Urari si seasonal shit - bifat

Draga Mos Craciun,

In sfarsit m-am potolit cu scoala asta, sunt in vacanta, acum e timpul sa sedem sa ne rezolvam socotelile. Fii atent, azi e miercuri, 17 decembrie, mai ai o saptamana sa te fandosesti, sa-ti faci freza, barba, sa-ti calci costumul, sa-ti strangi cureaua lata-n brau si sa-i dai bice. Te rog nu da in reni. La Rudolph nu ajungi ca el e fruncea, dar nici pe spinarile lu` Prancer, Comet, Donder, Vixen, Cupid, Dasher, Dancer, Blitzen nu te descarca. Foloseste Craciunitele pt asta, daca tot e pana acolo. De descarcare, zic...
Te rog schimba-ti tunsoarea barbii, deja esti penibil, incearca toti sa vrajeasca saracii prichindei ca esti real si ca tu traiesti de cand lumea si pamantul, dar cine mai crede azi in icon-uri care nu-s in trend? Uite, ia-ti tu o revista de moda masculina si pune-o pe contul meu. Ala e cadoul de la Mosu` anul asta.

Fii atent ca figura cu "in celelalte 364 zile ale anului stau si imi rup cioantele cu elfii si ajutoarele mele sa va aducem voua jucarele, dragii Mosului" deja incepe sa nu mai fie credibila.
Eu una, numai cand iti vad burta aia mare, stiu clar ca in 26 dec, dupa ce ti-ai terminat calatoria, te duci la Hugh in mansion si tragi o beuta de-aia de se zguduie Polul Nord, dupa care te retragi pe plaja ta privata cu cateva bunaciuni si mananci si bei de rupi normele pana in 23 dec 2009, in timp ce copiii din China fac ce de fapt ar trebui sa faci tu. De spiridusi nu mai zic, sunt toti nervosi ca i-ai lasat in somaj, de cand cu criza financiara...
Asa, fii atent.

Mie anul asta sa-mi aduci asa:

-una bucata trezit devreme in 21 dec, ca am avion si as vrea sa ajung la timp la aeroport

-una bucata check-in fara probleme si decolare la timp

-una bucata rabdare cat dureaza zborul Birmingham-Frankfurt

-una mie bucati rabdare pana se face tranfserul de la terminal 2 la terminal 1 cu busul, unde ma asteapta mon cheri

-un milion bucati pupici aplicati pe portiunea de piele descoperita de haine a iubitului meu

partea 2

Acasa ai de expediat:

-sanatate cat incape in burta ta aia imensa - a-propos de sanatate, burta aia e mai degraba semn de neglijenta si de viata destrabalata, nu echipament de protectie pt frig, cum spui mataluta...

-zambete si liniste

-vreo tona de voie buna si putere sa stea ochii deschisi la fiecare chef pana se sparge - cheful, nu ochii

-zapada, colinde, covrigi proaspat scosi din cuptor, portocale, scortisoara, miros de vin fiert si praji, baga si sarmale, da' cu porc, pt tot omu', nu de-alea pt mine, cu soia si ciuperci, ca anu' asta nu semnez condica de Craciun acasa.

Nu va iau cu 'fie ca'-uri, ca suna lame. Si nesincer. Da' va iau cu hei rupu' si va doresc sa va hodiniti si sa va impacati cu voi insiva. Macar acum, de sarbatori, ca dup-aia incepe 2009 si criza de mananca de vii. Numa' asa, sa nu ziceti ca nu v-am prevenit.

Sarbatori cu cantec si veselie sa aveti!

I`m afraid

Una din legile nescrise care imi guverneaza viata este: "Tine-te, Daria, cat mai tare pe pozitii!" - a nu se interpreta stricto senso, ci mai mult intr-un sens aforistic. Si background-ul meu, dar mai ales felul de a fi m-au indrumat spre o siguranta ce izvoraste din faptul ca ma consider un om puternic. Si curajos, as zice. Copil fiind mi-a fost frica doar de cocosi si de geamgiii care urlau de le sarea pieptu` "Geeeaaamoooooo!". In rest le-am facut pe toate fara greata, chiar cu tupeu putin ciudat pt o fetita cu chip angelic cum am avut eu cand eram copil :))
Sa relatez povestea:
eu am fost copil singur la parinti, bunici, purcei. Unic in soiu-mi. Acasa nu rasfatat, ca mama ma tinea din scurt si o luam pe coaja. Dar in week end-uri evadam la bunici: Lumea mea. Printesa printeselor avea voie sa faca tot ce voia ea. Buuuon. Tata mai mereu prin "delegatii", cand se intoarcea, ma imbuna cu un sac cu oua Kinder, si un sac cu jucarii. Jucarii scumpe si tentante pt copiii manastureni de la bloc. Care imi dadeau in cap daca trebuia, si pan` la urma tot imi suteau ba mingea, ma vreo machetuta, ba pistolul cu apa, sau papusa Barbie. Stateam la etajul 10. Urlam ca din gura de sarpe din fata blocului 'maaaamaaaacoooo! hai jos, ca mi-a furat X jucaria!" Pana venea mama, X era demult fugit. Eu o incasam ca 1) am chemat-o jos cand avea ceva pe foc, 2) ca nu am grija de lucrurile mele, "sa vezi ce fericit a fi tati cand ii zici ca ai pierdut bunatate de jucarie" si 3) ca sunt o rasfatata care nu se stie descurca singura. Nu se tinea cont de faptul ca eram cu doua capete mai mica decat toti si ca aia aveau 10 ani,pe cand eu abia ma sprijineam de 3 anisori.
Si-ntr-o zi ma duce mama in parcul mare. Eu ma sui rapid pe cel mai mare tobogan si un baiat idiot ma impinge brutal; lunec diafan cu pielea-mi frageda pe metalul incins de soare, tot in rostogoale. Curs sange, aproape spart cap, julit, smiorcait, fugit la mama. Primit instant doua palme jap-jap. "Iar te faci de ras? Fetita mare la 3 ani jumate sa nu se descurce singura? Rade tot parcul de tine! Treci acas`!" Ei, pai stai asa, ca-ti arat eu tie smiorcaieli. Mers inapoi la baiatul diabolic, spart capul, scuipat, plecat acasa fericita, cu un zambet larg pe buze.

Si de atunci nu-mi aduc aminte sa fi experimentat probleme legate de personal safety. Nu ma incearca frica decat in singuratate de-aia crunta si in liniste sepulcrala.
Azi dimineata am fost trezita cu noaptea-n cap, la 5:45 de vecinii mei musulmani. Eram foarte speriata, cine draq` suna la usa la ora asta incredibila. Nici nu stiam pe ce planeta eram. Era un foc imens in curte, cineva a dat foc la hambar si acesta a ars complet. Si ne-a furat bicicleta. Ultima, a 3-a. Ca celelalte doua biciclete care erau in curte au fost furate acum 2 luni. Incredibil. Sa nu mai aud cat traiesc povesti despre "civilizatia in Occident". Dar veci! Si aici e ca-n jungla.
Pe scurt, un hot a intrat in curte si a vazut bicicleta. Evident, a furat-o. Dar de ce sa pui viata unor oameni in pericol dand foc la ceva? Focul s-a extins incet, noroc ca ningea si era totul inghetat pe jos, dar a ajuns pana la casa, a ras putin din acoperis, hambarul a disparut complet, precum a ars si jumatate din gard. N-am sa insir aici toata suita de incidente neplacute care li s-au intamplat colegilor mei romani in Anglia, de la furat laptopuri, telefoane, portmoneu, intrat in casa si batut zdravan om ca sa ii fure bijuteriile de pe el.
Cand am aplicat la universitatea asta, m-am uitat la toate aspectele legate de cursul meu, la posibilitati post-graduation, la tot. Nu mi-a prea pasat de oras, sunt 3 ani din viata mea pe care nu tin neaparat sa ii petrec intr-un loc anume, pt ca stiu ca e o situatie temporara. Who the hell cares, atata vreme cat am o diploma recunoscuta in toata lumea, mi-am zis. Ei, acum incepe sa imi pese.

De multe ori mi-e frica in orasul asta. Cand stau pana tarziu la scoala sau la biblioteca, vin acasa cu un ghimbe in inima, nu imi pun muzica in urechi, pt ca vreau sa aud tot ce misca in jurul meu, imi imaginez uneori vreun dobitoc dandu-mi in cap. I`m afraid.
Mi-e frica, aici se poate intampla orice. Si in Romania, si in Somalia, si in Peru, si-n tara lu` papura-voda, oriunde. Dar eu abia de cand sunt pe cont propriu in Anglia am realizat. Acasa patesti ceva, urli, aud vecinii de pe scara, daca esti proletar care sta la bloc, ca tot omu`, dai un telefon la mama, la bunica, suni un prieten, faci ceva. Aici unu la mana, nu am credit la telefon, nu pot sa sun nici la politie. Doi la mana, nu am pe cine sa sun. Pe cine? Vreun coleg, care sta la dracu-n praznic in celalalt capat la orasului? Un profesor? Acasa, sa ma coste si mai mult si sa ii impacientez si pe ai mei, care nu pot sa faca nimic? Pe prietenul meu care azi e pe un meridian, maine pe altul, si oricum nu poate face nici el nimic?

Mi-e frica pt cei de acasa. Cand eram langa ei, era totul sub control. Stiam care ce misca, imi vizitam mama, tata, bunicii foarte des. Nu ca prezenta mea impiedica lucrurile rele sa se intample, dar faptul ca eram aproape ma linistea oarecum, simteam ca pot sa ajut, sa fiu aproape. Acum abia vorbim la telefon, si in ultimul timp aflu lucruri oripilante: bunicul tensiune mare, probleme cu inima. Sotia lui tata cancer la san. Tata ulcer cu complicatii. Blackie e schiopatel de doua luni, a facut intindere de ligament, si de cand stapanii sunt bolnavi nici nu mai mananca.

Cel mai scary e ca nu putem fi in control de fiecare data, ca lucrurile scapa si o iau razna. Si ca uneori o iau razna la modul cel mai infricosator.
Vorba aia, impossible is nothing. Si se mai mira lumea ca oamenii isi pierd increderea in oameni si devin paranoici..intr-o lume de-asta, nici nu e de mirare.

Cum se fac copiii?

Pai cam depinde.
Daca investim sensul verbului a face, in intrebarea de mai sus, cu a deveni, atunci e simplu: toti copiii se fac mari calai si de fapt nu mai sunt copii la un moment dat. Se ajunge greu la concluzia asta, si timpul nu-i tocmai nesemnificativ. La unii dureaza 20 ani, la altii vreo 60. Ideea-i aceeasi. La un moment dat devii adult. Lasati exceptiile si povestile cu "eu am sa raman mereu copil" si alte vrajeli.

Doi, daca a face = a produce, treaba se complica.

Pe la vreo 4 ani (da, da, destul de repede), mi s-a adus la cunostinta faptul ca un copil este produsul uniunii biologice dintre un El si o Ea. Aveam o veriosoara mai mare decat mine cu vreo 6 ani, si ea deja stia care-i mersu`. Nu am priceput nimic.
Pai si cum ramane cu plastelina?
Eu cand am intrebat-o pe mama de unde vin, mi-a zis ca "de pe balcon". Pai cum?
Pai simplu. "Eu si tati (tata e artist plastic) te-am confectionat din plastelina cum am vrut noi si apoi te-am pus la uscat pe balcon 9 luni. 9 luni in care ne-am rugat la doamne-doamne sa ne dea o fetita frumoasa, sanatoasa si desteapta. Si asa ai aparut tu."
Si cum ramane cu barza?
Eu cand am intrebat-o pe tovarasa educatoare cum am aparut pe Terra, mi-a zis ca m-a adus barza.
Si cum ramane cu Raiul?
Eu cand am fost la biserica si l-am intrebat pe un nene de unde vin, mi-a zis ca sunt darul lui Dumnezeu si ca am cazut din Rai. Si cica tot acolo ma intorc. Nu stiam ce-i ala Rai, deci ma indoiam sa ma intorc acolo. Acum stiu, si am aceleasi mari dubii.

Mama s-a nascut in 6 Decembrie. Cand si-a intrebat parintii cum a venit pe lume, ia ghiciti?! Te-a aduc Miculashu`. Bunicul e nascut in 25 Decembrie. Guess what? Pe el l-au vrajit ai lui ca l-a adus Mos Craciun.
Incredibil cat de inventiva e taratcuta umana cand e vorba de inflorit.

Copiii au marea calitate de a fi curiosi. Si si mai marea calitate de a avea o minte ca o sugativa. Memoria lor suge toate informatiile cu o usurinta uimitoare. Deci nu vad rostul in a minti un copil despre procesul prin care a fost adus pe lume. Pana la urma tot afla. Si cand alfa, in capul ala mic al lui se poarta un razboi crunt: unu la mana, parintii imi pun in farfurie, deci de ce sa ma minta, doi la mana, de ce-mi pun in farfurie daca m-a adus barza? Sa-mi dea barza de mancare, nu ei. Deci ceva tot e la mijloc de codru des. Ceva adevar tot tre` sa fie si in chestia cu "mama face sex cu tata si asa rezulta eu". Cam asta a fost rationamentul meu. Si m-am dus tilip, tilip la mama si i-am zis verde-n fata: "Mama, de ce m-ai mintit si nu mi-ai spus ca tu ai facut sex cu tata si asa am venit eu pe lume?". Maica-mea s-a apucat de ras. Eu de plans. De nervi. Ca nu stiam ce-i cu rasul ala, e de bine sau de rau. Si apoi mi-a explicat in niste termeni prea abstracti pt mintiuca mea cum sta treaba de-adevaratelea.

Ma gandesc ca nu-i tocmai usor sa-i vorbesti unui copil despre adevaratul proces de producere a copiilor, dar cu siguranta parintii care reusesc au o bulina rosie.

Buuon, ieri ma plimb prin centru, vin acasa de la biblioteca, si aud o discutie intre un adult si un copilas:
-Mama, eu de ce-s negru si Lucy e alba? (in conditiile in care Lucy era surioara, si copilul curios era negru, spre deosebire de tot restul familionului, deci probabil adoptat)
-Pt ca Lucy vine de pe o alta planeta decat tine, ti-am mai explicat. Sunteti la fel, doar ca aerul pe care l-a respirat Lucy pe planeta ei i-a facut pielea mai alba. In rest sunteti la fel, nu conteaza de unde veniti, pt mine sunteti la fel.

Bag sama ca de cand cu consumismul asta, copiii au ajuns chiar sa fie facuti la comanda. Si de cand cu expansiunea si globalizarea, poti chiar sa-i comanzi de pe alte planete. Cam ca si cu nevestele rusoaice comandate pe Internet...
Pana unde, dom`le, pana unde? 8-|

Pe cuvant

Gata, iar decembrie, cea mai plina de magie luna din an. In sensul ca vin sarbatorile. Agitatie maxima prin magazine, vanatoarea de cadouri ideale, jucat bingo cu nimeritul cadourilor, dat chix, sau mers la tinta, irelevant, atmosfera e cea care conteaza.

Unu la mana, decembrie are acel ceva pe care nicio alta luna nu il are. De la frigul ce-ti pisca fatza, pana la seara de Ajun si noaptea de Revelion, toate-s chestii unice in felul lor.
Doi la mana, se pune punct unui an si se incepe altul, de obicei cu speranta de mai bine.
Trei la mana, e vacanta. Decembrie = sarbatori, cadouri, vacanta.
Patru la mana, decembrie = familie.As putea sa zic ca din punctul asta de vedere simt ca-i iunie, nicidecum decembrie.

Azi am avut o prezentare la Property, un modul pe care-l fac eu la scoala. A fost minunat. Not. Bine ca a trecut. Am disecat teoria unui domn numit Wesley Newcomb Hohfeld si m-am scremut sa o explic cat mai "in my own words'. Ca daca nu e my own words, m-am dus la dracu` si ma acuza astia de plagiarism. El sustine ca nu exista "rigts", ci ca treaba-i mult mai complicata. Un om are un "bundle of rights", in care sunt incluse si right-urile, pe langa liberties, powers and immunities. Extraordinar de fascinant, n-am ce spune... Nu va dau detalii pt ca nu vreau sa nutriti pt mine sentimentele pe care le nutresc eu fata de acest minunat domn Hohfeld. Noroc ca a crapat, ca altfel ma ofeream eu cu draga inima sa-i fac felul.
Luni am examen. La drept contitutional, o preafrumoasa materie la care inca nu am invatat nimic.
Week end-ul trecut am avut de scris o lucrare magnifica la modulul The Law of Obligations (Contract), o materie la care din principiu nu se dau note mai mari decat 60%. Poti sa stai in cap, ca tot acolo esti.
Pana la vacanta nu mai este mult, mai e o saptamana, dar de la mine si-au luat la revedere deja puterile. Cred ca s-au dus in vacanta. In Romania, unde probabil luna decembrie are mai mult farmec decat aici. Sper sa supravietuiesc cumva fara ele, ma gandesc sa pun inertia la treaba, ca altfel nu ma vad bine.
Are sens sa spun ca mi-e dor de Cluj si de casa? De familie si prieteni? De un somn zdravan fara intreruperi? De zapada, nu de ploaie amestecata cu ceva fleoasca urata? De alb, nu de gri? De a day off, in care sa stau si sa ma uit la tavan?...

Pe cuvant ca vreau o vacanta.

Cetateanul exemplar care este

Eu. De cand varsta mi-o permite, n-am ratat nicio sesiune de alegeri, votez in cunostinta de cauza, nu ca bou`, sa ma aflu-n treaba. Donez sange la fiecare 3 luni, ca mai des de-atata nu se poate. Ofer locul in mijloacele de transport in comun oamenilor care au nevoie. Nu dau spaga. Umblu frumos pe strada - ce?! sa nu-mi ziceti ca nu stiti ce-i ala "umblat frumos"?!...de cate ori nu v-ati crizat pe strada ca unu` se uita cu ochi bivolini intr-o vitrina si va statea hapt in inima si nu puteati trece de el, hapt in miez de zi, hapt in centrul orasului, cand, colac peste pupaza, mai si erati in intarziere.... Nu scuip, nu ma scarpin in nas, nici nu-mi scot patrunjel dintre dinti pe strada. Nu fumez in locuri publice. Pt ca nu fumez deloc. Ofer guidance celor in trouble, daca pot. Nu dau nimanui in cap. Etc. Sunt sigura ca v-am convins cat de "cetatean exemplar" sunt...
Ei, dar sa vezi faza...ieri n-am votat. N-am fost cu trupul acolo, dar cu gandul am fost acasa. Ma gandeam oare cati or sa fie la fel de prosti precum au fost la alte alegeri, oare cati chiar au habar ce voteaza, oare cati chiar isi misca fizicul sa puna stampiluta pe buletinul de vot.
Adoptand o viziune mai in perspectiva, trebuie sa va impartasesc si conduita mea super-uber-ultra-environmentally friendly.
Cumpar cat de des imi permite jebul chestii eco. Dau dublu pretul pe niste oua scoase pe dos de catre niste gaini free-range. De-alea care nu stau claustrofibiate in cotete, nu au un tub in gat, care le furnizeaza non-stop mancare, si un altul in dos, pe unde ies cam 25 de oua pe zi. Oua de-alea mari, lucioase, hormonizate, nesanatoase. Nu, eu cumpar oua de la gaini libere, care se bucura de democratie si de dreptul la libera miscare in propriul cotet. Da` ma costa.
Nu fac economie la apa, ca mi-s ipohondria in persoana, si cu cele minim 3 dusuri pe zi ale mele, e cam greu. Dar fac dush cu apa rece. E drept, nu pt economie, ci pt ca face bine la piele, dar se pune si asta. Reciclez hartie, separ gozul ala nereciclabil de cel reciclabil, imi opresc laptopul cand lipsesc mai mult de 2 minute de la el, sting intotdeauna lumina dupa mine, nu las apa sa picure.
Azi mi-am luat ceva servetele in care sa-mi suflu toate cele...si erau din hartie eco-friendly. Scria ca daca vreme de 1 an cumperi servetele de-alea, salvezi 10 copaci. Sigur, e ilogic, pt ca daca iei un pachet pe an, sigur nu salvezi 10 copacei. Dar avea un asterisc in josul pachetului, ca cica 5 pachete pe saptamana, cumparate in fiecare saptamana, acolo duc, la salvarea celor 10 copaci.

Iubesc animalele. Mult mult. Uneori mai mult decat pe oameni. Sigur, depinde ce oameni. Si ce animale. Cand eram mica, uram cocosii. Si cam toate chestiile cu aripi, dar care care stau pe pamant. Curcan, gasca, gaina, cocos... Avea strabunica un cocos in curte, il chema Pishta, era alb si falos ca dracu`. Mi se urca in cap de fiecare data cand ma vedea. I mean, literally. Eram si eu mica de inaltime la 2-3 ani, plus ca si el isi lua avant din departare, sa fie sigur ca-mi nimereste crestetul capatanii. Si scotea sunete de-alea infricosatoare, de-mi picau dintii de frica numai cand imi spuneau parintii ca "mergem la strabunica". Il uram pe Pishta. Dar in rest, n-aveam treaba. Nu-mi era frica de dobitoace. Am copilarit la bunica, unde aveam dreptul de a face ce voia muschiuletul meu in dezvoltare. Asa ca, de-a lungul timpului, am dus in casa bunicilor cele mai felurile specii de animale, precum: veverita, iepure, soparla, pui de rata, caini - nenumarati, matze, bufnita, sarpe, dihor, porumbel, pesti, broaste raioase, soricel, harciog. In clasa a 2-a, cand am facut la scoala povestioara "Puiul"-nu bag mana in foc, dar cred ca Ion Al. Bratescu Voinesti era autorul- am plans cu lacrimi de crocodil cateva zile, nu am mancat nimic si i-am spus mamei acasa ca "mama, ar trebui sa rezolvam cumva problema, cineva trebuie sa salveze puiul ala". Am avut dintotdeauna o maaaare afinitate pt animale. Poate pt ca am gandit in avans si stiam ca oamenii sunt dezamagitori.

Ma rog, sa trec la fapte mai notabile, pe la vreo 13 ani am fost invitata de niste prieteni de la mare, proprietarii unui restaurant din 2 Mai, sa luam masa impreuna. Urma sa halim un porcusor de lapte la protap. Am vazut porcul cum a fost prins in fata ochilor mei, si belit. Vedea-v-as eu pe voi mancand porcul dupa scena asta. Eu din clipa aia am facut un "clac" in cap si mi s-a aplecat de la carne. Culmea, pestele e mancarea mea preferata, cu ala nu aveam nicio treaba, am continuat sa mananc. In schimb, orice alt animal nu mi-a mai intrat in gura. Pana anul asta, cand la recomandarea medicului, am revenit la vechile obiceiuri.
Imi plac hainele. Daca se poate, cat de scumpe. Imi plac materialele pretioase, desi de obicei ma imbrac casual. Imi placeau blanurile. Pana mi-am adus aminte ca nu-i eco-ethic. Si pana am vazut filmuletul asta:
(PS: NU apasati play daca va stiti slabi de inger!!!)


Ei, si acuma vine partea de debate. A fi sau a nu fi eco. E la mare cautare sa fii environmentally friendly azi, sa go green, sa faci pe dracu-n patru si sa ajuti natura. Dar cred ca toate au o limita. Filmuletul e urat, eu iubesc animalele. Sgur, tre` sa ne ingrozim cu totii de ceea ce se intampla. Dar you will never believe: eu sustin sa NU renuntati la incaltamintea de piele. Pt ca aia de musama face picioarele sa miroasa urat. Sa nu renuntati la blanuri in caz ca locuiti la Polul Nord. Sau Sud. Ca acolo aveti nevoie. In rest, recomand sa limitati pe cat posibil consumul de blana. De animal. Nu aruncati prea multi bani pe chestii eco. Chiar sunt scumpe. Dar daca aveti destui bani incat sa nu va pese, go-ahead, sanatate si virtute, go green big time. Nu renuntati la parfum, ca are efecte benefice de cele mai multe ori. Dar nu cumparati parfumuri si cosmetice care au fost testate pe animale sau care chiar folosesc animale drept ingredient de baza - ex: unele parfumuri. In speranta ca filmuletul nu a starnit mila, ci mai degraba a deschis ochi, va doresc numa` bine.

Despre Singuratate (NU EMO!)

Tocmai ai realizat astazi ca de fapt si de fapt esti prin definitie si iremediabil singur. Lucky you, multi trec prin viata fara sa-si dea seama de asta. Eh, si acum ce faci? Pai, sterge-ti lacrima ce sta sa-ti pice din coltul ochiului si be happy ca ai incetat sa mai visezi cai verzi pe pereti inainte de a ajunge sa te sui pe ei. Pe pereti, nu pe cai. Impaca-te cu conditia ta de om. Intre alti oameni. Nu e nici un bai si nici motiv de tristete nu e.

Adicatelea de ce-am fi necajiti? Ce, singuratatea asta este asa, un fel de boala rusinoasa si cumplita de care am face bine sa ne ferim mai abitir ca de o plimbare prin Iris(sau Ferentari, daca vrei exemplu de cartier mai "fioros") intr-o noapte fara luna? Eu as zice ca lucrurile nu stau chiar asa si ca singuratatea nu numai ca nu este ceva care trebuie evitat cu orice pret dar, adesea, ne poate fi un bun prieten. Si, mai ales, singuratatea de unul singur este intotdeauna de preferat singuratatii in doi sau sapte sau cati or fi.

Ne dorim sa avem pe cineva alaturi? Pai asta se poate aranja foarte usor. Ne va face asta mai putin singuri? Nicidecum, ba chiar dimpotriva. Pt ca atunci cand suntem langa altii, pt cine are "ochi" sa "vada", zidul adesea invizibil dintre oameni (si pe care nu-l putem trece oricat am incerca), separatia care exista intre oameni, sunt cu mult mai evidente decat atunci cand suntem de unii singuri.
Nu stiu care ati vazut filmul The Thin Red Line, la un moment dat unul dintre personaje il intreaba pe caracterul interpretat de Sean Penn: "Do you ever get lonely?" La care el raspunde: "Only around people."

Si ia ziceti-mi, de fapt si de fapt, a vazut cineva vreodata o creatura ne-singura? Ca zau c-as vrea s-o vad si eu.
Dar, pana la dovada contrarie eu raman la parerea mea: un om + alt om face intotdeauna doi oameni, oricat ne-ar placea noua sa credem ca uneori e posibil sa faca unu.
Oricat de mult am vrea si am incerca si indiferent cat de apropiat ne-ar fi un alt om, nu vom putea niciodata simti exact ceea ce simte el, nu vom putea niciodata vedea cu ochii lui, gandi gandurile lui, zambi surasurile lui, plange lacrimile lui, avea amintirile lui, trai viata lui, muri moartea lui. Doar pe ale noastre. Atat. Doar pe ale noastre.

Putem fi eventual langa altii dar asta nu ne face mai putin singuri. We are all alone, all of the time. We are all, islands.

Nota: din pacate limba romana nu are cuvinte separate pt lonely si pt alone de aceea confuzia adesea intalnita in romana. Parerea mea este ca, indiferent daca uneori sintem lonely sau nu, suntem mai intotdeauna alone. Lonely poate fi remediat dar alone nu poate fi, este parte a conditiei umane atit la nivel micro ca fiinta intre ceilalti oameni cat si la nivel macro ca fiinta in univers.

Boala

"Mnoah boala, da` ce are?" Cu intrebarea asta in minte incep sa scriu despre boala. Pe parcurs dezvoltam, dar trebuie mentionata scena, daca tot mi-am adus aminte de ea: eu, un grup de oameni, la ceva sedinta de comitet; eu imi expuneam ideea fain-frumos, argumentat, cu bullets and numbering - metaforic vorbind, desigur, ca totul era oral (speech-ul zic, dragilor), ma agitam de zor sa conving auditoriul de genialitatea ideei mele. Gesticulam epileptic, bateam ritmul in masa, dadeam din picioare, abia de-mi mai incapeam in piele. La una din putinele pauze de luat aer, in acel scurt interval de 0.33 secunde, aud incet un: "mnoah boala, da` ce-are fata asta?", "nimic, lasa, asa e ea, te obisnuiesti tu"... evident ca imi pierdusem ideea, auditoriul s-a uitat un pic cu spranceana stanga ridicata: "ce-ai, fata, nu ti-e bine?". "Nu, nimic, luam o pauza." Spranceana colectiva s-a ridicat si mai tare, dar nimeni n-a zis nimic.

Sa asez mai bine in timp si spatiu treaba, as preciza ca am fost trainer la o organizatie, si sedintele respective erau tinute cu mult stoicism de mine in fata a vreo 30 de oameni, in fiecare miercuri dupa-masa, timp de o ora. Ora in care eu ma agitam maxim si ceilalti, daca nu isi pierdeau rabdarea si incepeau sa mazgaleasca pe foi, sau sa se joace cu pixul si sa se uite din 2 in 2 minute la ceas, aveau bunul simt si incercau macar sa ma urmareasca. Plateau pt asta, deci cei mai multi aveau bun simt, fapt pt care ar trebui acuma sa le multumesc.

Revin la "mnoah boala, da` ce are?", tre` si aici sa fac o precizare: intrebatorul lua parte la momentul cu pricina la primul training, si fusese adus de un prieten, care era atunci la a 6-a sedinta. Omul intrebator era atata de socat de agitatia mea, incat a crezut ca nu mi-e bine. Ok, eu, gandindu-ma ca prea ma rup in figuri acolo, si probabil nici dracu` nu ma urmareste pe mine si ce zic, ci mai degraba mainile care pareau ca fac morisca, am zis ca "luam o pauza". Moment in care restul, deja familiarizati cu zaludosenia mea, s-au cam crucit. Da` le-a trecut, ca pauza a durat doar 5 min si apoi mi-am reintrat in ritm.
Asta a fost intro-ul, ca nu ramanem aici, asta era doar asa, o mica povestioara, care vad ca s-a cam hiperbolizat. Buuuuun...

Ma gandeam sa va zic azi de bolile mele. Vicii. Nebunii. Obsesii. Chestii-trestii.
Eu sunt un om agitat, asta cred ca ati inteles. Vorbesc mult si tare. Cand tac, lumea crede ca-s bolnava.
Am o boala cu jegul. Cel din casa, nu de pe mine. Jegul personal, ala ce locuieste pe mine, il gasiti in paragraful urmator. Nici nu stiu sa precizez cand am observat alergia la dezordinea domestica. Se prea poate sa fi existat ea de multa vreme, dar in Anglia am descoperit-o, de cand stau in casa cu inca 3 fete. Doooamne fereste sa se creada ca la mine-n camera e totul pus la locul lui. Nu e.Zboara carti, haine, foi. Dar zboara curat. Nu e jeg, e doar dezordine cateodata. Ma scoate din sarite sa vad prea multe farfurii puse pe chestia aia de uscat vasele, de langa chiuveta (cum ii zice la treaba aia?). Cand sunt pantofii in usa casei, de nu poti deschide usa de ei (casele in Anglia au un holisor micut, unde te descalti, si apoi se intra propriu-zis in casa), fac urat. Cand isi face careva de mancare si nu sterge aragazul, in caz ca l-a jegarit, iar fac urat. Cand vad par in chiuveta din baie. Cand vad gunoiul plin dimineata si dupa-masa observ ca nici dracu` n-a pus mana pe el sa-l scoata din casa. In toate situatiile astea ma enervez. Eh, vorba vine, fetele cu care stau sunt ok, curate, niciuna nu-mi face probleme, doar ca am eu vaga impresie ca pe la vreo 40 de ani am sa fiu o frustrata de-aia care se va uita urat la tine daca ma intrebi: "Tre` sa ma descalt?". Normal ca tre`, idiotule, ca doar nu degeaba aspir de 7 ori pe zi si de 2 ori seara, inainte de culcare, si piaptam franjurii de la covoare!!! :)) exagerare cu scop de potentare, desigur :)) ca poate se intampla mai devreme de 40, depinde cum se va sta la capitolul NF.

Sunt ipohondra. Si asta chiar e boala, nu e imaginatie sau ceva scormoneala de-a mea.

Fac urat de tot daca ma contrazici. Si mai urat daca gasesti argumente logice si sustinute ca sa ma contrazici.

Am fost niscaiva vreme insomniaca. Si mi-am ros mult unghiile la viata mea.

Am o boala cu hainele si cosmeticele. Nu ma pot abtine. Efectiv nu pot. Mai bine nu mananc o saptamana, decat sa nu imi iau ceva pe care mi s-a pus pata. Sunt imposibila la casa omului. Vai si-amar de omul cu care mi-oi imparti zilele... Stiu, stiu, femeile toate sunt asa. Ei, pe naiba. Credeti ca i-as plange eu de mila lu` ghinionistul ala care ma va lua doar pt o chestie pe care oricum toate femeile o fac? Neeeah... Rau la mine e ca sacul nu are fund. Si e sac cu lucruri scumpe. Nu-mi plac stifturile, mai bine deloc decat cu obiecte de calitate indoielnica. Nu o data in viata am fost snoaba si am dat banii pe ceva scump, doar ca sa-mi satisfac damblalele. Greu cu mine... Imi plac ceasurile, palariile, pantofii, cartile, cosmeticele, hainele. Dupa bijuterii nu ma dau in vant, am doar un inel, primit de la mama, pe care cred ca l-am dat jos de pe deget de vreo 2 ori in viata. Vara il folosesc ca bronzo-metru, comparand pielea de sub el cu pielea de pe langa el, imi dau seama cat de eroic si cat de mult am stat la plaja.

Imi plac mascara (m-am uitat pe net, pluralul corect e mascara, substantivul 'mascara' e defectiv de plural, dar puteti sa ziceti si rimelurile, tot pricepe omu` ce vreti, desi suna a taran), neaparat de calitate. Strang din dinti 3 saptamani ca sa pot sa imi iau ceva ca lumea. Imi plac blugii. Ultima data cand i-am numarat, erau vreo 28 de perechi. Acum s-au imputinat, ca n-am putut sa aduc cu mine toata garderoba. Imi plac pantofii. In ultimul an, media era de 2 perechi pe luna. Sigur, am zis media. S-a mai intamplat ca, din greseala, timp de o luna sa nu-mi iau nimic, precum s-a intamplat si sa imi cumpar in 30 de minute 6 perechi. Mor dupa ceasuri. Ei, aici cam stagnez de ceva vreme buna, ca ... asa-i mersu`, dar promit sa revin la colectionat ceasuri imediat ce "ma fac, tata, avocat!" Oricum, acasa am 17 ceasuri pana acum, din care un Louis Vuitton, un Cartier si un Swatch. Nu e nu-stiu-ce, dar lasati ca vedeti voi cand creste fata mare...(nu ca as avea cum sa cresc in sens invers...)

Imi plac sculele de scris. Stilouri, pixuri, creioane, mai ales creioane de-alea clasice, nu mecanice. Pt mine conteaza cu ce scriu. Parca scriu cu mai draga inima daca stiu ca am o scula de calitate in mana. De scris, scula. Si agendele imi plac.

Am boala pe tigani. Nu e exprimata boala, e mai mult 'implied'. M-am si nascut in aceeasi zi cu Hitler, nici nu-s eu un om prea tolerant de soiul meu...deci prefer sa-i tineti departe de mine, ca s-ar putea sa nu se stie. Cam fac alergie la ei.

La fel cum fac alergie la vulgaritate si badaranism. Sa nu cerdeti ca fac discriminari, dar de obicei vulgaritatea e o chestie pe care eu, una, o asociez fetelor, si badaranismul - baietilor. Poate ca nu prea am eu foarte clar notiunile fixate-n creier, dar mi-e greu sa zic ca "o fata e badarana". In schimb, despre un tip as putea sa spun ca e vulgar. Ma rog... asa e nomenclatura la noi, end of discussion. Nu suport sa vad femei vulgare, mi se intoarce stomacul pe dos. Si de aici, din faptul ca sunt vulgare, izvorasc o gramada de adjective din strafundurile mele abisale si impulsive, precum: "curva dracu`", "proasta satului", "taranca proasta", "cretinoida abjecta", "rapandula" etc. Da, domnilor, sunt subiectiva, dar n-am ce-i face, cand ma ia cu nervi, greu ma stapanesc.
Si cand vad un baiet gigel de-ala vero, badaran nevoie mare, imi vine sa-l iau la palme, dar mi-e frica sa nu cad eu in categoria "femei vulgare". Asa ca ma tin departe, desi tare ma mai mananca palma. Era si o manea cu "ma mananca palma stanga" si cica omu` primea bani. Pe mine nu ma mananca nimic acuma, desi n-ar fi rau sa ma manance palma stanga.

Am boala pe matematica. Dupa 4 ani de liceu real, in clasa de mate-info, intensiv info, ma simt in stare de orice. Am absolvit liceul, mi-am luat bacul - inclusiv la mate, e clar, sunt in stare de orice. Just try me.


Sufar de boala numita "sete permanenta de carte". As citi pana as muri, pacat ca mai sunt si alte lucruri de facut pe lumea asta.

Dau in hepatita cand vad mamaliga in fata ochilor. Si carne cruda. Am fost vreo 4 ani vegetariana pe motiv ca nu voiam sa mananc animale. Deci tineti departe de ochii mei carnea cruda. (Vreti sa stiti paradoxul? Inainte sa ma fac om al Dreptului, voiam sa fiu chirurg. Deci pe oameni puteti sa-i taiati in bucatele, si in fata mea, daca vreti, dau o mana de ajutor, dar de animale nu va atingeti, ca nu mai avem ce discuta).

Ma ia cu spasme cand il vad pe Bruce Willis. Sau pe Josh Hartnett. Sau pe mulatrul din Vama (unu`, nu-l stiti voi..)

Si asa, ca sa inchei triumfal, va mai zic ca am boala pe plictiseala. Si cateodata cand e urat afara si n-am bani, ca tratament anti-plictis, scriu non-sense-uri pe blog. Asa, ca azi.

Scatterbrained

I have a hundred thousand things I'm thinking about, working on, dealing with, going through, and at any given point during my conscious hours, I'm thinking about a) absolutely nothing b) a piece of music that won't get out of my head c) how I'm going to finish whatever project I'm on or d) what's new in my inbox. (You can see how I obviously have to think about and deal with serious issues, here.)

Lately, I'm scatterbrained even though I actually LOVE to be organized.

I need more sleep, more time, and more coffee. Definitely more coffee. Or black tea.



In other news, there is a new Indiana Jones movie. With Harrison Ford. But they don't want to let him use a real whip, due to safety concerns.

These are the things that plague me. Ah, what a life.


P.S.-And now that the dream`s over, let`s get back to work. Cause we`ve got a lot of it to do:))

Scartzaie

Simt ca nu mai rezist. De o zi si-o noapte ma doare-n crestetul capului, am asa un ghimpe ce-mi sta ca o stea in frunte si ma incrunt la fiecare pas, ca intr-o incercare sfortata de a estompa intepaturile surde ce-mi trec prin capsor. J`ai mal a la tete. Nu din cauze hormonale, nu de la raceala si alte specialitati engleze. Cred ca de la oboseala. Si vreme.
Cu toate astea, din constiinciozitate, mi-am promis ca astazi scriu pe blog. Chiar daca abia pot sa duc pana la capat o fraza coerenta fara sa ma balbai si fara sa pierd sirul cuvintelor, cu toate ca sunt de mult timp intr-o stare high de plutire si nu ma pot concentra la nimic. Deci aplauze, s`il vous plait, macar pt curaj. Ma dor si ochii, stau ca un chinez si ma holb la monitorul meu drag, ma incrunt de parca m-ar fi injurat de mama si dumnezeiesc de fiecare data cand din laptop iese cate-un sunet (X is online, Y is offline, da` pe cine naiba intereseaza? As putea sa dau sign out, dar si de aia mi-e lene si sictir).
Sa nu care cumva sa credeti ca numai capul scartaie. Ala scartaie de cand ma stiu si nu prea mai sper la vreo imbunatatire de proportii remarcabile. Scartaie toate.

Sa descriu o dimineata normala. Suna ceasul la 6:44 - nu intrebati de unde aceasta ora fixa, asa am eu chef, sa fac ochi inainte de sase fara un sfert. Opresc alarma, imi promit ca "mai dorm 5 minute si apoi intru in action". In realitate ma scol pe la 8 fara ceva din cauza ca scartzie patul fetei ce sta deasupra camerei mele(as putea sa spun 'abiteaza"? exista a coabita, deci nu vad care ar fi problema cu a abita?!), ma agit ca o apucata si ma enervez pe ceas ca nu a sunat mai cu tupeu mai devreme, si...dau sa ma ridic cu mare avant din patul cald. Si hop! scartz! scartz!. Si iar scartz! Scartz!scartz! Ce naiba?! Scartz! Cum dumne! scartz! zeu! scartz! Suna toate oasele in mine, reumatismu`n floare, manca-i-as gurita, la 19 ani. Strabunica mea seplange ca la 86 de ani: "vaaai, nu mai vad asa de bine, ma cam lasa ochii, ce sa-i faci, asa e cu batranetea, dupa o viata de tras". Si eu, eu scartzi din rasputeri - care puteri, daca m-au lasat asa devreme?! - din toate cioantele. Asa nu se mai poate. De o saptamana am observat treaba cu oasele. M-am gandit ca ma misc prea putin. Dar alerg destul de des, umblu mult pe jos, nu sunt un om static deloc. Se prea poate sa fie vremea, ca e in tranzit si se trece pe regim de iarna, dar oricum mi-am luat niste vitamine pt oase, cu mult mult mult calciu si vitamina D. Numai asa, sa make sure ca nu ma rup toata inainte de vreme.

Scartaie pielea. Eu am piele uscata, de la mama natura, si daca nu o tratez frumusel cu crema scumpa, am toate sansele sa o aud plangand. Cum? Scartz, scartz! Asa simplu, urla dupa hidratare si cere tratament special, altfel se usca si se descuameaza si face ca polistirenul ala enervant.

Scartaie relatia vecinilor mei, care din cand in cand isi mai trag cate-una dupa ceafa, asa, de sanatate. Mai mult domnu` da in doamna, ca asa se poarta la musulmani. Ii arata cum sta treaba cu pater familias-u`, sa nu uite unde-i e locul. Sau poate relatia lor nici nu scartaie, e pur si simplu in tipare, ca deh, asa-i mersu` la dansii. A-propos, am citit o carte excelenta care descrie foarte realist treaba cu "sezi, femeie, unde ti-e locul, ca de nu, o iei peste bot". Sigur, eu am spus-o foarte plastic, insa cartea chiar merita. Un soi de Ion musulman, fara partea cu setea de pamant. A Thousand Splendid Suns, sau, pt cunoscatori: دو صد خورشیدرو de Khaled Hosseini. Afgan tipul, deci merita, ca e chiar in pita omu` si stie ce zice, plus ca le zice bine.

Acum cateva zile am stat langa o domnisoara in timpul unui curs care scrasnea din dinti. Simteam cum isi freca dintii unul de altul ca si cum si-ar fi frecat dantura de o oglinda de cristal (please, do NOT try this at home. Pacat de oglinda de cristal. Sau de dintii vostrii, daca-s inca naturali. Sau din portelan scump. Daca-s dinti din plastic de-ala nasol, dati-i drumu`, mult noroc!).Pana la sfarsitul cursului m-am intrebat incontinuu cum dracu` nu-i pica din gura, sau cum naiba nu o deranjeaza. Mie una mi-ar fi tare greu sa ma concentrez in conditiile in care am un frecus continuu in gura si pe deasupra mai si suna, nu e silentios.

Am ajuns alaltaieri acasa, scartaind de nervi ca am de strabatut un drum nu tocmai scurt pana la domiciliu, dupa o zi intreaga de cursuri interminabile, am deschis usa, si aia sonora, ca sa fim in ton, dar nu tocmai scartainda, e un sunet ceva mai bland, si am intrat eroic la caldurica. In fata dormitorului meu statea cu tupeu un pachet. Un plic, mai exact. Un plic mare. Si plin de stampile si timbre si sigilii. M-am uitat sa vad daca nu cumva e greseala si fetele au pus aiurea plicul respectiv in fata camerei mele. Era numele meu pe el, si in plus, era si scrisul prietenului meu. N-am cum sa-l confund, ca e indescifrabil. Cand ma chinui 5 minute sa descifrez un scris, e clar ca e al prietenului meu. Deci greseala nu parea sa fie. Am sa trec peste faza in care mi-am imaginat vreo 20 de chestii posibile ce ar fi putut sa se afle in plic, si peste nerabdarea de a vedea ce idee nastrusnica i-a mai trecut prin minte, si peste dumnezeirile adresate lipiciului prea bun cu care era sigilat plicul si peste socul si extazul care m-au incercat cand am accesat in sfarsit interiorul misteriosului plic. Am primit un iPhone. Trebuia scris pe blog asa ceva, nu m-am putut abtine. Hehehe... asa e si-n viata, dupa ploaie, rasare si soarele - scuzati cliseul, alta asemuire mai tampita nu am gasit, pun pana de idei pe seama durerii cumplite de cap. Dar dat fiind faptul ca am avut o vechitura de telefon, apoi si ala s-a stricat, probabil de la vremea asta imputita, a devenit meteosensibil si a zis: "bai, eu imi dau demisia, in conditiile astea de rahat" si a murit,eu ramanand cu ochii la tavan, am putea cadea toti de acord ca un iPhone e echivalentul "soarelui" din metafora mai devreme mentionata. Asta da viata, cu net in jeb si camera photo si touchpad si toate figurile de pe pamant. Nu vreau sa aud comentarii gen iPhone versus alte telefoane - e.g.: Samsung Tocco, LG Renoir s.a.m.d. I`m verry happy, end of discussion. Macar asa mai uit si eu de scartaiala, ca nici taste nu are telefonasul asta, e tare silentios. Ultimul telefon pe care l-am posedat era tare scartaitor, nu puteam sa fac nimic cu el fara sa fiu observata, ca se auzea la un kilometru.

Scartaie capuri, oase, paturi, stanioale, ambalaje, relatii, chestii-trestii. Nu ne place sa scartaie treaba. Insa atata vreme cat chestia suna, inseamna ca inca se mai poate lucra la dansa. Ceea ce nici nu-i asa scartaitor...

N-as prea vrea ca s-o mierlesc

Sau, cum zicem noi, francofonii, je voudrais pas crever. Cu ghilimele. Ca e titlu. Titlul unui ciclu de poezii de-ale lui` Boris Vian. Poate suna mai cunoscut L`ecume des jours sau Automne a Pekin. Dar astea-s romane. Cu accentele de rigoare, pe care mi-e lene acuma sa le asez unde trebuie. Ca tre` sa intru in Word, sa scriu acolo, sa dau CTRL+C, apoi sa vin inapoi in fereastra aceasta, si sa dau intr-un final apoteotic CTRL+V aci. Complicat, cand nu stii sa-ti faci scurtaturi direct de la tastatura...a-propos, exista cativa oameni cu care corespondez prin internet si care scriu cu diacritice. Ca e blog, ca e messenger sau altceva, ei le folosesc. Si vreau si eu. Deci daca unul din ei citeste treaba asta, sa-mi lase si mie un mesaj cum se face asta. Cum setez tastatura sa pot scrie cu caciulite si acoperisuri si sedile?
Zice omu` asta, Vian, care printre altele, a fost si poet (pe langa scriitor, dramaturg, romancier, traducător, inginer, inventator, trompetist şi comentator muzical), ca nu prea vrea s-o dea in bara. Sunt de acord. Da` cateodata se-ntampla. Cititi mai departe daca vreti sa aflati ce-i de facut ;)

Vin vremuri in viata unui om cand are un morcov mare de tot infipt in varii orificii si ii e frica. Frica de ce? De esec, fratilor, ca ala nu ne place noua. Vrem numai succesuri - si aici cu ghilimele de rigoare, scuzati plagiarismul - si victorii. Da` inevitabil o mai mierleste omul din vreme-n vreme, tocmai sa-si confirme statutul de faptura omeneasca, cu slabiciuni si scaparari.

Si ce sa facem atunci?
1. Just lay back and enjoy. Da da, esecul. Are partea buna ca...o data, e irevocabil. Ai dat-o-n bara, s-a dus baba cu colacii. Poti s-o freci in noroc cat vrei, ca treaba e (de)savarsita. Nu te agita sa repari, ca nu are sens. Priveste in jur si bucura-te ca nu-i mai rau.
2. N-o lua niciodata de la capat. Numai de unde ai gresit. Pt ca asa, sansele sa mai gresesti o data pt ca nu ai identificat corect locatia bubei, sunt triple. Deci poate o mai dai si a doua oara in bara, din dorinta de a economisi timp pe inspectia locatiei bubei.
3. Asa...apoi...ce mai poti sa faci, e sa incerci sa te minti frumos ca nu a fost vina ta. Ca totul s-a intamplat din greseala, si ca niciodata niciodata nu se va mai repeta. Paseaza numaidecat vina pe altul, ca e cel mai sanatos.
4. Niciodata nu uita ca "Si Xulescu a mierlit-o, deci sunt ok, nu sunt primul si nici singurul care s-a facut de cacao, mai e cel putin unu`, nu-i asa grav." E foarte important sa nu fi singurul care s-a facut de rahat. Nu conteaza ca te-ai facut de rahat, conteaza ca s-a facut si Xulescu inaintea ta, tot de rahat, tot asa frumos. Mirific. You are nooooot alone!
5. Poti foarte bine sa adopti si atitudinea emo, sa te tai rapid-rapid pe vena, ca asa scapi de toate punctele enumerate mai sus, nu te mai complici si scapi mai usor.
6. Nici prin gand sa nu-ti treaca sa faci aceeasi chestie din nou. Chiar si daca trebuie, mai bine las-o balta. Da-te batut, ca e cel mai sigur. Doar nu vrei sa te mai faci o data de toata mandra minune, nu? Sau, si mai rau, sa iti iasa treaba bine?!

Asa cu mierlitu`... Sper ca nu puneti la indoiala valoarea lectiei de viata pe care tocmai v-am servit-o. Pe gratis. Si ca veti urma intocmai sfaturile mele pretioase. NOT.

PS - Numai pt curiosi si pasionati. Si francofili:

Je voudrais pas crever
Avant d'avoir connu
Les chiens noirs du Mexique
Qui dorment sans rêver
Les singes à cul nu
Dévoreurs de tropiques
Les araignées d'argent
Au nid truffé de bulles
Je voudrais pas crever
Sans savoir si la lune
Sous son faux air de thune
A un coté pointu
Si le soleil est froid
Si les quatre saisons
Ne sont vraiment que quatre
Sans avoir essayé
De porter une robe
Sur les grands boulevards
Sans avoir regardé
Dans un regard d'égout
Sans avoir mis mon zobe
Dans des coinstots bizarres
Je voudrais pas finir
Sans connaître la lèpre
Ou les sept maladies
Qu'on attrape là-bas
Le bon ni le mauvais
Ne me feraient de peine
Si si si je savais
Que j'en aurai l'étrenne
Et il y a z aussi
Tout ce que je connais
Tout ce que j'apprécie
Que je sais qui me plaît
Le fond vert de la mer
Où valsent les brins d'algues
Sur le sable ondulé
L'herbe grillée de juin
La terre qui craquelle
L'odeur des conifères
Et les baisers de celle
Que ceci que cela
La belle que voilà
Mon Ourson, l'Ursula
Je voudrais pas crever
Avant d'avoir usé
Sa bouche avec ma bouche
Son corps avec mes mains
Le reste avec mes yeux
J'en dis pas plus faut bien
Rester révérencieux
Je voudrais pas mourir
Sans qu'on ait inventé
Les roses éternelles
La journée de deux heures
La mer à la montagne
La montagne à la mer
La fin de la douleur
Les journaux en couleur
Tous les enfants contents
Et tant de trucs encore
Qui dorment dans les crânes
Des géniaux ingénieurs
Des jardiniers joviaux
Des soucieux socialistes
Des urbains urbanistes
Et des pensifs penseurs
Tant de choses à voir
A voir et à z-entendre
Tant de temps à attendre
A chercher dans le noir

Et moi je vois la fin
Qui grouille et qui s'amène
Avec sa gueule moche
Et qui m'ouvre ses bras
De grenouille bancroche

Je voudrais pas crever
Non monsieur non madame
Avant d'avoir tâté
Le goût qui me tourmente
Le goût qu'est le plus fort
Je voudrais pas crever
Avant d'avoir goûté
La saveur de la mort...

Boris Vian

Aha, my name is...

Daria Rokk. Asa se prezinta/semneaza/identifica subsemnata. Nu pricepeti de ce scriu un entry intreg despre treaba asta cand prin simpla aruncare a celor doi minunati ochi ai vostri in partea dreapta - cum va uitati voi - a blogului, imediat sub descrierea blogului, v-ati putea lumina si singuri? Pai de-aia ca m-am saturat. De fiecare data cand ma prezint am parte de o privire chiorasa care pare sa graiasca: "Hai lasa vrajeala, nu te-am intrebat de porecla, te-am intrebat cum te cheama!" Apoi mai e si scrierea, care nu-i cum suna, nu-i "rock", sau pt romani "roc". Ca e mai cu mot. Adica are 2 x Kappa. Asa ca ori, in loc sa spell de fiecare data cu mult stoicism, de vreo 5 ori pana sa priceapa interlocutorul, imi pregatesc din timp un ID card sau pasaport sau ce am la mine, ori, daca n-am, scriu eu. Sau dictez pe litere, ca la prosti. Ar, ou, kei, kei. Am zis asta de vreo mie de ori de cand am ajuns in Anglia. Si m-am saturat. Ce sa fac daca asta e numele meu de familie?

Apoi prenumele...azi, datorita propagandei facute serialului pe care eu nu-l gust deloc, popularul "Daria" de pe MTV, nu mai am asa multe baiuri. Dar cand eram tanara, era groaznic. Am ramas cu sechele de la gradi. Pe vremuri nu prea erau multe darii. Una la cateva mii, poate si mai rar (vai ce-mi place sa ma unicizez! :)) ) si lumea nu prea era de acord cu trendurile astea noi de dupa revolutie - eu mi-s revolutionara, nascuta-n `89. In anul in care am venit eu pe lume, s-au nascut o groaza de andree si alexandre. Nu m-am uitat pe nicio statistica, va spun doar din proprie experienta. La scoala generala aveam vreo 14-15 fete in clasa, din care cred ca 5 erau andree si 4 erau alexandre. Apoi, mai era si valul de exotisme, nu numai la rromi se purta, ci era widely spread, de la lamisa, morena, elizeea, sandrissa pana la giulietta si lissandra. Or fi ele populare si la locul lor prin alte parti, dar mie mi se pare ca erau ca niste brizz-brizz-uri de proasta calitate purtate cu multa opulenta, in fiecare zi, in frunte. Se putea considera si numele meu un exotism de prost gust, pt ca nici dracu` nu auzise de el, si cei ce auzisera, v-o garantez eu ca nu erau multi. Si erau inca si mai putini cei ce stiau istorie persana sau aveau vreo idee despre nomenclatura rusa (acolo dariile sunt la tot pasul, ca si mariile, andreele, cristinele etc. la noi).

Asadar, sa va spun de traumele de la gradi. La inceput, am fost pocita in tz-shpe feluri, de la dorina, delia, dalia - eh, erati pe-aproape, fratilor, nu trebuia sa va dati batuti! - pana la maria, doina, tania...Asa ca tovarasa a avut o discutie in private cu mama mea, in urma careia s-a decis sa fiu strigata dupa ce de-al doilea prenume al meu. Despre a carui existena nu stiusem absolut nimic pana la varsta de vreo 3-4 ani. Si iaca asa, la gradi, eu eram Irina. Sa va frec, tampitilor! Din cauza ca voi aveti memorie scurta si nu va duce capul, eu a trebuit sa indur timp de atatia ani - nu mai stiu cat e gradinita, cred ca cresa 1 an, grupa mica, grupa mijlocie, grupa mare si grupa pregatitoare...deci CINCI nenorociti de ani am inghitit numele de Irina. Nu aveam nimic cu muzicalitatea si asonanta sa, doar ca era un soc imens sa fiu strigata dupa un nume despre care nu stiam. Irina in sus, Irina in jos. Acasa switch back to Daria. Cred ca mi-am antrenat creierul in anii de gradi sa poata sa fie pe multi-tasking. Am fost pusa la grele incercari intelectuale. Pe vremea aia eram in stare. Acum am uitat iar ca ma cheama si Irina. Cateodata, foarte rar, e drept, ma intalnesc cu aducatoare sau femei de servici sau fosti colegi de gradi. Si ma striga "Irinaaa, Irina, ce mai faci?" Si ma tot striga. Si iar ma striga. Pana cand undeva in subconstientul meu violentat 5 ani la rand in frageda-mi pruncie, se face un clack! si hopa!, cred ca pe mine ma striga cineva.

De aceea ma prezint simplu, Daria Rokk. Irina va ramane in acte, e frumos, el e mica dovada ca sunt romanca, dupa celelalte nume si dupa alte caracteristici multi imi reproseaza ca arat a orice, dar a romanca mai putin. Asa ca, na de-aci!, al doilea prenume. E dat din cauza ca mama lu` tata a tinut neaparat, inainte sa moara, sa-i poarte cineva numele. Frumos gest, frumos nume. Dar mie sa-mi ziceti Daria!

Eu cand am sa cresc mare si am sa am copii - da da, vor exista si de-aia, vai de ei - am sa ma limitez la un singur prenume. Sigur nu Irina.

Ma vrea fanii

Am eu in sertarul meu virtual o colectie de texte scrise de-a lungul vietii mele -scurta viata, dar vai, tumultoasa! :)) - pe care am decis sa le scot la inaintare de acum incolo, de fiecare data cand bate vantu` frunza-n dunga, cititorii de pe blog mi-alunga. Si iaca asa voiam azi sa aduc in fata ochilor ce trec pe-aci...ceva despre Singuratate. Dar cum sa va vorbesc despre Singuratate cand am atatia oameni care sunt alaturi de mine?!..azi va vorbesc despre oamenii pt care contez. Despre fanii mei. Fanii care ma vrea :))
Trebuie sa precizez ca de cand am plecat de acasa, vorbesc inmiit mai putin la telefon. Pt ca e scump. Dar tre` sa precizez ca bunica ma suna tot la doua zile si imi vine sa-i mananc inima cand o aud: "Supa ai mancat azi?", "Da` de frig nu ti-i frig?", "Vezi sa nu lasi geamurile deschise cand pleci de acasa, sa nu se raceasca odaia (zice camera, dar vreau eu sa evit cacofonia)", "Ce-ai mancat azi?", "Bani mai ai?", "Cum e la scoala?"... si aceste intrebari insiropate cu grijulism se repeta la fiecare doua zile. Apoi mama, pe messenger: "Ti-am zis saptamana asta ca mi-e dor de tine?" (Da, de vreo 12 ori, mi-ai lasat si offline), "Te rog sa vii acasa daca ceva nu-ti place acolo...acasa te asteptam cu drag, ai casa, ai masa, totu-i bine", "Vezi ca te iubeste toata lumea", "Sa nu uiti ca ne gandim la tine in fiecare zi", "Sa stii ca abia asteptam sa te vedem"...sa mor de nu ma simt ca Gutza adulat de toata comunitatea rroma, in urale si aplauze si in torente de jucarii de plus aruncate pe scena, si chiloti si trandafiri de plastic si alte cele. Stiu ca "famelia" e nucleul societatii si stiu ca am un sprijin permanent si neconditionat in ea. Dar de fiecare data cand aud siropurile astea (nu care cumva sa va ganditi ca termenul "sirop" minimalizeaza adevarul din aceste vorbe diabetice si pline de grija), mi se suie si mie dorul de casa la cote aproape imposibil de suportat, si cateodata ma apuca bocitul. De exemplu, de bunica-mea mi un dor imens. Asa femeie, n-ati vazut voi si nici neamu` vostru de cand sunteti. O bunaciune de femeie, care a facut tot ce se putea face pt singurul ei nepot. A.k.a. eu. In fiecare sambata dimineata imi facea cacao, si mi-o punea la capul patului. Fiecare week end il petreceam la bunici, in cartierul alaturat. Aveam voie sa fac ORICE. Orice orice. Cateodata imi punea si pranzul la pachet si ma lasa afara, pe cand ceilalti copii erau tinuti cu forta in casa sa manance si sa doarma de pranz...hehehe! Ma lasa afara pana noaptea tarziu, sa ma joc ascunsea si hotii si vardistii...venea pe la 10 seara sa plimbe cainele si zicea: "Vii? Te cauta bunu. Sau mai vrei sa stai la joaca si iar tre sa bag o minciunica pt tine?"...adorabila! Imi cumpara rochite, machetute, dulciuri, pantofi, palarioare, tot ce imi voia inima. Ea e fana nr 1. Si eu sunt fana ei cea mai inversunata. Cred ca as ucide pt ea.
Asa cu familia. Cam inutil de precizat, pt ca sentimentul asta ar trebui sa existe in fiecare familie, altfel de ce ar mai fi ea atat de importanta?!
Apoi e suita de pretenari...mari oameni, mari caractere. Nu cred ca ajung de sarbatori acasa, si am o durere-n corazon cumplita, ca n-am sa pot sa sug un ceai in Zorki cu tovarasimea, in timp ce ei se profileaza pe berica si imi impartasesc incet-incet toate chestiile pe care chiar n-as vrea sa le aud, exponat feminin fiind. Apoi discutiile care se lasa cu ropote de ras si non-sense cat incape...sunt delicioase.
Tot printre fani se numara si tanti de la ziare de langa blocul unde am stat. Am stat, pt ca acuma apartamentul e dat in chirie. Dar teoretic tot ala mi-e domiciliul. Inainte sa plec mi-am facut ultima dambla sa mi-am luat Elle-ul...ultimul...aaaah! Cel de septembrie. De obicei apare dupa 22. Eu am plecat FIX in 22. Deci nu l-am mai apucat pe cel de octombrie. Mama ei de tipografie... Si m-a chestionat atunci tanti: "Scumpi, vrei sa-ti tin cate-un numar in fiecare luna? Ca doar n-a fi asa destept sefu` sa se prinda...si cand vii, le iei...ha? Daca vrei, zi, ca se rezolva...ca atata-mi esti de draga, mancu-ti sufletu`" :))) suna super-penal, dar tanti aia chiar cred ca ma iubea. In fiecare luna imi punea rebuturile de la sudoku deoparte si mi le dadea gratis. Sau cand lipseam de acasa timp mai indelungat, imi tine Elle si mi-l dadea la intoarcere, cand la alte chioscuri nu-l mai gaseai nicicum.
Nu stiu voi pt cine contati si pt cine sunteti nime`n drum, dar sentimentul ca unui om, fie el orisicine, ii pasa de tine, oricat de putin, te face sa nu mai vezi asa de bacovian peisajul asta al vietii care in esenta e o experienta singuratica, dupa cum ziceam in posturi mai vechi.

Lingual. Multilingual.

An Erasmus party is taking place one evening in Berlin. Friedrich is talking to Joanna, a Polish student. Captivated by his charm, she is about to leave with him and asks where he`s parked his car. In der Kurve he answers, (on the corner). Outraged, Joanna slaps him - Kurve sounds very much like the Polish word kurwa, meaning a girl who is easy. Confused, the young German decides to stay at the party and starts chatting to Cecile, a French girl. With Christmas just around the corner Friedrich asks her outright Isst du Pute? (do you like Turkey?). A slap round the face swiftly follows - in French pute means prostitute. Finally, Friedrich decides to have a cigarette together with Maria, who is Spanish. When he casually offers her a Feuer (a light) the same thing happens again. Third slap! The German word Feuer sounds very similar to the Spanish word follar meaning shag.

Perhaps sticking to just one language is the key to a good night out.

Noi nu suntem monotoni

'A te trezi in fiecare zi si a constata ca inca mai existi e incurajator. E un gand ce te face sa te scoli zi de zi cu mai mult si mai mult chef. Iti confera un oarecare statut de erou, mai ales la vazul atator suferinte si necazuri. Si razboaie. Da, razboaie. Fascinante si razboaiele astea... a curs atata cerneala pentru ele. Si au ramas totusi atatea lucruri nespuse.
E fascinant sa fii tanara. Ai idealuri. Si chiar crezi in ele. Ai vise. Marete si palpabile. Ai un trup proaspat in fiecare dimineata fara macar sa ajustezi vreun defect. Ai atata energie incat ai vrea sa dai si altora. Ai hormoni ce danseaza prin corp un jive continuu. Ai stralucire. '

Era indragostita. E si asta un motiv sa te simti tanar. Pentru ca dragostea e un instrument de auto-reciclare. Te face mereu sa fi mai si mai tanar. Mai ales cand se repeta. E acelasi film, derulat de mai multe ori, cu alti protagonisti. De la Facere pana azi si inca mult timp de acum incolo va exista aceeasi tabla de legi. Respectate sau nu. Iubire. Dragoste. Amor. Cuvinte usoare. 'Te iubesc'-urile sunt imprastiate la fiecare pas fara prea mare tragere de inima. Inimioarele iti inunda mercantil viata, si asta nu doar pe 14 februarie. Dovezile de dragoste au devenit stereotipii ce unora le provoaca greata. Sila. Mila. Repulsie. Ce a ajuns dragostea, daca nu un alt instrument de manipulare a societatii? Iubim pentru ca dorim sa fim incadrati in tipare, in normalitate. "Ce fel de iubita/kisser/partenera in pat/etc esti?Raspunde la 5 intrebari si noi te incadram, taddda, intr-o categorie ;) " Ne casatorim pentru ca asa face toata lumea. Nu mai facem dragoste, facem sex, pentru ca e sanatos. Si atat. Ne dorim trupuri frumoase pentru ca sa ne placa cei cu care avem o asa-zisa relatie. Suntem gelosi ca sa ne dovedim dragostea. Cheltuim bani ca sa impresionam si sa cucerim. Facem copii nu pentu satisfactia personala, ci pentru satisfactia mamei, care isi doreste un nepotel. A colegelor de serviciu care te invinovatesc ca esti singura care nu perpetueaza specia. De fapt sunt invidioase ca inca nu ti s-au lasat sanii si nu ai de hranit o gura in plus, fat pt care iesi mai des la shopping decat ele sau iti permiti vacante mai exotice decat Eforie Nord pe bilete de sindicat. Sa nu ne ingrasam. Sa nu ne insele sotii. Sa nu divortam. Oricum unul din doi oameni divorteaza, oricum credem in iubire pana cand asteptarile ne sunt inselate, apoi femeile o dau pe “Toti barbatii sunt niste porci”, iar barbatii pe “Toate femeile-s niste curve”. Pana gasim un altul/o alta si lucrurile o iau de la capat...Dar da, incercam din rasputeri sa nu cadem in monotonie, nu-i asa?

"Yes, we can"

Amazonuri de ink jet azi. Milioane de click-uri. Tz-spe milioane de ziare avandu-l pe front cover. Voci zguduind undele radio cu mai mult sau mai putin entuziasm si anuntandu-l. Sute de mii de bloguri (plus unu) care scriu despre el. Televizoare vuind si transmitandu-l din ora in ora. Barack Obama. Ma trec fiorii. Nu pt ca o fi ceva bunaciune. Ci pt ca odata cu el, change has come to America. N-am sa vorbesc despre Ku-Klux-Klan, secesiune, sclavi si Nixon sau alte istorii.
Eu mi-s romanca, momentan cu o mica incursiune englezeasca, la origine dumnezeu sa ma ierte, ca sunt ceva produs al unei mega-corceli de culturi, asa ca why bother with Obama? O data, pt ca mi-e simpatic. Asta a fost nota de subiectivitate, fara de care nu se putea. Pt ca a reusit sa faca o campanie electorala - jos palaria. Campania asta electorala, si in mare parte si reusita lui, a fost ca un meci de fotbal de inalta clasa. A tinut nu numai America in priza si cu sufletele la gura, ci a antrenat toata planeta. In grupe s-au format echipe, intai 3, Hillary, McCain si Obama. Una a cazut. Au ramas doi mari si lati si buni. Tinerii au fost pt prima data in istorie un element definitoriu nu doar pt votare, dar mai ales pt campania in sine. Norma, promisiunea pt granturi si scholarshipuri mai multe si mai grase n-a ramas fara efect...anyway, going on: Pt ca promite. Pt ca poate sa se tina de cuvant. Si pt ca pare cel mai potrivit. He do can lead.
Al 44-lea presedinte, primul de culoare, un speech excelent de instalare, un mandat mai greu ca niciodata. Tre` sa ai cojones sa devii presedintele USA in 2008. Orice gusturi politice ati avea, un lucru e sigur: tipul asta e chiar tare.
A castigat categoric alegerile, asa ceva cu un democrat nu s-a mai intamplat de la Lynden B. Johnson incoace, deci va avea majoritate in ambele camere ale Congresului. Si totusi, provocarile nu-s de ici de colo, si nu-s putine. Mandatul i-a venit la pachet cu:
1 trilion de para deficit federal.
183,000 de cetateni ai US isi dau duhurile pe fronturile din Iraq si Afghanistan. Cineva trebuie sa aduca naibii razboiul asta la un sfarsit.
Terorism in floare. Am trecut de 11/09, dar cu ce ne incalzeste asta cand terorismul pare sa aiba America in vizor mai mult ca niciodata?
Bubele nu se opresc aici, insa mai pe larg, urmariti-i issue-papers-urile.
E un cliseu azi, 5 noiembrie, sa vorbesc despre Obama. Everybody does. Mai bine va ziceam despre sutele de petarde si artificii ce imi bubuie-n cap de cateva ore (azi e Guy Fawkes in UK, o supersarbatoare ce aminteste despre Conspiratia Prafului de Pusca, o tentativa de a arunca in aer Parlamentul britanic si de a sabota domnia lui Iacob I). N-as vrea nici sa par o fanatica inversunata. Sau vreuna care a pus botul la niste vrajeli ieftine ambalate intr-un speech dragut.
Today Obama is THE answer of a people. Nu stiu daca rezolvarea. Sigur nu idealul (is there such thing?). Insa cu siguranta e raspunsul pt America unui 2008 ca asta. Unu` greu, manca-ti-as, cum n-a mai vazut America - la propriu - de mult.

The contemporary story of fairytales

Cine mai crede azi in basme?
Haha! Eram asa de mica incat nici nu stiam ca exist, pe vremea cand trageam de mama ca un terorist mic ce am fost sa "Maaaaamiii...zi-mi o poveste!". Si dup-aia inca una. Si inca una. Pana adormea mama. Si apoi o trezeam: "Si dup-aia? Ce s-a intamplat?"...Si mama continua, si intr-un final adormeam amandoua. Pana cand am invatat sa spun eu povestile, si i le naram mamei in fiecare seara, fara exceptie. De obicei le spuneam foarte repede, totusi teatral, ca sa pot sa spun cat mai multe intr-o seara. Cred ca imi antrenam public speaking skills-urile. Si cand adormea, ii ziceam: "Mama, nu dormi, ca n-am terminat!"... Sa am asa copil, cred ca l-as arunca direct pe geam. Adevaru-i ca n-am prea stat pe curu` meu cand eram mica, eram in permanenta agitatie si aveam niste mofturi mai ceva ca printesa de Pompadour. Apoi am mai crescut un pic, si am explorat tot felul de culturi prin lumea basmelor...tin minte ca imi cuparase mama o carte cu povesti celtice, prin grupa mare. Nu mai puteam de extaz. Apoi basme iberice, nici alea nu mi-au fost indiferente. Povestile vesnic nemuritoare...un element magic al fiecarei copilarii. Poate in ziua de azi mai rar intalnit, cand copchii astia in ce in ce mai acopii, prefera alte soiuri de entertainment in locul basmelor.
Iiiinsa....observ ca nici cum am procedat eu nu-i bine. Am cateodata impresia ca traiesc intr-un basm, intr-un fel de clopot de sticla, si nimic rau nu se poate intampla. Pt ca atunci cand intri in lumea himerica a basmului, accesezi o alta realitate, cea fictionala. Si traiesti bine mersi in ea, fara nicio jena. Pana la proba contrarie. Pana cand toti feti-frumosii si caii verzi pe pereti, sau albi, cum or fi, si toti fluturii aia cu aripi de petale de trandafiri si vrajeli, se duc la dracu` si te lasa pe tine, printesa printeselor, sa-ti jelesti toate alea. Si din printesa devii Sfanta Duminica, cu cele mai intelepte sfaturi de dat altora, dar nimic bun de aplicat pt propria persoana, ca dovada vie stand faptul ca Sfanta Duminica e intotdeauna singura, in cel mai bun caz are prin zona ceva animale de-alea dubase sau lucruri fermecate, dar NU oameni. Si dupa ce te mai si saturi de facut pe inteleapta si ti se apleaca de la atata profunda meditatie asupra existentei...iti bagi picioarele si devii Zmeoaica si iti faci de cap cum ai chef. Good girls go to Heaven. Bad girls go everywhere.
Acest post nu are concluzie. Conclusions out of order for the time being. We will be back as soon as the problem is fixed.

Trick or treat

Trick or Treat! Give me something good to eat. Give me candy. Give me cake. Give me something sweet to take! Mare holiday mare aici, Halloween-ul asta. Magazine impanzite de cateva saptamani cu toate chestiile portocalii de pe pamant. Portocaliu cu negru, sa fiu mai precisa. Palarii, maturi, dovleci de toate consistentele, materialele si marimile. Costume de la xxxs pana la countless-xl. Am vazut azi o fata costumata in vrajitoare, care avea minim 200 kg. Fata, nu costumul de vrajitoare. Infricosator, indeed.
Azi, fiindca e ditamai eventul, si toti englezii n-au avut topic mai bun de dezbatut decat cum se machiaza, ce costum poarta si la ce chef presteaza in seara asta, m-am gandit cu fetele (housemates, nu alte fete) sa facem un party mic. Sa fiu sincera, nu a fost ideea mea. Am ajuns acasa de la scoala si pregatirile deja erau in progress, asa ca nu am prea avut drept de apel. Cartofi a la Amandine - colega din Franta, sos a la Laura - colega din Elvetia, salata a la Daria si ceai a la Lelen - made in China. Amandine, Laura si Lelen sunt fetele cu care populez casuta. Si Daria e subsemnata. A iesit bine, intr-un final, desi pe ultima suta de metri ne-am trezit cu mai multi oameni si a trebuit sa fugim pana la supermarket sa aprovizionam, ca sa nu lasam pe nimeni nemancat.
Imi amintesc cu nu prea multa placere prima saptamana in UK. Am aterizat pe planeta asta si m-am pus pe bocit. Asa, vreo saptamana. La scoala nu imi permiteam, ca lumea parea atata de fericita si de entuziasmta incat m-am gandit ca am sa arat ca o ciumata daca imi continui cutumele astea emo si acolo. Asa ca pastram portia de plans ptspare time. Ca pe un foarte drag hobby cathartic. Nu stiu, zau, cum mi-ar fi trecut the moaning disease daca n-as fi stat aici unde stau. E departe de centru, dar asta e bine, ca macar mai fac miscare si umblu pe jos. Dimineata e hardcore ca tre sa parcurg drumul in viteza ametitoare sa nu intarziu - am un desavarsit talent in a parasi domiciliul cu vreo 15 min decat in la timp. Si seara vin acasa cu carti de la biblioteca si cateodata ceva haleala. Deci antrenamente cardio, in principiu si some weight lifting. Face bine la sanatate. Casa e curata, draguta, perfect locuibila. Plus colegele cu care stau, supernice.
Asa...ajunsa acasa, m-am bagat si eu la bucatarit, am facut salata, ca la atat ma pricep si eu. Si cum radeam noi, nevoie mare, si asteptam oaspetii...suna cineva la usa. La noi, in afara de vecina de alaturi care ne aduce o data pe luna mere din gradina ei, si foarte rar ceva "cititori" de gaze sau electricitate...nu vine nici dracu`, neanuntat. Curioasa si intrigata - pt ca musafirii erau programati pe mai tarziu - ma duc la usa. Adorabila imaginea ce mi s-a asternut in fata. Doi omuleti, costumati din cap pana in picioare in doua lucruri bizare(cred ca unul era ceva leu legendar, nu de-asta cum vedem prin savane, ci unul de-ala rau, din ceva basme celtice, si celalalt era cea mai draguta stafie pe care am vazut-o vreodata). Aveau cosulete. Si mi-au zis o poezie. Asteptau ceva in schimb.
M-am simtit mai outsidera decat niciodata. Mi-am dat seama ca nu-s de-a locului. Ok, a fost prima data ca am facut ceva de halloween, si anume mini-party-ul asta si masa organizata pt invitati, deci am luat oarecum initiativa. Acasa data asta era data de dinainte de mers la cimitir si aprins lumanari pt morti. Cam atat. Nu machiaje, nu fun, nu chef, nu muzica, nu nimic entertaining. Dar vai, am uitat ce era mai in spiritul Halloween-ului. Colindatul din usa in usa si recompensatul copilutilor. Mai, si cand ii vad pe prichindeii astia doi, unul era ceva pui de black man, imi pica fisa ca oricat de mult m-am strofocat sa adopt traditia asta si sa trec peste impulsul meu conservator, nu mi-a prea iesit. Nu aveam ce sa le dau. N-aveam nici casa decorata. Nici mascata nu eram. Ma rog, poate parul meu mereu ciufulit aduce un pic a ceva weird witch. Plus ciorapii verzi. Aratam un pic a ceva zgripturoaica din basme cosmaresti, s-o zic drept. M-am simtit ca naiba. Aveau in cos portocale, mere, ceva prajiturele, acadele, o groaza de bomboane, cioco, zici ca tocmai au dat iama in te miri ce magazin cu dulciuri. Si eu nu aveam ce sa le dau. De fapt, m-am gandit eu, cum sa n-am?! Am! Si m-am dus in bucatarie sa le aduc doua banane. Pe cand m-am intors...ciu-ciu! Nu mai erau. Am aflat intre timp si de ce, ca am fost tare intrigata. Cica e asa de important sa fii vizitat de copiluti, incat tu ca si host trebuie sa fii pregatit cand vin cu poezioara. Sa le dai pe loc ce ai de dat, ca si cum tu n-ai nimic altceva de facut decat sa-i astepti. Nu e loc de sovaiala. I-am strigat sa vina inapoi, sa isi ia bananele, dar au zis ca "No, thanks, that`s fine". Cred ca voiau sa imi cer scuze cu secularul SORRY(mi-e scarba de cat de des il aud) si probabil sa fug dupa ei sa ii rog sa ia bananele. Da` ia mai lasati-ma cu prostiile voastre...
Si dupa 5 minute, alti copiluti. Trei, de data asta. Adorabili si astia. Dar eu nu aveam decat doua banane. Le lasasem in hol, in caz ca mai vine vreunul, sa pot sa ofer bananele foarte prompt, ca si cum asta as fi asteptat toata ziua. Si intind mana, zambesc frumos, le multumesc pt poezioara si le urez sa stranga cat mai multe dulciuri pe traseul lor. Si zice cel mai inaltut ca 'No, thanks...". Da` ce mai e acuma, draga? Te pomeni ca nu ti-or placea ca sunt importate din Turcia, sau ce? "No, we cannot accept. We`re three, you only have two, it wouldn`t be fair for one of us."
Ei bine, mi-am retras zambetul si am inchis usa, duca-se... si am tras obloanele la casa, sa nu se vada lumina, am pretins ca nu e nimeni acasa si ne-am continuat seara. Nu-i fair, ar fi trebuit sa primim cu bratele deschise colindatorii, dar cu atatea figuri, mai ma leshi?
Happy Halloween!

No time

I had no time to hate, because
The grave would hinder me,
And life was not so ample I
Could finish enmity.

Nor had I time to love, but since
Some industry must be,
The little toil of love, I thought,
Was large enough for me.

Sssnow time, baby!

Luni, marti si vineri am cele mai grele zile. Ca negrii pe plantatie, stau toata ziua la sapa. Adica la universitate. Ora dupa ora, si daca se nimereste sa am vreo pauza, tzushti la biblioteca. Martia asta nu a fost o exceptie. Am iesit pe la 5pm din biblioteca, sa fug la un seminar, cu gandurile imprastiate("oare ce face cineva drag?", "futu-i mama ma-sii de ploaie, execrabila vremea la englezii astia...", "oare ce m-a impiedicat ca de o luna incoace sa nu imi cumpar o nenorocita de umbrela?", "oare unde naiba este ceva agentie Loto, poate ar fi o idee buna sa incep sa joc, sunt cu bugetul la zero" etc). Si m-a trasnit asa deodata, la iesirea din biblioteca....taddddaaa!!!!!
Z A P A D A ... C`etait incroyable!!! Pure magic!!! Ningea cu fulgi mari, ca-n basme. Nici n-am mai tinut cont de frigul ce m-a adus instant intr-o stare de vertij, am pus-o pe seama ninsorii. Sigur, ninsoarea cadea peste o ploaie zaluda ce tinuse cateva ore bune, de-aia tipic britanica, baga-mi-as picioarele-n ea. Si nici nu urma sa dureze mult, din pacate. Zapada, zic. S-a asezat un strat alb pe masini, suficient cat sa jubilez incontinuu pana acasa. Mi s-a facut dor de scortisoara, de covrigeii lu` mama, de ski, de munte si de un semineu inflacarat.
Incredibil, in octombrie scriu un post despre zapada.
Nu vreau sa fac confidente emo, dar in ultimul timp starea mea n-a fost cea mai buna, am ceva probleme de sanatate, si nici moralul nu-i at its highest level. Insa zapada asta de marti (a cata oara sa va spun ca orice s-ar intampla, marti e ziua mea norocoasa?haha!) a fost ca un boost al energiei care se apropia vertiginos de zero. Walking in a winter wonderland, exact asa a fost pana am ajuns acasa. Acasa, unde mi-am facut un ceai cu scortisoara si mi-am pus fizicul in pat si m-am culcat. Am visat cu castele si zapada si printi si cai albi si inimi de gheata ce se topesc la seminee...

Busy

Relax. This won't last long.
Or if it does, or if the lines
make you sleepy or bored,
give in to sleep, turn on
the T.V., deal the cards.
This poem is built to withstand
such things. Its feelings
cannot be hurt. They exist
somewhere in the poet,
and I am far away.
Pick it up anytime. Start it
in the middle if you wish.
It is as approachable as melodrama,
and can offer you violence
if it is violence you like. Look,
there's a man on a sidewalk;
the way his leg is quivering
he'll never be the same again.
This is your poem
and I know you're busy at the office
or the kids are into your last nerve.
Maybe it's sex you've always wanted.
Well, they lie together
like the party's unbuttoned coats,
slumped on the bed
waiting for drunken arms to move them.
I don't think you want me to go on;
everyone has his expectations, but this
is a poem for the entire family.
Right now, Budweiser
is dripping from a waterfall,
deodorants are hissing into armpits
of people you resemble,
and the two lovers are dressing now,
saying farewell.
I don't know what music this poem
can come up with, but clearly
it's needed. For it's apparent
they will never see each other again
and we need music for this
because there was never music when he or she
left you standing on the corner.
You see, I want this poem to be nicer
than life. I want you to look at it
when anxiety zigzags your stomach
and the last tranquilizer is gone
and you need someone to tell you
I'll be here when you want me
like the sound inside a shell.
The poem is saying that to you now.
But don't give anything for this poem.
It doesn't expect much. It will never say more
than listening can explain.
Just keep it in your attache case
or in your house. And if you're not asleep
by now, or bored beyond sense,
the poem wants you to laugh. Laugh at
yourself, laugh at this poem, at all poetry.
Come on:

Good. Now here's what poetry can do.

Imagine yourself a caterpillar.
There's an awful shrug and, suddenly,
You're beautiful for as long as you live.

Hai sictir

Ca sa vezi...cu cat ai mai mult de citit, cu atata esti mai obosit. Ce concluzie desteapta, nu-i asa? :)) M-a atins intelepciunea azi si m-am gandit sa o las sa curga si peste creierele voastre, ca la mine prea s-a supraaglomerat, alaturi de alte calitati. M-am gandit ca acest post sa fie despre lucruri cu care ne mandrim, despre 'am cu ce, bah' si despre 'de ce mi-s(s) eu cel mai tare din parcare'. Cum care parcare? Ai plina de Bugatti-uri si Koenigsegg-uri si Ferrari-uri, nu jucarii de incepatori. Am avut o saptamana plina de citit, insomnie si stress. Sunt gata ca bateria, capitulez imediat, dar inainte sa fac asta m-am gandit sa mai dau un 'sara buna', sa nu se creada ca am crapat.
Eu incep prin a ma mandri cu rezistenta mea la NESOMN. Auzit-ati de insomnie, domnilor? Cam sufar. Sufar de insomnie din cand in cand si e de rau, ca nu e cum obisnuia sa fie, de-aia mica, e de-aia nasoala, nu inchid un ochi toata noaptea. Se intampla de vreo 3 nopti incoace, dar azi simt ca trag un somn zdravan de se zguduie R.E.M.-ul intregii Planete. De ce ma dau mare cu asta? Pai de-aia pt ca NU SE VEDE. Azi mi s-a facut un compliment dragut - cum altfel ar putea sa fie un compliment?! - ceva legat de ochii mei...de fapt pe dinauntru ii simteam aproape plesnind de somn, nu stiu cum erau asa de 'proaspeti'. Ma dau mare cu faptul ca la vreme de rastriste, am un talent net deasupra tuturor de a economisi bani. Eu sunt capriciul in persoana, am pretentii pana la dumnezeu, dar si cand ajunge cutitul la os, sunt sacrificiul intruchipat. Nu-i usor sa fac transfer intre starile astea de agregare, dar niciodata nu ma plang, tac si inghit, c-asa-s eu...
Ma laud cu faptul ca sunt cel mai incapatanat/capos/berbec, call it whatever, om. Nu stiu daca din Univers, dar daca s-ar face Olimpiada Incapatanarii, as avea mari sanse la titlu. Oricum, cel mai capos din cati am intalnit eu. N-ar fi trebuit sa ma laud cu asta, nu? Poate ca nu, dar e o chestie which I`m really mastering in, trebuia spusa.
Ca sa trec la chestiile mult prea comune, poate ar trebui sa ma laud cu amibitia, curajul, puterea de munca, tenacitatea, chestii de-astea...Prind rapid limbile straine, imi place foarte tare sa invat chestii noi, sunt absolut intotdeauna cu antenele foarte pe faza, ca sa captez informatii noi. Am o fire foarte pragmatica pt lumea mare - si multa! - dar de fapt sunt o boema. Ma laud cu latura mea artistica, deloc de lepadat :D Stiu sa ma descurc in cele mai spontane situatii, de la a o intoarce ca la Ploiesti ca sa nu te faci de cacao ca ai uitat numele unui om cu care te vezi zilnic si are functia de Presedinte la un club cu renume, pana la a spune cu voce tare ce te derajeaza la no matter who. Ah da, sau stiti situatiile alea penibile cand efectiv nu iti aduci aminte un anumit cuvant in naiba stie ce limba, si chiar ai vrea sa iti vina pe limba, pt ca e crucial in discutia pe care tocmai o porti? Ei bine, datorita debitului meu verbal, uit un cuvant, dar am in tolba-mi grasa 100 de alte cuvinte care sa defineasca cuvantul lipsa. Nu imi aduc aminte de vreo conversatie care sa se lase cu nedumerirea interlocutorului, de obicei reusesc sa explic - chiar daca in 1000 de cuvinte - ce am de explicat. Ah da, entuziasmul meu exceeds by far the limits of common sense. Nici asta nu-i tocmai o treaba pozitiva, dar treaca-mearga, o trecem la 'am cu ce, bah', tocmai pt ca in ziua de azi, cand toti is sictiriti si posomorati de-ti vine sa le tragi cate-o palma ca sa le revina un pic sangele-n obraji, eu sunt asa de Pepsi. Agitata, adica. By the way, Pepsiul e mai carbogazos decat Cola, desi sunt categoic fana Cola. Dar proverbial la capitolul agitatie e Pepsi-ul, de-asta ma lepad de Coca-Cola si ma intitulez cateodata Pepsi. Daca bine-mi aduc aminte, un coleg de la scrima m-a poreclit asa, acum vreo 6 ani. Ah da, ma dau mare cu faptul ca nu mai beau sucuri. Si ca am dat-o pe apa in cel mai constiincios mod posibil, minim 2.5 l/zi. Face bine la celule, you should try this as well.
Stiu sa ofer multe, cu conditia sa simt ca merita. Stiu sa fiu o harpie nf cand e cazul, though. Ma laud cu faptul ca accentul meu e foarte flexibil. De la accent parizian, sudic - pt franta, zic -, la mitic, britanic, american. Culmea-i ca iese cam scartait ala ardelean, desi e my mother tongue :)) Ma laud cu cei mai frumosi prieteni din lume. Cea mai tare familie ever. Si cel mai iubit iubit.
Ma laud cu niscaiva activitati pe care le-am facut, precum organizat diverse chestii, leadership, trainership, scris, voluntariat, calatorit, ajutat societatea intr-un fel sau altul, concursuri, sport si mai ho! ca nu mai tin minte...
Ma laud cu faptul ca tocmai mi-a venit somnul si am reusit sa inving insomnia. Si ca tocmai ti-am furat un pic de timp din viata ta ca sa citesti tot non-sense-ul asta >:) Noapte buna!
Si enjoy the week end. Am asteptat week end-ul asta ca pe o mantuire, bag odihna big time, ca cere organismul cum n-a mai cerut demult.

A guy`s interest

Ras cu plans.

Am I The One? - ciclul 'Silly questions with no answer'

Cateodata nici nu realizam cat de naivi suntem. Credem cu sfintenie intr-un lucru ce, in final, se poate dovedi a fi o simpla iluzie iluzorie - pleonasm de duminica, creierul e pus in functiune la cote minime, rog indulgenta.
Poate ca ma insel eu si poate ca asteptarea nu-si trage nicio seva din naivitate, poate e doar o alta idee stupida de-a mea - tot de duminica seara, ca in rest am doar idei geniale, se stie...
M-am surprins pe mine zilele astea cat de mult m-au "atins" la coarda sensibila niste lucruri. Despre mine se pot spune multe, dar nu stiu daca 2 din 10 oameni ar crede ca sunt o romantica incurabila. Exagerez, desigur... sunt perfect - si rapid - curabila, dar imi place cum suna sintagma. As inlocui totusi acel "romantica incurabila" cu "sensibila". E stiintific dovenit ca femeile sunt mai sensibile - de aici si denumirea de "sex slab" - decat barbatii - dragii de ei, numiti, cum altfel?!, "sexul tare". Nu prea inteleg ce e cu diferenta asta de consistenta intre cele doua sexe, dar da, cu concluzia studiului sunt de acord.
In fiecare dimineata cand ma duc la universitate trec pe sub un pasaj, un gang dubios, care face legatura dintre cartierul in care stau eu si centrul orasului. Are ceva de pe vremea lui Jack Spintecatorul tot subway-ul ala, ma intriga de fiecare data cand il traversez. Si totusi, are si o latura prietenoasa, caci zi de zi vad acolo un om care canta la chitara si are o palarie cu cateva lire in fata lui. Nici dracu` nu-l baga in seama, tinerii au cam toti iPod-uri infipte-n creier, batraneii nu cred ca mai au auzul prea bun, iar ceilalti nici atat nu se preocupa de existenta omului. Eu am o fobie fata de unele categorii de oameni, cu toate ca ma auto-intitulez un om tolerant. Nu-i frumos, dar mi-e imposibil sa nu reactionez refractar la un tigan(de-ala rau), un cersetor, un jegos sau un prost. Am eu fixurile mele... Dar asta, domne`, nu stiu ce are, dar ma fascineaza. Canta in plata domnului, de n-are nicio treaba. Nici nu cred ca ii pasa daca si cine ii arunca vreun ban. Canta cu ochii inchisi, mecla desfigurata de placerea de a, pur si simplu, canta. Se vede de la o posta ca ceva e in neregula cu el, dar in rest nu pute, nu injura, nici nu se uita urat la tine- de fapt nu se uita deloc, ca isi tine ochii inchisi. Ieri dimineata l-am vazut iar, ma gandeam ca in week end are program prescurtat, ar dormi si el mai mult, dar nu, el era acolo la 8 dimineata si canta de mama focului. Aproape imposibil de imaginat, dar canta o melodie folk si linia melodica era aproape identica cu o piesa de-a lui Imi. Si de aici au inceput sa curga "sensibilitatile". Ok, gata cu paranteza, am inceput de la naivitate si asteptare. Stergem naivitatea, nu am chef sa argumentez acum, dar e o tema de reflectie pt cei ce simt nevoia de putina filozofie.
Si ma intorc la asteptare. Cred ca nu sunt multe lucruri periculoase in viata, in general omul se adapteaza usor la tot si face fata cu brio, daca e in stare sa-si genereze suficienta putere. Dar un lucru periculos e asteptarea. Imi aduc aminte ca de multe ori asteptam CEVA. Un ceva nedefinit...primavara, ca e anotimpul meu preferat, asteptam vara, ca venea vacanta mare si Vama Veche, asteptam iarna, ca era zapada, imi asteptam iubitul, asteptam sa mai treaca un an, calendaristic, scolar, oridecare, dar sa treaca. Sa apara Elle. Sa fiu mare. Sa devin adult. Sa termin liceul. Sa am cariera mea. Masina, casa, rate, poate un om cald sa-mi tina de frig noaptea, doi caini, v-am zis: un ciobanesc german si un beagle, apoi inca o masina, daca se poate Ferrari, poate un copil sau doi, chestii de-astea. Apoi mai e o categorie de "asteptari", stiti voi, astepti un telefon ce nu mai vine, astepti un avion si are intarziere, sau un tren, taxi, troleu, un om, un semafor, astepti in sala de asteptare la doctor s.a.m.d.
Si, ca sa trec la pericolul maxim, sunt Asteptarile. Potentialul pe care il vrem maxim. Vrem sa stoarcem ce-i mai bun din noi, din altii, din tot. Asteptam ca totul in jurul nostru sa se ridice la standarde maxime, ca altfel va spun eu ca nu ne-am fi dezvoltat simtul asta critic, suntem obisnuiti sa primim ce-i mai bun, si daca nu primim, facem scandal ("ca doar nu-s eu mai fraier, sa tac, nu?").
Revin la Imi. Am ajuns ieri acasa si am ascultat intr-o doara tot albumul Nebun de Alb. Imi mi-e prieten dinainte sa ma nasc, mama a fost colega de cenaclu cu el si au ramas prieteni foarte buni. Nu stiu cat de des va paleste pe voi sensibilitatea si cat de des meditati la ce a fost, este si va fi in viata voastra, dar omul asta are o putere magica de a sonda adanc in tine si a te reconecta la propriile tale sentimente, de care nu de putine ori uiti.
Si ascultandu-i melodiile, inevitabil m-a plesnit romantismul. Fiecare melodie e o declaratie de dragoste pt fosta lui nevasta pt care, pun pariu, mai simte si azi multe. E normal, are doi copii cu ea, si desi ne place sa credem si sa ne mintim ca "viata merge inainte", se intampla uneori ca ea sa se opreasca intr-un punct terminus mai repede decat terminusul real. Am rememorat cu placere serile in care mergem cu Maestrul Bogdan in Autograf si ascultam pierduti in timp si spatiu muzica. Melodiile astea au asa un iz special incat te fac sa o invidiezi pe femeia careia ii sunt dedicate. E in natura omului sa isi fixeze un punct de referinta si sa compare totul in raport cu acel punct. Viata asta e, in definitiv, o secventa de experiente, iar fericirea vine atunci cand alegi o chestie, din alea multe, care cantareste mai mult decat toate celelalte si care, macar pt un timp, devinde punctul de referinta, devine "ceva"-ul la care urmeaza sa raportezi totul de acolo incolo. Stiu ca primul sarut a fost la mine o experienta super-banala si nici macar nu l-am marcat ca si "punct de referinta", pt ca mi se parea prea sec. In schimb al doilea a ramas multi ani pe piedestal si era acesl ceva la care raportam toate saruturile de dupa. Pt ca a fost cel mai bun. Pana la un moment dat. La fel si cu telefoanele mobile. Toata viata mea am avut Nokia si Nokia era cea mai tare chestie ever, bateria tine mult, au destula memorie, meniul easy, tot ce vrei. Apoi am avut un Motorola V3, binecuvantat fie bietul telefon ca acum e mort, cu care m-am inteles foarte bine. Era superslim, era en vogue (pardon, nowadays se zice 'trendy'), meniu simplut...am crezut ca a detronat nokia-urile. Dar dupa ce m-am lamurit ce-i poate bateria - destul de rapid, dupa vreo 2 luni - am inceput sa fiu nostalgica dupa Nokia. Dar am continuat relatia cu Motorola, dadea bine. Ne statea bine impreuna. Nu-mi cauza probleme, nu ma incomoda, era ok. Dar din cand in cand imi aduceam aminte cat de bine imi era cu Nokia, nu ma lasa la greu, era acolo si dupa 6 zile de folosinta. Cu timpul insa am inceput sa am un comportament ostil fata de Moto, nu-mi pasa ca era mai tanar decat Nokia si ca arata mai bine, incepusem sa il uit acasa, sa il pierd, sa il dau de pereti, se instalase indiferenta ("indiferenta-i cea mai grea", rings a bell? Sa nu credeti ca telefoanele mobile fac exceptie). Am revenit la Nokia, eram deja familiarizati unul cu altul, nu a trebuit sa o luam de la zero, la inceput a fost bine. Inca mai am Nokia, fie vorba intre noi, doar ca nu ma mai afisez asa cum o faceam cu Motorola, e o relatie trecuta de stadiul de giugiu.
Ma gandesc cat de mare e dezamagirea cand dam chix si nu "avansam" pana la gradul de "the one", acel "punct de referinta". E normal sa venim si sa plecam, omul e ca o gara, multe trenuri vin si pleaca...si e si mai normal sa vrem sa lasam o urma. Si ca sa mai si inchei post-ul asta interminabil, revin la muzica. Mie-mi place tare Leonard Cohen (sa-mi fie rusine ca nu m-am dus la concertul de la Bucuresti din 22 sept, ca era si ziua lui) si are el o melodie, 'I`m your man', o alta melodie care ma face sa invidiez femeia vizata. Se prea poate sa nu devenim intotdeauna "ceva"-ul pe care cel de langa noi l-a asteptat dintotdeauna, dar concluzia foarte "perspicaca" a acestei duminici putin cam emo e ca merita sa incercam sa devenim "ceva"-ul cu pricina.
PS - By the way, acuma imi doresc un telefon nou. Guess what brand? Motorola V8 RAZR. Yes, things CAN change.