
