Fingernails!

Azi a fost prea de tot. N-am mai rezistat. Mi-am taiat unghiile. De tot. Ma rog, ce era deasupra "liniei de plutire", n-am taiat de tot unghia de pe falanga. De aratat, arata tare ciudat, intotdeauna am avut degete lungi - si acum imi dau seama ca pareau lungi pt ca unghiile erau lungi. Acum am unghii, si implicit degete, scurte. Dar curate. Ferchese. Dragute. Ca de copilas.
Cand eram copil, mergem week end de week end la bunici, in carierul alaturat, si imi traiam pruncia cu toti porii. Traiam fiecare clipa, fiecare calorie la maxim. Ma consumam in jocurile de la bloc, ma implicam trup si suflet, imi juleam haine, coate, genunchi. Ma cataram in copaci, pe blocuri, pe dealuri. Astfel ca duminica ma aducea bunica acasa...de nerecunoscut. Eram ghertoi de jeg. Mama ma baga direct in baie, hainele plonjau direct in lighean, intai, sa iasa noroiul si pietricele si iarba si jumatatea de vegeatie din jurul blocului bunicii mele. Si abia apoi in masina de spalat. Urma apoi baia, cu spuma, cu ratusca, cu samponat si plans, cu intratul sapunului in ochi, eu stropind-o pe mama de suparare si nervi. Apoi prosopul de vreo 3 ori mai amre decat mine, care ma claustra, in timp ce maica-mea ma tortura stergandu-ma brutal pe cap - am parul cret si cand eram mica era si foarte lung, pana sub fund, deci aveai ce sa storci si sa freci la el - si intr-un final...eram pusa ca pe un tron regal pe masa din bucatarie. Bucataria era mare. Si aveam un neon care o facea sa para si mai mare. Mama se aseza pe un scaun si imi taia unghiile. La la picioare. Apoi de la mama. Cu o unghiera din Turcia. La picoare imi placea. Dar la maini era pur chin pt ca le taia foarte scurt. Ei bine, cred ca de atunci am hotarat ca atunci cand cresc mare, sa imi las unghiile in voia lor proprie.

Am crescut. Si eu, si unghiile. Nu le-am taiat niciodata. Sau daca le taiam, le taiam cu forfecuta, nu cu unghiera, care imi lasase in trecut sechele serioase. In schimb le rodeam. Le rodeam la scoala, la scrima, la joaca, pe troleu, pe strada, la birou, in timp ce scriam pe blog, in timpul filmelor, la restaurant, in timp ce vorbeam cu oameni. De-a lungul timpului, in urma numeroaselor observatii, am rarit-o cu rosul unghiilor. Stiti, in mine cred ca s-au adunat cele mai multe ticuri nervoase - odata cu trecerea vremii am aflat ca si rosul unghiilor se incadreaza la ticuri nervoase, desi nu eram nervoasa in timp ce faceam asta...ma rog - de la asta, pana la ticuri verbale, batutul ritmului in masa, jucatul cu degetele, dup-aia cu parul, dup-aia tuguiatul buzelor - nu ala hollywoodian, sexy si provocator...:)) ci ala de nevoie, de strambaciune, de concentrare. Acum rod unghii foarte rar, imi place o lungime medie, care imi face degetele sa arate decent. Dar saptamana trecuta...s-a intamplat. Le-am ros. Le-am ros urat.
Asa ca azi le-am taiat. Mi-a luat o saptamana sa ma incumet sa pun mana pe trusa de manichiura. Nu am nici experienta, nici indemanarea, dar mai ales, nici rabdarea necesare sa fac asta. Dar azi am avut chef sa nu mai simt unghiile alea scurte cum se freaca de orice obiect si parul de pe mine cum se ridica, in secunda numarul doi.
Sa stiti ca e mai bine asa. Macar acum au o rampa buna de lansare de unde sa creasca. Azi sunt scurte, foarte scurte. Daca ma mananca pielea, nici nu ma pot scarpina, atat de scurte sunt. Dar stiti voi ce senzatie de curat e? Si de bine...:) Le-am dat si cu oja. Incolora. Stralucesc.
Ma simt bine.
Desi, etimologic, manichiura...e cura pt maini. La mine cura si-a extins efectele benefice, ele nu s-au rasfrans numai asupra mainilor. Cred ca am sa repet experienta. Deocamdata astept sa creasca.