Trendy world

Sa vorbim despre trenduri.
Azi se poarta rochii de inspiratie elena, palarii, platforme, t-shirt-uri cu printuri, logo-uri, paiete, coliere supradimensionate si multe altele.
Se poarta baietii cu ceafa lata. La brat. Strans tinuti la brat. Celalalt membru superior ar trebui sa poarte un animal minuscul si urlator, imbracat conform principiilor de la paragraful anterior. Sau o geanta supradimensionata. Sau niste telefoane, minim 2 la numar, cu ceva bling-bling-uri agatate de ele. Sau cateva plase, semn ca fata tocmai vine de la shopping.
Se poarta tupeul. Sa te infigi cu tupeu in trafic, in societate, la servici, in familie, in relatie, sa ai "coaie" - indiferent de sex - si sa te folosesti din plin de ele.
Se poarta culorile tari. Altfel...n-ai personalitate.
Se poarta conflictul. Pt ca in urma lui intotdeauna se decide un castigator si un pierzator. Asa ca aici va folositi de "coaie", daca vreti sa fiti castigatorul. Pt ca nu se poarta loserii. Se poarta doar oamenii de succes. Cu idealuri. Atinse. Cu scopuri. Indeplinite. Cu personalitati. Puternice. Cu bani. Multi. The winner takes it all.
Se poarta lamentatia. De tara, de job, de societatea in care traim, de "sistem" - da` ce-o fi ala, ca o fi unul cartezian, sau omogen sau alt fel, naiba stie - de bani, de tot. Imi place ca aici am evoluat. Oamenii de azi isi construiesc argumentele pe sursele de informatie din mass-media. Daca priviti atent, veti vedea un melange caraghios de ideologii intr-un singur argument. Avem o parere despre toate, despre Rusia vs. Georgia, despre USA vs. China, despre taxe, despre politicieni, despre partide, despre invatamant, despre sanatate, despre drumuri, despre psihologia copilului, despre relatii. Le stim pe toate. Pt ca amestecam informatii culese razlet din o suta de parti si ne facem un speech cu tonalitate mesianica si...gata! Iata-ne in ipostaza unui Farfuridi al secolului 21, respectat pt ca de, "combate bine".
Se poarta blog-urile polemice. Alea in care faci pe durul si iti lasi frustrarile sa curga in tastatura.
Se poarta sexul mai mult decat alte aspecte ale unei relatii.
Se poarta creditele. Consumate pe masini smechere. Si dup-aia nu-ti mai raman bani sa iti platesti factura la telefon.
Se poarta lucrurile glamorous. Si la fete, si la baieti.

Nu stiu ce purtati voi, dar eu azi port o mare aversiune fata de unele din chestiile astea. Poate maine adopt si eu moda asta de masa. Azi inca ma bucur de putina originalitate.

Chit - episodul Road Trip

Buna dimineata, soare!
Sunt intr-un net cafe, ca loserii, scriu pe blog. Da, scriu pe blog dintr-un net cafe de pe Victoriei. Abia astept sa termin ca sa o iau spre terasa, sa citesc si sa beau ceva rrrrece. Dar pana una alta...Sa stiti ca e cald, al dracu`.
Mie-mi cam vine sa ma sufoc. Si nu e de-aia. Nu de la caldura neaparat. Ca in net cafe-ul in care ma aflu temperatura e mai mult decat ok.
Am un ventilator exact in spatele meu. E mirific. Ca si cum ai da drumul la clima si toata raceala ar veni pe tine, in timp ce soarele iti bate pe capota ca un nesimtit ce incearca sa topeasca metalele. Nu stiu de ce. Inca persista putin starea aceea tampita despre care n-am vorbit pe blog, dar probabil s-a simtit, in entry-urile din ultima perioada.
Am pornit acum cateva zile cu prietenul meu...la drum. Am fost cateva zile la niste bai termale, la Geoagiu, frumos, pasnic, precum pensionarii, niciun stress. Apoi am pornit iar la drum. Transfagarasanul facut duminica dupa-masa a echivalat cu stress-ul pt o saptamana intreaga. Embouteillage (adica ambuteiaj, sa se-nteleaga) ca la Romanica acasa, cu cefe late si miros de mici, asta cand nu se simtea alt miros, si mai pitoresc. Sus e frumos, nu zic, dar pana ajungi acolo, te ia naiba. Am vazut oameni care cica s-au dus la munte. Halal munte...si-au postat cortul la margine de drum, la juma` de metru de strada pe care circula fara numar masini nervoase zi de zi. Numai un cretin poate face asta. Dar mi-am dat seama ca nu numai unul poate. Ci o gramada. Cortul pus la niscaiva centrimetri de autostrada, cu background sonor gratis produs de masini, featuring manele cu salam si alte nume mari, micul alaturi de manea in gura, o mana pe burta iubitei prelinsa peste pantalonii din piata, cu chip eminescian (not) - iubita, zic-, ailalta mana in pantaloni, sa fixeze jucaria si orgoliul....sau, cazul doi, pe propria burta, in semn de avutie si respect, man. Self-respect, ca si un fel de self-esteem, dar cu accente gipsane. Cred ca atunci cand vorbim de specia asta, cuvantul "stima", care vine din frantuzescul estime, are o tinuta prea nobiliara. In schimb, "respect" duce cu gandul la comedia lui Ali G, la ghetto-urile din Brooklin si Sounth Central, la Ferentari, la baEtii adevarati etc.
Dar trecem peste. A-propos de drum si de obiceiuri proaste...mi-am dat seama ca la drum poti cunoaste un om destul de bine. In sensul ca atunci cand conduci singur, ti se rupe de toti si toate, nu prea conteaza nimic, decat sa-ti vezi de drum. Dar cand mai ai pe cineva in dreapta (se poate generaliza: cand mai ai pe cineva in masina, fie unul sau mai multi), se schimba treburile.
Scena are parte de doua analize pt ca exista doua planuri ce se intrepatrund. O data e soferul, in cazul meu un el, prietenul meu. Doi, ocupantul locului din dreapta, in cazul meu, subsemnata.
In primul rand, e adrenalina. Depasirile ce te tin alive, cu sufletul la gura, precum stirile despre Liga lui Mitica. Ma rog, mai mult sau mai putin... (CFR-Craiova, egal, ieri, a-propos). Ideea e ca simti ca traiesti. Si ca oricand se poate ajunge la proba contrarie. In conditiile astea, pt cel din dreapta e foarte reconfortant cand soferul o lasa mai moale. Cand evita depasirile nasole, la muchie de cutit. Cel din dreapta are in cap ca soferului ii pasa de viata lui. Ceea ce poate fi adevarat. Cel din stanga spera ca cel din dreapta apreciaza, mai ales ca dansul ar conduce muuult mai in viteza daca scaunul din dreapta nu ar fi ocupat. Dar cum si-a dovedit deja talentul la sofat, e ok...are deja doua buline rosii: sofer bun si iubit grijului.
Cea din dreapta a avut parte de senzatii tari si acum e magulita de atentia ce se acorda vietii dansei.
Apoi e comunicarea. Directa sau indirecta. Cea directa, destul de anodina. Si fara contact vizual. Cel din dreapta se cam enerveaza ("pana mea, nu vrei sa te mai si uiti din cand in cand la mine?"). Soferul la fel ("N-ai vrea sa taci, ca sa pot sa conduc linistit?"). Gandite, dar nu spuse. Ce iese pe gura: "Ce-ar fi sa schimbi si tu cd-ul ala?", "Nu mai fa toata masina cu zeama de-aia", "Inchide geamul ca se incalzeste masina, nu degeaba avem air con". De dincolo: "Nici nu l-am ascultat pe tot. Iarasi Parazitii?", "N-am manjit nimic, termina cu figurile", "Am vrut sa arunc un fir de par, nu au intrat gradele de-afara in masina intr-o secunda. Dup-aia faci gat ca gasesti par de-al meu in masina." Cea indirecta nu se produce intre cei din masina. Cand cea directa a umplut paharul, din motive de evitare a unui conflict de proportii(deja cel latent risca sa dea pe-afara) se trece la : "Gatu` ma-tii de bou, ce stai pe banda din stanga daca mergi cu 40?", "Mortii ma-tii, misca-te!", "Cine dracu ti-a dat tie carnet, mai puta?" si ma opresc aici ca poate intra minori pe blog. De baricada cealalta: "It`s juts meeee and ma puppy....together we`re so very `appy....!!! la-la-la-la....", semn clar de draci. Feed-back: "Schimba si tu cd-ul asta, n-auzi cat de e gay?". Mai ma leshi?!
Apoi trece o ora de tacere. Eu mai atipesc. El mai baga o tura de 160 la ora, ca tot nu-l vede nimeni. Si apoi o frana brusca. Ma trezesc. O mana de-a soferului pe o mana de-a mea. Eu asa retin ca mainile mele erau incrucisate inainte de atipire, in semn de warning si protest. Nu stiu cum le-am deznodat. Anyway...
"Uite ce casa misto!" Dupa doua minute: "Unde?"..."Lasa..."
s.a.m.d.
Pare nasol, nu?
Pai nu e deloc.
Soferul isi tine mintea ocupata, chiar daca da semne ca nu e asa. Toate onomatopeele alea si frazele monosilabice si privirile de cal atintite exclusiv asupra soselei...nu-s decat un alt mod de a tine si mintea celui din dreapta ocupata.
Asa, ca sa fim chit.

Fingernails!

Azi a fost prea de tot. N-am mai rezistat. Mi-am taiat unghiile. De tot. Ma rog, ce era deasupra "liniei de plutire", n-am taiat de tot unghia de pe falanga. De aratat, arata tare ciudat, intotdeauna am avut degete lungi - si acum imi dau seama ca pareau lungi pt ca unghiile erau lungi. Acum am unghii, si implicit degete, scurte. Dar curate. Ferchese. Dragute. Ca de copilas.
Cand eram copil, mergem week end de week end la bunici, in carierul alaturat, si imi traiam pruncia cu toti porii. Traiam fiecare clipa, fiecare calorie la maxim. Ma consumam in jocurile de la bloc, ma implicam trup si suflet, imi juleam haine, coate, genunchi. Ma cataram in copaci, pe blocuri, pe dealuri. Astfel ca duminica ma aducea bunica acasa...de nerecunoscut. Eram ghertoi de jeg. Mama ma baga direct in baie, hainele plonjau direct in lighean, intai, sa iasa noroiul si pietricele si iarba si jumatatea de vegeatie din jurul blocului bunicii mele. Si abia apoi in masina de spalat. Urma apoi baia, cu spuma, cu ratusca, cu samponat si plans, cu intratul sapunului in ochi, eu stropind-o pe mama de suparare si nervi. Apoi prosopul de vreo 3 ori mai amre decat mine, care ma claustra, in timp ce maica-mea ma tortura stergandu-ma brutal pe cap - am parul cret si cand eram mica era si foarte lung, pana sub fund, deci aveai ce sa storci si sa freci la el - si intr-un final...eram pusa ca pe un tron regal pe masa din bucatarie. Bucataria era mare. Si aveam un neon care o facea sa para si mai mare. Mama se aseza pe un scaun si imi taia unghiile. La la picioare. Apoi de la mama. Cu o unghiera din Turcia. La picoare imi placea. Dar la maini era pur chin pt ca le taia foarte scurt. Ei bine, cred ca de atunci am hotarat ca atunci cand cresc mare, sa imi las unghiile in voia lor proprie.

Am crescut. Si eu, si unghiile. Nu le-am taiat niciodata. Sau daca le taiam, le taiam cu forfecuta, nu cu unghiera, care imi lasase in trecut sechele serioase. In schimb le rodeam. Le rodeam la scoala, la scrima, la joaca, pe troleu, pe strada, la birou, in timp ce scriam pe blog, in timpul filmelor, la restaurant, in timp ce vorbeam cu oameni. De-a lungul timpului, in urma numeroaselor observatii, am rarit-o cu rosul unghiilor. Stiti, in mine cred ca s-au adunat cele mai multe ticuri nervoase - odata cu trecerea vremii am aflat ca si rosul unghiilor se incadreaza la ticuri nervoase, desi nu eram nervoasa in timp ce faceam asta...ma rog - de la asta, pana la ticuri verbale, batutul ritmului in masa, jucatul cu degetele, dup-aia cu parul, dup-aia tuguiatul buzelor - nu ala hollywoodian, sexy si provocator...:)) ci ala de nevoie, de strambaciune, de concentrare. Acum rod unghii foarte rar, imi place o lungime medie, care imi face degetele sa arate decent. Dar saptamana trecuta...s-a intamplat. Le-am ros. Le-am ros urat.
Asa ca azi le-am taiat. Mi-a luat o saptamana sa ma incumet sa pun mana pe trusa de manichiura. Nu am nici experienta, nici indemanarea, dar mai ales, nici rabdarea necesare sa fac asta. Dar azi am avut chef sa nu mai simt unghiile alea scurte cum se freaca de orice obiect si parul de pe mine cum se ridica, in secunda numarul doi.
Sa stiti ca e mai bine asa. Macar acum au o rampa buna de lansare de unde sa creasca. Azi sunt scurte, foarte scurte. Daca ma mananca pielea, nici nu ma pot scarpina, atat de scurte sunt. Dar stiti voi ce senzatie de curat e? Si de bine...:) Le-am dat si cu oja. Incolora. Stralucesc.
Ma simt bine.
Desi, etimologic, manichiura...e cura pt maini. La mine cura si-a extins efectele benefice, ele nu s-au rasfrans numai asupra mainilor. Cred ca am sa repet experienta. Deocamdata astept sa creasca.

Me, ambivalent? Well, yes and no.

Dupa ce m-am diagnosticat cu mizantropie, m-am banuit de ambivalenta. Si se prea poate sa nu para asta ceva rau, dar in contextul in care eu am stiu mereu sa spun clar si raspicat "nu" sau "da", este clar ca we`re facing a problem. Mi-am dat insa rapid seama ca era doar o banuiala. Un zvon. O autosugestie proasta.
M-a rugat ieri o cunostinta sa-i traduc un text din Franceza in Engleza. Nicio problema, am zis, draguta. Pana cand iti trebuie? Pana marti...Vezi si tu cum stai cu timpul liber, dar pana marti sa fie gata. Ok, facem. Ti-l trimit pe mail, azi. Pe Yahoo! sau pe Gmail sa ti-l trimit? Pe Yahoo, ca sa vad cand ajunge, ca am messul deschis mai mereu. Ok, zis si facut.
Ieri dupa-masa primesc un mail, in timp ce ma jucam ceva beyond idiot. (a-propos, va dau link, cu conditia sa nu ma injurati...se numeste the impossible quiz si e cel mai imposibil si mai retard joc pe care l-am vazut vreodata). Subject: 'Pupy si ms'. From: persoana care m-a rugat, sa-i zicem fuffy. Message: Pana marti, da, fata? Mersi, stiam eu ca la tine am scapare, ca traducatorii astia autorizati is niste hotomani, imi iau o groaza de lovele. Suna-ma cand termini. pa, draguto.
Bun. Inainte de a deschide documentul, ii trimit reply, politicoasa si oarecum recunoscatoare pt binecuvantatul mail ce tocmai mi l-a trimis: "A venit. Ma apuc chiar acum. Cu multa placere. Pa pa. Te anunt imediat ca e gata. Ma grabesc." Apoi downloadez documentul. Il deschid. 69 de pagini. Sa nu credeti ca exagerez. Sau ca bat vreun a-propos kamasutric. Si vad ca mai vine un mail cu un document. 21 de pagini si ala. Mesaj: daca tot mi le faci gratis, ia d-aici inca unu.
O sun:
-Scumpo, am primit mail-ul. Ti-am si raspuns la dansul. Dar te-am sunat sa-ti zic sa nu iei mail-ul ala in seama. Iti dau nr unui traducator autorizat. Suni si te rezolva el. Eu nu iti traduc. Intelegi ce zic? - acel 'intelegi ce zic' de la final e INTOTDEAUNA dovada vie a faptului ca clocotesc nervii in mine.
Fuffy, de colo:
-Da` ce-i? N-ai adobe? Ca ti-l trimit si p-ala.
-Dar nu e deloc nevoie. Mi-ai trimis destule. Mi-ai trimis cam o tona de nesimtire intr-un mail de 3 randuri.
etc.
Conversatia e absolut irelevanta, esenta este ca i-am spus ca un favor trebuie luat ca atare. Si nu transformat in intruchiparea proverbului "Dai un deget si ti se ia toata mana." Poate pare foarte nelegata povestea asta. Rezumatul ar fi in felul urmator: A cere lui B un favor. B accepta. A il zoreste si-i spune ca trebuie sa fie gata repede. B accepta. A e bucuros ca treaba s-a rezolvat. Rapid. Si gratis. B e bucuros si el, ca poate sa ajute. Gratis. Si repede. Dar apoi se razgandeste.

Si aici e loc de o paranteza. In clipa in care am adunat 21 la 69 si mi-am adus aminte ca lucrarea - pe care fuffy o numea "un text", de parca ar fi fost o compunere de juma` de a4 pt ora de scriere - trebuie sa fie gata in 5 zile si ca fac totul din pura amicitie si, trebuie sa recunosc, politete...am zis "mai ho!". Si puteam sa rezolv totul cerand ajutor unui prieten, cu care lucram mai demult cand aveam texte lungi de tradus in timp scurt. Dar mi-am dat seama ca-s cam fraiera daca fac asta. Apoi m-am gandit "da` ce va crede fuffy despre mine? Mi-e nu-stiu-cum sa-i zic, dupa ce am acceptat atat de senina sarcina asta..."
Si iaca asa, vreun minut si jumatate, s-au batut cap in cap doua voci in mine. Una era izvorata din ratiune, cred - aia care sustinea ca sunt proasta ca drumurile din Romania daca accept o umilinta de-asta (n-as fi reactionat asa agresiv daca nu mi-ar fi sarit in ochi nesimtirea asta debordanta). Si una era dintr-aia care tine cont de "ce-o sa zica ma-sa, care o stie pe maica-mea bine? Ce se face, saraca fata, la cine merge dupa? Am incurcat-o doar..."

Pana cand ambivalenta asta s-a sfarsit. Am sunat-o. Si i-am zis ce am avut de zis. Fara nicio retinere. Politicos. Dar caustic. Pt ca nu e normal sa fii luat de fraier in halul asta. Fuffy a plans un pic, facandu-ma o neserioasa si jumatate, apoi m-a intrebat: "Da` nu-l suni tu pe tip inainte sa-i zici sa-mi faca o reducere?"

Cred ca toata lumea are momente cand ar spune "nu", dar spune "da". Din respect, politete, iubire, fraierime, prostie, din cauza sidnromului "ce-o sa zica cutarica". Ideea e sa ajungi sa vezi ce pierzi daca zici nu. Eu aveam de pierdut, maxim, imaginea de fata politicoasa si mereu saritoare. Gratis. (Stiti cum se mai numeste asta, n`est-ce pas? 'Fraiera'. Nu draguta, nu politicoasa, nu de treaba, nu cumsecade.) Nu stiu exact ce am pierdut, nu stiu ce am castigat. Cert e ca m-am bucurat ca nu mi-am pierdut puterea de a spune nu, in noianul asta de lingai ce populeaza planeta.

Shortage of good mood and smiles

Bai, oameni buni, o iau razna.
Sufar de mizantropie aproape sigur. M-as duce la doctor sa imi puna diagnosticul, sa stiu ca e clara treaba, dar nu cred ca boala asta e trecuta in lista bolilor. Sigur o gasesc la handicapuri sociale, dar nu stiu cine se ocupa cu tratarea acestor lucruri. Si daca aflu, sa fiu sanatoasa, probabil e vreun psihiatru. Si astia cer bani. Momentan sunt dureros de deficitara la capitolul asta. Banui ca de aici se trage si o parte din mizantropie. Mai pun la socoteala si personalitatea mea dificila. Si poate si un pic de sictir. Si vara asta interminabila. Nu-mi plac verile statice. Vara e bine sa umbli, sa stai la mare, sa o arzi prin munti, sa te distrezi. Cam toate necesita, insa, bani. M-am gandit sa imi iau un job. Dar numai o luna. C-apoi plec. Da` cine te ia, mai ales suferinda de mizantropie fiind? Mai bine platfus, sifilis, hepatita, dar mizantropie - nu. Asta nu cred ca se accepta pt summer part-time job-uri. De obicei vara se cauta fete dragute, zambarete, cumsecade. Pt promotii, pt a sta de manechine prin magazine si a te imbia sa profiti de reduceri si de ofertele promotionale, fete nesuferinde de sictir, niste dulceturi, ce mai... N-as obtine niciun post pt curatat podele cu mizantropia asta. Si podelele trebuiesc tratate cu zambete si atentie sporita, nu merge oricum cu ele.
Observai azi ca nu mai prea zambesc la oameni. Am vazut un ingeras de baietel caruia totusi i-am zambit. Pana mi-a scos limba. Mi-o fi simtit sfortarea din zambet si nu i-a placut acreala de pe mutra mea.
Soarele ma incrunta si mai rau. Desi port ochelari de soare cat jumate din fata mea, gen anti-paparazzi, pe deasupra si o palarie...tot ma stramb. O fac de placere mai mult decat de nevoie. Ma stramb ingrozitor de urat, a sictir si oftica si plictis. O atitudine constanta gen "ma leshi?", ce se vede numai privindu-mi fata. Nu ma simt prea confortabil cu oameni in jurul meu. Am fost si azi la biblioteca in speranta ca acolo oamenii sunt altfel. Vezi-ti de treaba. Lu` una i-a sunat telefonul in draci, noroc ca era pe vibratii. Desi e cam acelasi lucru, vibratia, cu sunetul, ca stand langa mine, simteam vibratiile telefonului ala nenorocit pana in dinti. O neismtita, asta era. Cred ca vorbea cu iubitul, ca toata era numai un zambet, tipa.
Ei bine, uite, eu nu sunt numai un zambet cand vorbesc cu iubitul meu. Si asta ma cam ingrijoreaza. Am vorbit azi si pur si simplu nu puteam sa zambesc. Pt ca zambetul se transmite telefonic. Dar azi eu nu i l-am transmis. Mi-e greu. Sufar de mizantropie cronica.
Help!!!

Gand de luni

E luni iar. Imaginati-va viata fara ziua de luni. Confortul psihic ca dupa un week-end plonjezi direct in zilele de lucru fara sa mai fie nevoie de perioada asta de interimat care la unii se manifesta mai vadit, la altii trece neobservata.
Sa va zic ce s-a petrecut astazi.

M-am trezit la 8. Cam tarziu pt gustul meu, cam anormal pt un tanar aflat in vacanta. Cred ca disconfortul a venit cand mi-am dat seama ca pt mine viata e o intreaga vacanta, mai nou. Asa ca am sarit numaidecat din pat. Si mi-am scrantit glezna. Am sarit la propriu, sa nu credeti ca glumesc. Orisicum, mi-am dat seama ca e luni - nu ca duminica ar fi diferita de luni...poate doar din prisma faptului ca duminica nu sunt magazinele deschise si luni sunt, iar cu muzeele e pe dos: deschise duminica, inchise luni. Whatever - si am decis sa fac ceva. M-am dus in parc sa ma misc. Apoi la biblioteca. Incredibil, dar adevarat: am inceput si terminat o carte azi. Ii zice Catilinarele si e scrisa de Amelie Nothomb. M-am simtit in forma. Dimineata am alergat 10 ture de pista fara sa fac pe eroina dupa, apoi putin stretching si tae-bo. Mai demult alergam lejer 20, in timp chiar bun, acum nici nu ma mai cronometrez, ca dovada ca am ajuns un jogger loser. Conteaza sa ma misc, nu timpii, nu distanta. Cu cat inaintam in viata, cu atat lasam stafeta mai jos. Periculos joc.
Apoi, va ziceam de carte. Fara falsa modestie, in vremurile mele bune citeam doua carti pe zi (desigur, vremuri bune inseamna facut nimic, zacut la soare in Vama, citit, dormit, citit). Nu ma batea nimeni la cap. Aveam alt ritm, aveam alt stil. Acum imi place sa zabovesc, sa intrerup lectura, nu mai e totul dintr-un foc, ca pe vremuri. O citesc incet, ca si cum as manca o portie de tiramisu vero. A-propos, am mancat saptamana trecuta un tiramisu fabulos intr-un restaurant recent deschis la Cluj. Pt clujeni, dau nume si adresa: Baracca, str. Napoca, vis-a-vis de Napoca 15. Se mananca bine, preturi ok, design frumos, vinuri bune, n-am baut, dar aratau a fi scumpe si de calitate, iar tiramisu-ul...speechless. Iubitului meu abia de i-am lasat. Cred ca s-a suparat, dar mie mi-a cazut prea bine prajitura ca sa ma mai gandesc la detalii de-astea nesemnificative. Asa...revin la carti. Pe vremea cand frecventam concursuri si olimpiade de romana, profesoara imi turna pe gat nenumarate carti. Si trebuia sa le citesc intr-un ritm ametitor. De acolo mi-am dezvoltat cititul asta de 2 carti/zi pe care azi nu-l mai practic nici la norma injumatatita din motive de varsta (la 19 ani nu te mai simti ca la 17, oricine orice ar zice), timp (sunt prea ocupata cu facutul nimicului), energie (acum e mai putina pt ca majoritatea o consum pe facutul nimicului). Carevasazica, faptul ca am terminat in 3 ore, maxim, aceasta cartulie a frantuzoaicei Amelie Nothomb, a cazut bine pt self-esteem-ul in continua scadere momentan - desi cartea are doar 200 de pagini. Mi-am dat seama ca e chestie de vointa. Am fost si aseara la alergat si dupa 4 ture suflam ca o vita in calduri si dupa a 5-a a trebuit sa ma opresc pt ca, cica, ma durea genunchiul. Bullshit. Nu ma durea nimic. Apoi am vazut o femeie de vreo 40 de ani care pe langa faptul ca alerga de dinainte sa fi ajuns eu pe pista, alerga si rapid. Si m-am enervat. I-am dat bataie inca 5 ture in viteza mai mare. Ea s-a oprit, gafaia, eu am continuat. Apoi am inceput sa vad stele verzi si m-am carat si eu. Azi dimineata am fost pusa pe fapte mari, dupa esecul de aseara. Cat despre lectura...nu am mai citit o carte intr-o zi de cel putin 6 luni. Asa ca trebuia boost-ul asta de incredere. Azi pot sa spun ca a fost o zi reusita, oricat de banale ar fi cele doua intamplari.

Tot a-propos de auto-depasire, azi Valentina Vezzali a castigat medalia de aur la proba de floreta feminin, individual. Cine-i aia? Un fel de zeu cu chip de om. Daca zic ca a castigat A TREIA medalie de aur consecutiv la J.O. poate aud ceva ropote de aplauze in fundal. Sau poate nu. Pt ca azi totul e privit cu usurinta. Are medalie de aur la Olimpiada? Ei, si ce-i asa greu? Pai mai neica, putin respect, oamenii astia chiar isi dau duhurile in salile de sport ca sa ajunga acolo, daramite sa mai si ia trofeul. Faptul ca totul devine mai accesibil, sa-ti iei o casa, o masina, sa traiesti decent (traiasca creditele!) a alterat rau de tot mentalitatile. Dar in sport inca se mai poarta sacrificiul ca sa ajungi departe, spre suprinderea tuturor.

Tot azi s-a luat apa la mine pe scara. S-a mai luat o data saptamana trecuta, dar s-a postat un anunt in prealabil la intrarea in bloc si s-a petrecut la ore decente (de la 23 la 8). Azi nici n-am fost anuntata, si s-a si luat taman in miez de zi, dupa ce m-am intors de la biblioteca pe jos si transpirasem ca naiba. Ipohondra din mine a simtit ca vrea sa-si smulga pielea, dar n-a reusit. Intr-un final a venit si apa. TEROARE!!! La voi cand s-a luat ultima data apa? Nu stiu ce se intampla la voi cand dati drumul la apa dupa o perioada de-asta de intrerupere, dar la mine a curs tot rahatul de pe tevi in chiuveta-mi inocent de alba. Lua-i-ar naiba cu tevile lor spurcate, ca mi-am murdarit si tricoul, desigur, azi, alb imaculat, asa presiune a avut. Era ca si cum apa aia abia a asteptat sa vin eu, cu tinuta mea angelica, sa o eliberez din tevile alea catastrofal de jegoase. Am dat drumul la robineti, si la cei din baie, si la cel din bucatarie, aproape la maxim, si m-am dus sa ma dezbrac, urma binecuvantatul dus, atat de asteptat. Revin dupa vreo 3 minute. Culoarea apei - aceeasi. Ma duc in bucatarie. Vad ceva smoc de nu-stiu-ce curgand in chiuveta. Ca si mustatile porumbului, dar mai dur. Ceva scarba de pe teava. Daca pana azi am preaslavit apa de Cluj, si de fiecare data cand eram in deplasare ma gandeam cu jind la "apa mea de acasa"...azi am regandit problema. Si in urma nu prea indelungelor cugetari, am decis sa o mai raresc cu bautul apei de la robinet, sa o dau pe apa din comert, ca ce e sigur, e sigur. Apa a mai curs mult si bine pana am facut dusul si apa si-a recapatat culoarea cat de cat decenta. Adica inculoarea.

Acum e seara si mintea mea e departe de blogging. M-as vari in casele oamenilor. Sau macar m-as uita in casele lor, sa vad ce fac dansii la ora 11:35, in timp ce eu incerc sa-mi adun gandurile (care ganduri?!) spre a scrie un entry cat de cat. Probabil mai putini decat mi-ar placea mie sa cred isi dau pupici de noapte buna, pt putini conteaza sa citeasca o carte, fie ea si una comerciala, a lui Amelie Nothomb, nu-s multi cei care fac dragoste, dar sigur sunt cativa care fac sex. Multi - toti - se uita la TV. Niscaiva dorm deja. Altii tocmai atipesc. Oare ce-or avea ei in gand? Nici eu nu stiu ce am in gand acum. Cred ca inchei aici, ma duc sa-mi caut putin gandurile.

Cum sa blog?

Ca si o consecinta a lipsei mele de activitate din ultimul timp, am inceput sa ma dau cu barca pe niscaiva bloguri din blogosfera autohtona. In urma periplului meu virtual, am inceput sa ma intreb ce ar trebui sa scriu pe blog? Comment-uri nu prea primesc, publicitate nu imi fac si nu mi se face, nici vizitatori prea multi nu cred ca am, actii si reactii starnesc, dar razlet. Deci care-i faza? Sigur, am scris acum cateva luni un entry-manifest care pleda impotriva scrisului PT CEVA, cel cu scop, cel interesat. Scrie, dom`ne orice, numa` scrie, vorba lui Kogalniceanu pe vremea cand incerca sa formeze literatura nationala. Eu scriu just because. Si ma simt bine. Dar dupa un anumit timp te intrebi oare de ce altii au rating atat de bun si tu nu? Oare altii ce au pe blog-ul lor si cum si-au format atatia "comentatori" fideli? Asa ca m-am dus la locurile cu pricina, la cele mai cele blog-uri. Toate astea dupa ce am citit un entry de-al lui Dono, un domn simpatic pe care, v-am zis, l-am descoperit la o ora de informatica si la al carui site sunt abonata zilnic - il aveti la blogroll-ul meu, la must-reads. Si scria el despre "mafia blogosferei", sau asa ceva suna titul. Nu m-a miscat din cale-afara, dar mi-a starnit interesul in sensul ca am vrut sa vad blogurile alea cu rating imens de care se vorbea acolo. Si de la "grei" am tot ajuns pe pagini si pagini si pagini...
Incerc sa imi dau seama ce place. As scrie despre Jocurile Olimpice de la Beijing, dar cand deschizi Yahoo!-ul deja ai acolo latest news, deci nu are sens, Yahoo!-ului nu cred ca ma incumet sa-i fac concurenta. Deci afli totul de acolo. Daca nu de acolo, de altundeva, pt ca in perioada asta cam toti vorbesc despre Olimpiada.
As scrie despre retete culinare, dar va asigur ca nu vreti. Exclus din start.
Politica? My style, categoric. Dar cred ca a vorbi despre politica e un semn de frustrare, din moment ce majoritatea textelor pe care le citesc sunt de-alea gen "n-ai cu cine, frate...n-ai cu cine". Toti "se plange" de "sistem", toti "vrea" schimbare, dar daca ii intrebi ce vor sa schimbe, habar n-au. Multi comenteaza, majoritatea plang si deplang o tara care oricum dintotdeauna a fost vitregita de soarta. Prea putini chiar scriu ceva relevant.
Cultura. Adorabil subiect. Dar imi ajung antipatiile atrase pt atitudinea mea de nas atat de sus incat a accesat deja universuri compensatorii mult deasupra omenirii. O las asa, ca n-are sens. Fiecare sa se culturalizeze din proprie vointa, n-am sa bag pe gat nimanui nimic.
La fel si cu filmele si muzica. E chestie de gust.
As putea vorbi despre reclame. Mi-au placut dintotdeauna. Mi-ar placea sa regizez reclame, sa vin cu idei, sa lucrez in media. Mi se pare o treaba tare. A-propos de reclame, cea de la geamurile alea termopane ma ucide. Imi vine asa, nu-stiu-cum, un impuls salbatic de a smulge tv-ul ala din priza si de a-l arunca undeva departe. Ingrozitor. I-as da in judecata pe aia pt vatamarea sistemului meu nervos, si asa destul de fragil.
Despre vedete. Sa le ia naiba, pana nu ajung eu una, nu vorbesc despre nimeni. Ce-s eu, facator de publicitate? Macar de-as avea rating, sa stiu ca fac un bine sau un rau cuiva. Dar asa, sa scriu in van despre te-miri-cine...neah, nu-mi surade.
As putea sa dau copy-paste la texte de pe alte site-uri, de pe alte blog-uri. Cred ca ar fi destul de profitabil, lumea probabil s-ar inghesui sa citeasca blogul meu mai mult asa. Dar intervine partea de copy-right si nu ma complic. Plus ca eu scriind pt catharsis, nu mi-as mai satisface propriile nevoi. Asa ca e exclus.
As putea sa destainui detalii din viata mea intima. Foarte recent la emisiunea lui Badea, In gura presei, era o fufa disperata care dadea detalii despre cum si-o tragea cu ceva no-namer banos din capitala. Cum o faceau ei la mare, la munte, in masina. Si, oh da, in masina il excita tare pe tip. Mai lipsea sa ni se spuna si ziua in care ii vine ciclul si eventual un numar de telefon. Cred ca faza asta ar tine. Ar trebui insa, pt un rating fabulos, sa bag si poze si filmulete. Si din pacate nu am aparat digital, telefonul la care aveam camera s-a stricat recent, umblu cu o vechitura pana plec in Anglia, deci n-"am cu ce, baaaai" :)) Sorry for the inconvenience.
O alta treaba unde chiar cred ca m-as pricepe si as parea mai interesanta... introspectia. Ar trebui sa vorbesc numai in metafore, sa am o usoara tenta de emo genial neinteles, sa ma mai tai din cand in cand pe vene si sa fug de acasa. N-am de ce sa fug, stau singura in majoritatea timpului. Depresiva devin doar daca nu ies mai mult de 12 ore din casa, ceea ce se intampla rar. Si si daca devin depresiva, nu am cutite ascutite, v-am spus ca sunt un dezastru in gospodarie, nu prea imi dau interesul. Cu forfecuta de unghii n-as incerca, e de-aia scumpa si nu merita. Forfecuta, zic. Si alte ustensile nu-mi vin in cap momentan.
Buun...despre scoala. Pai, e vacanta acum. Incep facultatea abia la 1 Octombrie. Sigur revin cu detalii atunci. Dar cum ramane cu ratingul atata timp?
Etc etc etc s.a.m.d. s.a. etc...

Asa ca am sa scriu in continuare despre lucrurile care conteaza pt MINE. Mi se pare o idee eficienta, nu sunt obligata sa urmaresc non-stop stirile de la Beijing, nici vedetele, nici blogurile altora, nici viata culturala, nici review-urile altora pe imdb.com etc.
Asa ca...
Welcome to my selfish blog!

Calciu si Magneziu

Am o usoara cadere de Calciu si Magneziu. Nu stiu daca v-am spus, dar ipohondria mea e una atipica, se manifesta - printre altele -si printr-o vadita reticenta in a ingurgita pastile. Dar cum sunt singura acasa, imi permit sa iau ceva pastile efervescente, asa raman cu orgoliul meu de ipohondra anti-pastile curat ca nu ma vede nimeni, si, plus de asta, poate imi revine si cantitatea de Ca si Mg din organism la normal. Dar asta ramane intre noi, treaba cu medicamentatia.
M-am trezit, m-am ridicat din pat, cu ideea de a merge sa ma spal pe dinti. Apartamentul meu e unul micut, baia e imediat cum iesi din camera mea. Deci destinatia nu era departe, ar fi trebuit sa-i faca fata organismul meu carent in Calciu si Magneziu. Dar n-a facut-o. Am ametit ingrozitor si a trebuit sa ma asez de urgenta inapoi pe pat, altfel riscam o cadere, de data asta una la propriu, de tot dramatismul. Plus ca eram si somnoroasa. In consecinta, dupa ce mi-am dat seama ca respectivele lipsuri nu sunt doar niste produse ale imaginatiei mele, m-am dus spre bucatarie. Da, aia e mai departe decat baia, dar imi revenisem. N-am lesinat, n-am ametit, n-am mai avut nimic, doar sechelele psihice de la drumul prim. Ma rog, astea-s detalii.
Ajung la tuburile cu pastile efervescente. Scot o pastila de Calciu, o pun intr-un pahar - verde, ca am auzit ca are efect cromoterapia, mai ales intr-o sambata dimineata mohorata ca cea de azi - si torn apa peste. Suna telefonul. Maica-mea. Vorbesc un minut, pe cand revin, pastila era disparuta, inca mai misunau ceva bule agitate deasupra. Am baut dintr-una potiunea. Si mi-am preparat a doua portie magica. De Magneziu de data asta. Procedura era aceeasi. Desfac tubul, scot pastila, o var in acelasi pahar - in prealabil clatit, desigur - si torn apa peste. Intru in camera cu chestia asta si ma asez la birou, sa scriu pe blog. Dar chestia din pahar fasaie ca naiba. Ma deranjeaza. Ma si stropeste pe maini, asa agitata e pastila aia. Ma uit scandalizata cum dispare pastila...se descompunea cu o viteza ametitoare. Violent. Si ireversibil.
M-a palit in crestetul capului imaginea asta de corp care se risipeste. Mi-e frica sa nu dispar si eu ca o pastila de Magneziu. Trece vara si nu fac nimic. Trece viata si nu fac nimic. Ma pierd, ma pulverizez, ma dizolv, ma evapor. Ma duc pe apa Sambetei.

Short story

"I am the Lord," he said. His bandanna was damp. It was hot and he wished it would rain.
The orange thread poked out from the edges of his machine. It was still long. This was good. He lowered the machine's head into the grass and it buzzed steadily. He did not pull the throttle. His hands and arms hurt from the vibration and he wanted to catch his breath. The grass did not know its time was near. It did not understand what the sound of an engine meant. The sound meant he was making things beautiful again.
His orange thread hung motionless among the high grasses.
His sunglasses slid down his face and he pushed them up. He was alone. They would not pick him up until after lunchtime. He pulled the throttle and heard the high whine.
"I am the Lord," he said, severing the high grasses.

Nimic nu se pierde, totul se transforma

Timp de jumatate din viata mea am practicat scrima de performanta. Ma rog, daca e sa o iau dupa rezultatele pe care le-am visat (Olimpiada de anul asta, Mondiale, Europene, toate "ornate" cu, absolut, medalii de aur)...n-am practicat performanta. Dar atata timp cat performanta inseamna plasarea unei activitati pe primul loc in viata ta, frecventarea salii de scrima de doua ori pe zi cativa ani buni, petrecerea a de doua ori mai mult timp cu antrenorul decat cu cei de acasa, cred ca am facut performanta. Dar nu asta e relevant.
Astazi m-am intalnit cu Corina, singura si cea mai veche (prima, de fapt) prietena de la scrima. O fata plecata devreme de acasa - de la Cluj, pe la 15 ani, pt ca talentul si incrancenarea ei au fost ginite de timpuriu de cei de la lot. S-a mutat asadar, in Bucuresti, ca acolo e miscarea adevarata, nu in provincie. Ulterior a plecat si Maestrul (alias "Dom` antrenor"), tot la Bucuresti. Desi clubul de la Cluj scotea campioni pe banda rulanta. In afara de "categoria grea", adica floreta feminin, senioare, unde campioana olimpica Laura Badea Carlescu trona detasat pe podium, restul categoriilor aveau, daca nu in frunte, macar pe podium, clujeni. Imi aduc aminte de un campionat de cadeti unde Clujul a ocupat tot podiumul. Antrenorul era cheia. Si poate si faptul ca mai demult existau ambitia si dorinta in copii. Aud azi parinti, mandri nevoie mare, care isi numesc odraslele "ambitioase" pt ca fac lucruri agresive, originale - in sensul rau - si frapante. Am vazut un copil care si-a "frapat" (fr. frapper = a pocni, a lovi) tatal intre picioare, cu pumnisorul sau delicat de copil indopat cu mancare de supermarket si "bananute, ca morcovii si merele nu-i plac, ceva fruct tot tre` sa ii dau ca altfel imi mananca numai chips-uri si ciocolata". L-a pocnit pt ca tac`su s-a oprit sa salute un prieten pe strada si nu l-a ascultat ca "taaaaaaata, vreau sa mergem". Asa ca nenea tata si-a luat portia de "ambitie" de la copil. Copil cu vointa, ce sa mai...va avea multe succesuri, intrevad de pe acum.
Asa...m-am trezit azi dimineata si m-am dus cu Corina la cafea. M-am bucurat sincer sa o revad. Nimic nu mai era la fel, poate doar parul ei blond si vocea ragusita si bucurestenizata. Nu mai vorbeam niciuna de olimpiade, de medalii, de cariere de succes in sport. Ea incepe acum un master, si-a luat apartament, masina, tocmai s-a despartit de un tip dupa 3 ani de convietuire. Eu am dat bacul, plec la facultate, mi-a murit hamsterul, am un iubit minunat.
Prietenia dintre cele doua colege de scrima cu mari ambitii s-a transformat in prietenia dintre doua femei cu drumuri diferite, cu noi ambitii, cu noi tinte de atins.

Imi dau seama ca sunt momente in viata cand ai un anume vis. Il urmezi un timp, dar apoi viata te surprinde in ipostaza in care trebuie sa renunti la el. Din proprie vointa, constrans, te lasa puterile, gasesti o alternativa mai buna, chiar nu conteaza cauza. Schimbi macazul, pur si simplu. Stiu sigur ca si tu, ca individ, ai avut de a face cu asta. Eu am vrut sa ma fac astronom la 3 ani. Mi-am mentinut "meseria" pana dupa 10 ani, cand am realizat anti-talentul meu la materiile reale (mate, fizica, chimie). Apoi am visat sa castig Olimpiada. Si iata-ma in fata computerului, scriing pe blog. Altii acum au ultimele antrenamente inainte sa inceapa J.O. de la Beijing.
Dar visul nu s-a pierdut. Doar s-a transformat. Nu mai visez la medalii acum. Am alte visuri.

Cred ca fiecare om in parte trebuie sa isi caute atent si lucid visurile, sa lupte pt ele - atata cat s-a mai pastrat din sintagma "a lupta pt visul tau". Si daca e sa se schimbe, sa se schimbe. Dar sa nu se piarda niciodata. Sa se transforme, sa se adapteze, sa se recicleze, sa se up-gradeze. Dar nu-l lasati sa se piarda. Ascultati de Lavoisier: "nimic nu se pierde, totul se transforma".

Sssilence!

Buna dimineata.
Astazi vorbim despre necuvinte. Despre liniste. Despre vid. N-or fi ele tocmai sinonime, dar se leaga. Azi.
Desi nu e o noutate, aflam ca femeile vorbesc, in medie, de trei ori mai mult decat barbatii. O femeie obisnuita rosteste circa 20 000 de “cuvinte” (forme de comunicare ce includ cuvintele propriu-zise, sunete si gesturi) pe zi, cu 13 000 mai mult decat un barbat. Se pare ca diferentele apar inca din stadiul de fetus (in burta lu’ mama) cand creierul se dezvolta in mod diferit la baieti si la fete, in functie de cantitatea de hormoni. Exista avantaje si dezavantaje. Bineinteles ca a vorbi mult nu inseamna a vorbi si bine… Tot ceea ce o femeie spune in 1 000 de cuvinte poate fi rezumat de catre un barbat in doar 100, esenta fiind aceeasi si discursul mai coerent… Dar are cineva tupeul sa le spuna sa taca?!?

Cam astea sunt aparentele.

Trec la un alt soi de tacere acum. Si va rog sa va stergeti zambetele de pe fata, it`s a serious matter here.
Aseara, undeva nu departe de miezul noptii, ma loveste brutal un gand urat. Si anume acela ca in cuplul din care fac parte vorbeste numai o jumatate. Si aceea sunt eu. O retrospectiva mentala rapida imi releva faptul ca exista uneori si jumatati de ora in care numai vocea mea se aude. Feed-back? Da, se poate. But not necessarily. Si daca e, e unul scurt si adesea insuficient. Evident, sunt femeie, e normal sa vorbesc mai mult. Dar nu e normal sa te simti rau cand te gandesti ca vorbesti mult. Si aici dezvolt.
Sa fie clar, este exclus sa luam in considerare tacerea benefica, cea inaltatoare, care te face din bou - filozof, sau cea care iti vindeca sufletul & all that stuff.
Vine o vreme, cand tu, ca si emitator...astepti ceva. Astepti sa mai si vina cate-un mesaj, ca ale tale, pe care le tot emiti intr-una, se mai si termina.
Si se pune problema in felurite moduri, care mai de care mai paranoia pt mintea unei femei aflate imediat dupa "acea perioada".
Sa fie faptul ca nu spun nimic, de fapt, desi vorbesc de ceva vreme? Da, se poate. Dar imi vine greu sa cred ca nu spun NICIODATA nimic relevant. Si m-ar deranja sa nu mi se atraga atentia: "Iubito, vorbesti de o ora si nu spui nimic. Ori taci, ori proceseaza informatia inainte sa o ambalezi in cuvinte si sa mi-o servesti".
Sa fie faptul ca intrlocutorul e obosit si efectiv nu are chef de mine? Sigur, dar atunci nu iti faci de lucru cu persoana care iti toaca creierii, te duci frumos acasa si te culci, faci o activitate relaxanta, te deconectezi de la sursa de stress, in niciun caz nu o inviti in oras.
Sa fie incapacitatea emitatorului de a capta mesajele interlocutorului? Sa nu fiu eu apta sa ascult si sa fiu de folos cand are omul ceva de spus?
Ma tem ca asta e. E o anumita diferenta de firi, poate si de mentalitate, de generatie. Niciodata nu m-am temut de diferente, de distante. Dar cand tacerea insasi impune o distanta, e rau.
Asa ca de aseara am tacut. In semn de protest, de nervi, de oboseala, de "let`s see what happens". Desigur, experimentul a dat roade. In sensul ca s-a asternut tacerea totala, nu doar cea pe jumatate. Totul a devenit sterp, aerul - greu de respirat, eu am simtit ca ma sufoc...Ne-am continuat activitatile, minus una. Totul a mers mai departe normal, doar ca fara background sonor. Absolut, s-a simtit de ambele parti linistea. Una grea, inecata in intrebari "care-i faza?", "ce-i cu tine", "e totul ok?". Una insuportabila pt mine, generatoare de intrebari pt el. Dar si intrebarile astea presupun tot - taraaaaa! - COmunicare. Observati prefixul CO. Si cei care taceti prea mult, meditati.
Apoi te trezesti dimineata in tacere si iti vine sa urli. Si orgoliul iti spune: "Silence!". Mie asa mi-a zis.
Damn it.

Imi place linistea. Dar nu in doi. Si nu vreau sa devin o jucarie care emite sunete in gol fara sa primeasca ceva in schimb. Personal, practic unconditional love. Dar nu si unconditional talk. Lipsa de feed back o iau ca pe un afront personal, oricat de jalnic suna asta. E dovada vie a proastei consideratii de care ai parte. Aseaman un cuplu care comunica pe jumatate (ar trebui sa elimin "co"-ul si sa zic doar "munica") cu o paralizie. E ca si cum o jumatate a unui corp ar fi paralizata. Si paralizia se extinde, incet-incet, spre partea sanatoasa. Si iaca-ta, dintr-un lucru frumos si sanatos, devine ceva urat si maladiv.
Exista relatii in care e o acuta lipsa de iubire. De respect. De incredere. De umor. De timp. De sex. Nu e cea in cauza.
A mea duce lipsa de sunet, momentan. Let`s hope it`s a temporary problem.

Dream hours

Liber la visare azi. Ce vreti, cat vreti, cum vreti, cu cine vreti.
Sigur iesiti, unii, la o bere/coktail/suc/pizza sau ce-o fi. Lasa-ti-va interlocutorul pt cateva minute sa intretina conversatia singur, de fapt sa discute putin cu peretii si permiteti-va sa take off towards other worlds. Visati. Sau daca nu exista companie, si mai bine, luati-va mai mult timp pt activitatea asta. Daca nu se poate si nu se poate, seara, inainte de culcare, visati cu ochii deschisi.Ce vreti, cat vreti, cum vreti, cu cine vreti.

Eu visez la un hamac, un rasarit de soare pe o plaja pustie, un vant usor, cineva care sa ma rastoarne din hamac si sa ma arunce pe umeri, apoi in mare, cu tot cu haine, cainii mei (un ciobanesc german si un beagle) sa latre de pe mal fericiti. Sa ma retrag pe terasa mea cu vedere spre mare, in stil mediteranean, sa imi storc portocalele direct in gura, sa ma joc cu cainii mei, sa ma intreb unde or fi mainile care m-au aruncat in apa adineaori si tocmai atunci sa mi se astearna pe ochi si sa devina totul negru. S-a trecut la un alt nivel de visare deja. Cea involuntara. Se viseaza cu ochii inchisi acum
...enjoy.

Aceeasi, dintotdeauna, Vama Veche

Ajung in plin soare dogorator in Vama, intr-o zi de marti (ce v-am zis ca marti e ziua mea norocoasa?). Maxi taxi-ul nu mai e maxi taxi, e un ditamai autobus cu vreo 60 de locuri, un autocar, sa fiu mai precisa. Dovada ca numarul de vamisti, sau de wanna-be vamisti, a crescut, zic in sinea mea. Desigur, involuntar observ cele inca vreo 10 case rasarite de anul trecut incoace, dar m-am obisnuit, de la an la an sunt tot mai multe. Vad Gogoasa vesela, bun, e totusi incurajator ca macar ea mai exista, dupa ce ca au disparut, de-a lungul timpului Mash, Zapata, Clandestin si ce terase mai erau. Dau sa trec strada. Un BMW seria 6 da sa treaca peste mine fara scrupule, noroc ca ma trag la timp din drumul sau spre vama cu bulgarii, cel mai probabil pt o aprovizionare cu alcool si tutun. Intru pe bulevard, salut vreo 5 minute intr-una, pana epuizez cunoscutii. Nu cu mare incantare, desi nu i-am vazut, pe unii - de un an, pe altii - de mai multi. Eh, salut, ca sa nu par prost crescuta. Si dupa ce trece marea de cunoscuti, vad asa: o pitipoanca cu accese vadite de Paris Hilton, un chihuahua cu fustita roz, un colier bling-blingish la gat (al ei, slava Domnului ca nu al cainelui, ca facea hernie de la multele grame de metal), tot pachetul asta la bratul unui domn ceafa-lata. Se suie intr-un Ferrari rosu, parcat in fata La Canapele. Nu tin minte sa fi existat anul trecut canapelele, deci si asta e o noutate. Dar arata decent, imi place. Poate mi-ar fi placut mai mult fara masina asta parcata in fata si populata de cei doi fanfaroni tocmai mentionati. La ziare nu mai e tanti draguta pe care o stiu de 8 ani, ci o doamna mai in varsta care nu imi zambeste. Aveam in gand sa imi iau Cotidianul sau Jurnalul National, sa vad ce se mai intampla in lume, dar o voiam pe vanzatoarea aceea de demult, nu pe cea fara de zambet. N-am cumparat nimic. Desi banii ii scosesem deja. Eh, trebuia sa scap de ei, portmoneul il indesasem deja inapoi in geanta. M-am dus vis-a-vis sa imi iau ceva lichide. Mai vad eu si un croissant. Dau sa le platesc. Nectarul - 9 lei. Croissant-ul 2 lei. De-ala mic. Desigur, avand 10 lei, am scotocit dupa portmoneul adanc indesat in geanta, nu fara nervi, gandindu-ma ca mai bine ma tocmeam la ziare.
Imi las catrafusele in curtea unde urma sa stau, imi pun cortul, imi iau costmul de baie, arunc o rochie de plaja pe mine si tuleo la plaja. In drumul meu deloc lung mai observ niscaiva schimbari, dar drumul, norocul meu, e acelasi, Humanitas nu si-a schimbat sediul, Bibi tot acolo, Mitocanu la fel, la stuf dormeau 4 la o masa, unuia ii curgeau balele. Incep sa fac mental o lista cu ce e cum a fost si ce e nou in Vama.
Ma las pagubasa, am ajuns la malul marii. Vremea superba, apa minunata, ma arunc in valuri cu tot cu sutien, care se umple de alge, zabovesc in pluta vreo 10 minute si savurez Vama asa cum o stiu acolo, aproape de geamandura, desi la mal ma asteapta mitocani (nu terasa) pusi pe agatat cu poante ieftine, priviri de ambele ce sexe ce studiaza corpuri zacand la soare, unele pe nisip, altele pe chaise-longue-uri etc.
Ies intr-un final din Marea Neagra care in ziua respectiva era al naibii de albastra, ca si un fel de welcome, si ma postez pe prosop. Uit de cremuit. Adorm. Ma trezesc pe la 6 jumate, un caine ma mirosea. Unul alb. Aducea cu Balan, doar ca avea vreo 40 kg in minus asta. Ma uit in jur. Si ma caiesc pentru toate povestile carora le-am dat crezare. Alea, stiti voi, conform carora "Vama nu mai e ce a fost", "Salvati Vama Veche", "Vama s-a dus la dracu`" etc.
Pt mine acesta e al 8-lea an in Vama. Fata de prima vizita, categoric, s-a construit mult, au venit mase de oameni care nu au ce cauta acolo, Vama devenind un soi de muzeu, un must-see, un obiectiv turistic unde vii "ca sa beeeeeeeeeeeeeeei, frate", sa ti-o-nfigi in vena si sa head-bang-uiesti pana vomiti (de la alcool, drog, muzica, toate la un loc), ori pt a epata ori ori ori...
Prostii, prostii, prostii.
Anul acesta am constatat cu stupoare ca numarul turistilor a scazut drastic. E absolut justificabil, lumea se orienteaza spre servicii mult mai bune pe alte meleaguri, la aceleasi preturi sau poate chiar mai mici. Aici e poveste lunga, nu are sens sa tin teoria chibritului, cert e ca ma asteptam sa caut minim 20 de minute pana sa gasesc un loc pe plaja. N-a fost asa. M-am asezat unde mi-a placut mie si, pe langa asta, nici n-am avut vecini multi. Statiunea era destul de goala, la magazin nu am stat nici o data la coada, maxi taxi-urile nu se mai umpleau ca altadata pana la refuz, lucrurile erau putin ciudate pt plin sezon. Sa nu mai spun cat de lamentabile pt localnici.
Dar sa revin la subiect. Nu exista degradarea Vamei Vechi. Pt ca Vama Veche nu a constat niciodata intr-un plan arhitectural, intr-o anumita cladire, in anumiti oameni, in bani sau alte cele. In Vama e spiritul ce-ti place, daca-ti place. Daca nu, e clar ca nu mai vii. Sigur ca te incomodeaza kitsch-ul, te enerveaza preturile umflate pana la refuz, te scot din sarite unii si altii. Dar asta numai daca ii bagi in seama.
M-am intors dupa 4 zile de Vama exact asa cum m-am intors in toti anii de acolo: fericita. Anul acesta am mers singura. Am baut in total 3 beri. Bani nu am cheltuit multi. Intr-una din seri am fost la Monoloagele vaginului, pe terasa Hand - o alta ciuperca rasarita, dar una reusita. Interpreteaza socant de superb Diana Giubernea. Dup-aia m-am retras in Tequila sunrise pt o portie de muzica folk, un tip ce se auto-intituleaza Banderas si canta destul de frumos. Nu m-am abtinut sa amintesc ca eu sunt amica buna cu Emeric Imre, moment in care s-a umflat in pene si mi-a demonstrat ca si el stie sa cante frumos, desi nu are parte de aceeasi celebritate. Mi-a dedicat cateva piese, pana mi s-a facut somn si am plecat.
M-am simtit bine. M-am relaxat pana la refuz. Am servit 2 rasarituri de soare ce-ti taiau rasuflarea. Astea au fost singurele momente critice de singuratate in Vama, in rest nu m-am simtit defavorizata, fara companion fiind. Mi-am intalnit vechi cunostinte devenite acum prietene :)Am fost intampinata cu aceeasi caldura ca de fiecare data. Si de catre oameni (de la de acum buna mea prietena Doina - pana la urma in casa careia am si stat si m-am simtit foarte bine - pana la domnul de la Gogoasa, si chiar si dna de la ziare a zambit cand m-am induplecat sa iau Cotidianul), si de catre soare.
Si da, marea...si ea m-a imbratisat cu muuult drag.