Nimic nu se pierde, totul se transforma

Timp de jumatate din viata mea am practicat scrima de performanta. Ma rog, daca e sa o iau dupa rezultatele pe care le-am visat (Olimpiada de anul asta, Mondiale, Europene, toate "ornate" cu, absolut, medalii de aur)...n-am practicat performanta. Dar atata timp cat performanta inseamna plasarea unei activitati pe primul loc in viata ta, frecventarea salii de scrima de doua ori pe zi cativa ani buni, petrecerea a de doua ori mai mult timp cu antrenorul decat cu cei de acasa, cred ca am facut performanta. Dar nu asta e relevant.
Astazi m-am intalnit cu Corina, singura si cea mai veche (prima, de fapt) prietena de la scrima. O fata plecata devreme de acasa - de la Cluj, pe la 15 ani, pt ca talentul si incrancenarea ei au fost ginite de timpuriu de cei de la lot. S-a mutat asadar, in Bucuresti, ca acolo e miscarea adevarata, nu in provincie. Ulterior a plecat si Maestrul (alias "Dom` antrenor"), tot la Bucuresti. Desi clubul de la Cluj scotea campioni pe banda rulanta. In afara de "categoria grea", adica floreta feminin, senioare, unde campioana olimpica Laura Badea Carlescu trona detasat pe podium, restul categoriilor aveau, daca nu in frunte, macar pe podium, clujeni. Imi aduc aminte de un campionat de cadeti unde Clujul a ocupat tot podiumul. Antrenorul era cheia. Si poate si faptul ca mai demult existau ambitia si dorinta in copii. Aud azi parinti, mandri nevoie mare, care isi numesc odraslele "ambitioase" pt ca fac lucruri agresive, originale - in sensul rau - si frapante. Am vazut un copil care si-a "frapat" (fr. frapper = a pocni, a lovi) tatal intre picioare, cu pumnisorul sau delicat de copil indopat cu mancare de supermarket si "bananute, ca morcovii si merele nu-i plac, ceva fruct tot tre` sa ii dau ca altfel imi mananca numai chips-uri si ciocolata". L-a pocnit pt ca tac`su s-a oprit sa salute un prieten pe strada si nu l-a ascultat ca "taaaaaaata, vreau sa mergem". Asa ca nenea tata si-a luat portia de "ambitie" de la copil. Copil cu vointa, ce sa mai...va avea multe succesuri, intrevad de pe acum.
Asa...m-am trezit azi dimineata si m-am dus cu Corina la cafea. M-am bucurat sincer sa o revad. Nimic nu mai era la fel, poate doar parul ei blond si vocea ragusita si bucurestenizata. Nu mai vorbeam niciuna de olimpiade, de medalii, de cariere de succes in sport. Ea incepe acum un master, si-a luat apartament, masina, tocmai s-a despartit de un tip dupa 3 ani de convietuire. Eu am dat bacul, plec la facultate, mi-a murit hamsterul, am un iubit minunat.
Prietenia dintre cele doua colege de scrima cu mari ambitii s-a transformat in prietenia dintre doua femei cu drumuri diferite, cu noi ambitii, cu noi tinte de atins.

Imi dau seama ca sunt momente in viata cand ai un anume vis. Il urmezi un timp, dar apoi viata te surprinde in ipostaza in care trebuie sa renunti la el. Din proprie vointa, constrans, te lasa puterile, gasesti o alternativa mai buna, chiar nu conteaza cauza. Schimbi macazul, pur si simplu. Stiu sigur ca si tu, ca individ, ai avut de a face cu asta. Eu am vrut sa ma fac astronom la 3 ani. Mi-am mentinut "meseria" pana dupa 10 ani, cand am realizat anti-talentul meu la materiile reale (mate, fizica, chimie). Apoi am visat sa castig Olimpiada. Si iata-ma in fata computerului, scriing pe blog. Altii acum au ultimele antrenamente inainte sa inceapa J.O. de la Beijing.
Dar visul nu s-a pierdut. Doar s-a transformat. Nu mai visez la medalii acum. Am alte visuri.

Cred ca fiecare om in parte trebuie sa isi caute atent si lucid visurile, sa lupte pt ele - atata cat s-a mai pastrat din sintagma "a lupta pt visul tau". Si daca e sa se schimbe, sa se schimbe. Dar sa nu se piarda niciodata. Sa se transforme, sa se adapteze, sa se recicleze, sa se up-gradeze. Dar nu-l lasati sa se piarda. Ascultati de Lavoisier: "nimic nu se pierde, totul se transforma".