Tuesday, 5 August 2008

Sssilence!

Buna dimineata.
Astazi vorbim despre necuvinte. Despre liniste. Despre vid. N-or fi ele tocmai sinonime, dar se leaga. Azi.
Desi nu e o noutate, aflam ca femeile vorbesc, in medie, de trei ori mai mult decat barbatii. O femeie obisnuita rosteste circa 20 000 de “cuvinte” (forme de comunicare ce includ cuvintele propriu-zise, sunete si gesturi) pe zi, cu 13 000 mai mult decat un barbat. Se pare ca diferentele apar inca din stadiul de fetus (in burta lu’ mama) cand creierul se dezvolta in mod diferit la baieti si la fete, in functie de cantitatea de hormoni. Exista avantaje si dezavantaje. Bineinteles ca a vorbi mult nu inseamna a vorbi si bine… Tot ceea ce o femeie spune in 1 000 de cuvinte poate fi rezumat de catre un barbat in doar 100, esenta fiind aceeasi si discursul mai coerent… Dar are cineva tupeul sa le spuna sa taca?!?

Cam astea sunt aparentele.

Trec la un alt soi de tacere acum. Si va rog sa va stergeti zambetele de pe fata, it`s a serious matter here.
Aseara, undeva nu departe de miezul noptii, ma loveste brutal un gand urat. Si anume acela ca in cuplul din care fac parte vorbeste numai o jumatate. Si aceea sunt eu. O retrospectiva mentala rapida imi releva faptul ca exista uneori si jumatati de ora in care numai vocea mea se aude. Feed-back? Da, se poate. But not necessarily. Si daca e, e unul scurt si adesea insuficient. Evident, sunt femeie, e normal sa vorbesc mai mult. Dar nu e normal sa te simti rau cand te gandesti ca vorbesti mult. Si aici dezvolt.
Sa fie clar, este exclus sa luam in considerare tacerea benefica, cea inaltatoare, care te face din bou - filozof, sau cea care iti vindeca sufletul & all that stuff.
Vine o vreme, cand tu, ca si emitator...astepti ceva. Astepti sa mai si vina cate-un mesaj, ca ale tale, pe care le tot emiti intr-una, se mai si termina.
Si se pune problema in felurite moduri, care mai de care mai paranoia pt mintea unei femei aflate imediat dupa "acea perioada".
Sa fie faptul ca nu spun nimic, de fapt, desi vorbesc de ceva vreme? Da, se poate. Dar imi vine greu sa cred ca nu spun NICIODATA nimic relevant. Si m-ar deranja sa nu mi se atraga atentia: "Iubito, vorbesti de o ora si nu spui nimic. Ori taci, ori proceseaza informatia inainte sa o ambalezi in cuvinte si sa mi-o servesti".
Sa fie faptul ca intrlocutorul e obosit si efectiv nu are chef de mine? Sigur, dar atunci nu iti faci de lucru cu persoana care iti toaca creierii, te duci frumos acasa si te culci, faci o activitate relaxanta, te deconectezi de la sursa de stress, in niciun caz nu o inviti in oras.
Sa fie incapacitatea emitatorului de a capta mesajele interlocutorului? Sa nu fiu eu apta sa ascult si sa fiu de folos cand are omul ceva de spus?
Ma tem ca asta e. E o anumita diferenta de firi, poate si de mentalitate, de generatie. Niciodata nu m-am temut de diferente, de distante. Dar cand tacerea insasi impune o distanta, e rau.
Asa ca de aseara am tacut. In semn de protest, de nervi, de oboseala, de "let`s see what happens". Desigur, experimentul a dat roade. In sensul ca s-a asternut tacerea totala, nu doar cea pe jumatate. Totul a devenit sterp, aerul - greu de respirat, eu am simtit ca ma sufoc...Ne-am continuat activitatile, minus una. Totul a mers mai departe normal, doar ca fara background sonor. Absolut, s-a simtit de ambele parti linistea. Una grea, inecata in intrebari "care-i faza?", "ce-i cu tine", "e totul ok?". Una insuportabila pt mine, generatoare de intrebari pt el. Dar si intrebarile astea presupun tot - taraaaaa! - COmunicare. Observati prefixul CO. Si cei care taceti prea mult, meditati.
Apoi te trezesti dimineata in tacere si iti vine sa urli. Si orgoliul iti spune: "Silence!". Mie asa mi-a zis.
Damn it.

Imi place linistea. Dar nu in doi. Si nu vreau sa devin o jucarie care emite sunete in gol fara sa primeasca ceva in schimb. Personal, practic unconditional love. Dar nu si unconditional talk. Lipsa de feed back o iau ca pe un afront personal, oricat de jalnic suna asta. E dovada vie a proastei consideratii de care ai parte. Aseaman un cuplu care comunica pe jumatate (ar trebui sa elimin "co"-ul si sa zic doar "munica") cu o paralizie. E ca si cum o jumatate a unui corp ar fi paralizata. Si paralizia se extinde, incet-incet, spre partea sanatoasa. Si iaca-ta, dintr-un lucru frumos si sanatos, devine ceva urat si maladiv.
Exista relatii in care e o acuta lipsa de iubire. De respect. De incredere. De umor. De timp. De sex. Nu e cea in cauza.
A mea duce lipsa de sunet, momentan. Let`s hope it`s a temporary problem.

5 comentarii:

Dorian said...

faci ce faci si tot iti ies bine textele :))
sper doar ca nu esti trista si ca problema s-a rezolvat.

Darie Ducan said...

Imi place tare cum scrii. Ai talent. Asta nu e puţin lucru azi.

Anonymous said...

Ce frumosss ..scri
ce urate-s relatiile in care nu se comunica. tare faza cu "munica" :))
din unghiul unui barbvat care iti intelege iubitul indraznesc sa te intreb ce te opreste pe tine sa incepi procesul asta de comunicare?
:p

Daria said...

Cum ce ma opreste?
Lipsa de cod comun. Lipsa de feed-back.Nesiguranta. Nu stiu daca vrea sa ma auda. Pt ca nu prea raspunde.Si asta ma induce in eroare.

Dorian said...

se aude? a revenit sunetul? cum e?