Despre Valentin, cu putin rosu

Duminica, 5 am. Comunicare importanta transmisa de la bordul navei Sony Vaio. In urma misiunii "14 februarie. Gimme some love. Daca n-ai, cumpara-mi!", echipajul raporteaza: "A trecut. Si nici macar n-a usturat."
De Sfantul Valentin m-am trezit dis de dimineata, in oglinda m-am privit, m-am gatit sa-ti fiu mireasa. - era o melodie...
Dup-aia m-am razgandit. Mire la bord - din parti.

Fiindca totusi este Sfantul Valentin PARANTEZA si retina mi-e ultragiata de vreo saptamana incoace de toate lucrurile rosii de pe pamant care, printr-un nu-stiu-care procedeu, au iesit la iveala toate, deodata, in toate vitrinele, alaturi de cele mai imbibate de romantism mesaje, gen "Would you be my Valentine? - intreaba telefonul Nokia nu stiu care (asta ultimu`, care se da mare ca il intrece pe iubitul meu, Mister Apple. No chance, baby, no chance) sau "Come inside me and experience the true LOVE" - spune de colo un Citroen rosu (cine dracu` si-ar lua un citroen rosu? Astept cu infrigurare legea care sa ban-uiasca toate firmele, in afara de Ferrari si Honda - am eu ceva cu Honda Civic rosu, mi se pare ca da bine - sa produca masini rosii. E ca si cum Marlin Monroe ar fi bruneta.) sau "Treat yourself at Boots -asta-i o farmacie tip retail - on Valentine's Day!"(da` ce-are sula cu prefectura? "la ocazii" ne cinstim si ne facem cinase, si dup-aia pauza...nzt ntz nzt, this point of view`s just medieval...)

INCHISA PARANTEZA

... azi vorbim despre rosu. Despre the rise and fall of the Red.
Rosu e culoarea mea preferata. Are o importanta maximala in viata mea:

• ma ghideaza (daca m-ar urmari cineva prin Google satellite, ar fi usor observabil traseul vitrina pantofi rosii -> intrat magazin ca sa veni, vedi, eventualmente vici pantofii rosii -> dar oh! vazut si fugit la palton rosu ->admirat, probat palton rosu, apoi pus in balanta daca sa pantofi sau sa palton...probabil mers mai departe la vitrina cu geanta rosie etc. ) ,
• ma inspira ( i)daca vad clowni cu exces de rosu pe mecla, imi dau prin minte toate gandurile horror-istice din istoria cinematografiei din anii `80 pana azi; ii) tanara fiind si, deopotriva, fiica de pictor, am castigat un premiu prestigios la un concurs de pictura pt prichindei pt ca am pictat un curcubeu al dragostei...in totalitate rosu. Pe vremuri cuvantul dragoste avea o singura culoare pt mine si acea culoare nu putea sa insemne nimic altceva decat fluturi, fluturi si inimioare cu sageti infipte-n ele...eh, copiii...; iii) daca pun oja rosie pe unghii, ma inspira la gesturi mai fine, nu mai gesticulez ca o epileptica, o las mai moale ca deh, mai domol = mai vizibil, si cineva tre` sa admire si manichiura aia... ) ,
  
• imi da putere (sunt aproape sigura ca sunt atat de sanatoasa si din cauza alimentelor bogate in beta-caroten, licopen si antocianine pe care le bag in mine). Plus ca ofera un statut de "man in the spotlight" - culoarea, nu pigmentii astia. In Evul Mediu numai nobilimea avea dreptul de a purta haine rosii. Mai recent ar fi de notat faptul ca judecatorii nemti de la Curtea Suprema poarta robe rosii ca un semn al puterii pe care o exercita.
  
• imi da liniste (desi acel releasing feeling "doamne-ti multam c-ai venit!" este imediat urmat de caderi de chef de viata pt vreo 4 zile, cateodata crampe abdominale si retentie crescuta de apa) ,
  
• ma umple de energie (daca esti unul din nesuferitii aia care nu ma suporta in preajma-i mai mult de 10 minute pt ca am prea multa energie, recomand asa: 1) nu-mi cumpara haine rosii - las` ca-mi cumpar eu; 2) nu imi pune Outkast-Hey ya! sau RHCP - Get on top ori I like dirt, ca risti sa ma vezi centrfugand frenetic pe cel mai apropiat corp care aduce a masa, boxa, bar, scaun, capota de masina sau pervaz - astea-s, by the way, toate, bifate la capitolul "locuri numa` bune de zbenguit"; si 3) nu ma duce la un rasarit rosu in Vama, ca in ziua aia-s ca si electrizata. Instant refill cu voie buna de la cromoterapia pe ritmuri de muzica de la Stuf)
• e frumos - a-propos, in rusa, rosu e "krassnyj" si frumos e "krassivyj"
  
• si altele care nu-mi vin acum in minte ca e cam tanara ora...
  

Chilotii rosii in prag de Anul Nou. Eh, de astia stiati? Nu stiu cu cine oi fi semanand, dar eu nu le am deloc cu superstitiile. Maica-mea, in schimb, da. Zice ea ca de Revelion musai musai sa ai chiloti rosii pe tine ca sa-ti mearga bine-n anul care vine. Ca femeie, zic, ca la barbati nu stiu procedura am insistat niciodata. Poate la anu`, cine stie, sa fie mai cu noroc pe plan setimental, il imbat de nu se vede si ii dau chiloti rosii...

Rujul rosu. Desi obiectul asta e in sine o legenda si s-ar putea scrie un roman - in 13 volume, de-ala fresca, A la recherche du rouge manjit pe buze de-a lungul vremii - eu va etalez povestea mea. Daca nu mi-ar fi nazarit prin capsor sa ma fac avocat, cel mai probabil m-as fi facut expert in mascara. Lasand la o parte modestia, tre` sa va zic ca le am, dom`le... daca vreodata aveti intrebari despre mascara, nu ezitati sa ma contactati. Am testat, mirosit, cumparat, gustat - metaforic vorbind - ce-i mai bun pe piata. Si si in afara pietei, ca am luat odata tzeapa, vrand sa fac un good bargain, cica Estee Lauder la juma` de pret. In traducere libera, no-name la triplu pret... Daca sunt cateva chestii muieresti pe lumea asta in care merita investit, alea sunt: pantofii, crema de fata si mascara. Buooon. Pe plan ocular, asadar, niciun stress. Dar vai, nu mica mi-a fost mirarea cand am observat ce deficit rusinos am pe plan oral. Nu stiu de ce si cum, m-a palit asa deodata complexul femeii fara ruj rosu. Parca nu esti femeie pana nu ai un ruj rosu. Fapt pt care m-am pus pe cautat. N-a durat mult, L-am ginit din prima. Rosu intens. Moale si hidratant. Totusi rezistent. Ne-am placut din prima. Mi-era 'nu-stiu-cum" sa-l port, fiind inca virgina si noua in bransa rujurilor rosii, dar cred cu tarie ca e o chestiune de antrenament. Atentie totusi: risc ridicat de prea multe priviri atrase, cum de altfel creste si riscul de a te pricpsi cu tag-ul "ostentativ. artificial. vulgar".

Ferrari. Daca viata mea ar fi un tort, Ferrari-ul (e pleonasm daca spun ca ROSU) ar fi cireasa din varf. Dorinta suprema. Una din nevoile din varful piramidei lui Maslow. Numa` unu`, Doamne, numa` unu`...

Lamai. Cand ma gandesc la rosu, ma gandesc la galben. Deci lamai. Si ca sa combin rosul cu galben pe plan gastronomic intr-o armonie pe care tare cred ca numai eu o gasesc armonioasa, va spun ca mancarea mea preferata vara este compusa din pepene rosu si lamaie. Nu stiu voi cum ii ziceti la pepenele ala rosu cu samburi negri, eu ii zic simplu "lebenita" ca asa se poarta la Cluj.

Tommy Hilfiger. Coloritul alb-bleumarin-rosu e preferatul meu. Marinarescul alb-bleumarin e si el bun, asa, in suc propriu, dar fara picatura aia de rosu treaba n-ar fi treaba pan` la capat. Nimic nu mi se pare mai frumos decat o tinuta simpla, clasica, cu putin rosu.

Obraji si parcul Babes. Fugit 20 de ture de pista, dup-aia sa va vad eu obrajii si sa-mi ziceti cutzu daca nu la culoarea rosie va ganditi si voi.

Daca rosul ar mirosi, ar mirosi a dimineata si mere.
Daca rosul ar vorbi, ar zice: Somebody stop me!
Daca rosul ar fi o persoana, ar fi...eu, dimineata. Si daca nu-i dimineata, atunci ar fi Napoleon.

Nefacand parte din categoria oamenilor cuprinsi de sentimentul "taia-mi-as venele, n-am valentin(a)!", azi am iesit la o tacla (oare asta o fi singularul de la taclale?) cu amicul meu francez. Ne-am cadorisit unul pe altul, desi initial facusem conventia ca ignoram total tot ce se intampla in jurul nostru (si in UK chiar se intampla...body-painting cu inimioare,fluturi si iar inimioare, accesorizare la maxim cu orice e heart-shaped, de la ochelari pana la medalioane si curele, saruturi mai mult sau mai putin aspectuoase din metru in metru, 1.5 din 2 oameni avand la purtator ori trandafir rosu, ursulet de plus, balon sau ciocolata etc). Am primit un trandafir alb, in semn de prietenie. Si am daruit Kinder Bueno si o cafea.

Si acum ca-i gata, si ca economia de p(a)iata nu a ajuns la colaps din cauza ca nu am rasfatat niciun valentin cu nimic special in 14 februarie, v-as pupa pe toti, da` daca cascati ochii cu atentie, veti observa ca s-a dus baba cu colacii, gata cu dragostea si giugu-giugu, ca suntem deja in 15.

Interesting times

Last night I had a chat&drinks session with a French friend, and we were talking about different things going on in Europe these days. There wasn't a shortage of things to discuss. Toward the end of the conversation, we remarked in what a crazy time we live. It feels like we're on the precipice of something, particularly in Europe. Things are about to change, we speculated, and they could possibly go in extreme directions. It looks like we've all been victims of that old purported Chinese curse, "may you live in interesting times." But to continue with the 'mangled cliches claiming to be proverbs theme', the Chinese character for crisis also means opportunity! Could the economic crisis lead to a strengthening of pan-European institutions, or could it just as easily lead to the disintegration of the entire EU project?
The topic that got us thinking in this direction was the unfolding story in the UK of ever-spreading strikes among industrial workers protesting the presence of foreign EU workers in the UK. The dispute started last week when British workers at an oil refinery in Lincolnshire walked out in protest at a contract to carry out work at the plant being awarded to an Italian firm, which then supplied Italian workers. Since then, the strikes have been spreading. Workers at neighboring plants have started walking out to show solidarity with the Lincolnshire plant workers. And now nuclear plant workers have joined the movement. The demonstrators are getting a lot of press, and when interviewed the leaders of the walk-outs all say that the plants are hiring "cheap foreign labour" to save money instead of hiring better-qualified British workers at home because they are more expensive. "British jobs for British workers" read the signs.

The assertions they're making, however, adon't exactly reflect reality. According to the refinery owner, a company called Total, the Italian workers are making the exact same wage that the British workers make. Additionally, not a single British worker lost their job as a result of the contract being awarded to the Italian firm. And of course as EU citizens, Italian workers have the exact same legal right to work in the UK as the British workers. And given that these Italian workers have received the same training that the British workers have, claiming that the British workers are better trained betrays more than a little Anglo arrogance.

Yet the issue has taken hold among the British public. The strikes are turning into the biggest labour unrest since the Thatcher government took on the labour unions in the 1980's. Gordon Brown has condemned the strikes, but they continue to expand (but not quite as fast as the media coverage of them is). Given that people in the UK are jittery already about the dire state of the British economy, which is predicted to be the worse affected by the global economic crisis, it's not surprising that people are on edge and looking for someone to blame. Obviously, foreigners are historically one of the first targets in such situations. But what is it that the striking workers want exactly? They're demanding that British companies shouldn't be able to consider foreign EU workers for jobs, but EU membership requires that EU citizens be able to work across borders. So are they calling for the UK to suddenly pull out of the EU?
This trend toward populist protest is hardly isolated to the UK. As the far-right in the UK has reported increased interest in recent months, last week's one-day strike in France demonstrated to many French politicians an alarming rise of the far-left. The demonstrators were venting their fury that as tens of thousands of Europeans lose their jobs, the bankers who got us into this mess are being bailed out by the national governments. Although the strike didn't grind France to a halt as the organisers had predicted, it really seems to have rattled the French government. The French communist movement is reporting that its ranks are growing fast and furiously. Across Europe, the far-left is sensing that their time may have come, particularly in countries like France where they are still a powerful force. According to the BBC, recent intelligence reports have picked up an "elevated threat" from European far-left activists, predicting a possible rebirth of the "violent extreme left."

Both of these groups are clearly not fans of the EU. The European far-right loathes it for taking away national sovereignty, and the far-left regards it as little more than a dismantling of labour protections for the benefit of big business. If either of these two forces become more powerful with the public, it would be bad news for the future of the European project.

At the same time, the changing economic reality could also have the effect of strengthening the EU. Many analysts are predicting that Ireland's dire economic woes will almost certainly mean that the re-vote on the Lisbon treaty will result in a 'yes' this time, as Irish voters lose confidence that the nation could go it alone if need be. European politicians may be able to use the current crisis to point out examples of how a strengthened EU would allow Europe to develop a fast, cohesive and effective response to such crisies in the future. Iceland is now working with Brussels to develop a fast-track process for them to join the EU and get into the Eurozone as quickly as possible in order to resolve their current crisis. And even in the UK, where debate about replacing the sterling with the euro has been dead in the water for years. discussion of the UK going onto the single currency has suddenly reignited as the pound plummets to historic lows.

So which way are things going to go? It's difficult to say now, and probably depends on who will be calling the shots over the next few years - the governments, or a panicked public. These are interesting times indeed.

I`m afraid

Una din legile nescrise care imi guverneaza viata este: "Tine-te, Daria, cat mai tare pe pozitii!" - a nu se interpreta stricto senso, ci mai mult intr-un sens aforistic. Si background-ul meu, dar mai ales felul de a fi m-au indrumat spre o siguranta ce izvoraste din faptul ca ma consider un om puternic. Si curajos, as zice. Copil fiind mi-a fost frica doar de cocosi si de geamgiii care urlau de le sarea pieptu` "Geeeaaamoooooo!". In rest le-am facut pe toate fara greata, chiar cu tupeu putin ciudat pt o fetita cu chip angelic cum am avut eu cand eram copil :))
Sa relatez povestea:
eu am fost copil singur la parinti, bunici, purcei. Unic in soiu-mi. Acasa nu rasfatat, ca mama ma tinea din scurt si o luam pe coaja. Dar in week end-uri evadam la bunici: Lumea mea. Printesa printeselor avea voie sa faca tot ce voia ea. Buuuon. Tata mai mereu prin "delegatii", cand se intoarcea, ma imbuna cu un sac cu oua Kinder, si un sac cu jucarii. Jucarii scumpe si tentante pt copiii manastureni de la bloc. Care imi dadeau in cap daca trebuia, si pan` la urma tot imi suteau ba mingea, ma vreo machetuta, ba pistolul cu apa, sau papusa Barbie. Stateam la etajul 10. Urlam ca din gura de sarpe din fata blocului 'maaaamaaaacoooo! hai jos, ca mi-a furat X jucaria!" Pana venea mama, X era demult fugit. Eu o incasam ca 1) am chemat-o jos cand avea ceva pe foc, 2) ca nu am grija de lucrurile mele, "sa vezi ce fericit a fi tati cand ii zici ca ai pierdut bunatate de jucarie" si 3) ca sunt o rasfatata care nu se stie descurca singura. Nu se tinea cont de faptul ca eram cu doua capete mai mica decat toti si ca aia aveau 10 ani,pe cand eu abia ma sprijineam de 3 anisori.
Si-ntr-o zi ma duce mama in parcul mare. Eu ma sui rapid pe cel mai mare tobogan si un baiat idiot ma impinge brutal; lunec diafan cu pielea-mi frageda pe metalul incins de soare, tot in rostogoale. Curs sange, aproape spart cap, julit, smiorcait, fugit la mama. Primit instant doua palme jap-jap. "Iar te faci de ras? Fetita mare la 3 ani jumate sa nu se descurce singura? Rade tot parcul de tine! Treci acas`!" Ei, pai stai asa, ca-ti arat eu tie smiorcaieli. Mers inapoi la baiatul diabolic, spart capul, scuipat, plecat acasa fericita, cu un zambet larg pe buze.

Si de atunci nu-mi aduc aminte sa fi experimentat probleme legate de personal safety. Nu ma incearca frica decat in singuratate de-aia crunta si in liniste sepulcrala.
Azi dimineata am fost trezita cu noaptea-n cap, la 5:45 de vecinii mei musulmani. Eram foarte speriata, cine draq` suna la usa la ora asta incredibila. Nici nu stiam pe ce planeta eram. Era un foc imens in curte, cineva a dat foc la hambar si acesta a ars complet. Si ne-a furat bicicleta. Ultima, a 3-a. Ca celelalte doua biciclete care erau in curte au fost furate acum 2 luni. Incredibil. Sa nu mai aud cat traiesc povesti despre "civilizatia in Occident". Dar veci! Si aici e ca-n jungla.
Pe scurt, un hot a intrat in curte si a vazut bicicleta. Evident, a furat-o. Dar de ce sa pui viata unor oameni in pericol dand foc la ceva? Focul s-a extins incet, noroc ca ningea si era totul inghetat pe jos, dar a ajuns pana la casa, a ras putin din acoperis, hambarul a disparut complet, precum a ars si jumatate din gard. N-am sa insir aici toata suita de incidente neplacute care li s-au intamplat colegilor mei romani in Anglia, de la furat laptopuri, telefoane, portmoneu, intrat in casa si batut zdravan om ca sa ii fure bijuteriile de pe el.
Cand am aplicat la universitatea asta, m-am uitat la toate aspectele legate de cursul meu, la posibilitati post-graduation, la tot. Nu mi-a prea pasat de oras, sunt 3 ani din viata mea pe care nu tin neaparat sa ii petrec intr-un loc anume, pt ca stiu ca e o situatie temporara. Who the hell cares, atata vreme cat am o diploma recunoscuta in toata lumea, mi-am zis. Ei, acum incepe sa imi pese.

De multe ori mi-e frica in orasul asta. Cand stau pana tarziu la scoala sau la biblioteca, vin acasa cu un ghimbe in inima, nu imi pun muzica in urechi, pt ca vreau sa aud tot ce misca in jurul meu, imi imaginez uneori vreun dobitoc dandu-mi in cap. I`m afraid.
Mi-e frica, aici se poate intampla orice. Si in Romania, si in Somalia, si in Peru, si-n tara lu` papura-voda, oriunde. Dar eu abia de cand sunt pe cont propriu in Anglia am realizat. Acasa patesti ceva, urli, aud vecinii de pe scara, daca esti proletar care sta la bloc, ca tot omu`, dai un telefon la mama, la bunica, suni un prieten, faci ceva. Aici unu la mana, nu am credit la telefon, nu pot sa sun nici la politie. Doi la mana, nu am pe cine sa sun. Pe cine? Vreun coleg, care sta la dracu-n praznic in celalalt capat la orasului? Un profesor? Acasa, sa ma coste si mai mult si sa ii impacientez si pe ai mei, care nu pot sa faca nimic? Pe prietenul meu care azi e pe un meridian, maine pe altul, si oricum nu poate face nici el nimic?

Mi-e frica pt cei de acasa. Cand eram langa ei, era totul sub control. Stiam care ce misca, imi vizitam mama, tata, bunicii foarte des. Nu ca prezenta mea impiedica lucrurile rele sa se intample, dar faptul ca eram aproape ma linistea oarecum, simteam ca pot sa ajut, sa fiu aproape. Acum abia vorbim la telefon, si in ultimul timp aflu lucruri oripilante: bunicul tensiune mare, probleme cu inima. Sotia lui tata cancer la san. Tata ulcer cu complicatii. Blackie e schiopatel de doua luni, a facut intindere de ligament, si de cand stapanii sunt bolnavi nici nu mai mananca.

Cel mai scary e ca nu putem fi in control de fiecare data, ca lucrurile scapa si o iau razna. Si ca uneori o iau razna la modul cel mai infricosator.
Vorba aia, impossible is nothing. Si se mai mira lumea ca oamenii isi pierd increderea in oameni si devin paranoici..intr-o lume de-asta, nici nu e de mirare.

Scartzaie

Simt ca nu mai rezist. De o zi si-o noapte ma doare-n crestetul capului, am asa un ghimpe ce-mi sta ca o stea in frunte si ma incrunt la fiecare pas, ca intr-o incercare sfortata de a estompa intepaturile surde ce-mi trec prin capsor. J`ai mal a la tete. Nu din cauze hormonale, nu de la raceala si alte specialitati engleze. Cred ca de la oboseala. Si vreme.
Cu toate astea, din constiinciozitate, mi-am promis ca astazi scriu pe blog. Chiar daca abia pot sa duc pana la capat o fraza coerenta fara sa ma balbai si fara sa pierd sirul cuvintelor, cu toate ca sunt de mult timp intr-o stare high de plutire si nu ma pot concentra la nimic. Deci aplauze, s`il vous plait, macar pt curaj. Ma dor si ochii, stau ca un chinez si ma holb la monitorul meu drag, ma incrunt de parca m-ar fi injurat de mama si dumnezeiesc de fiecare data cand din laptop iese cate-un sunet (X is online, Y is offline, da` pe cine naiba intereseaza? As putea sa dau sign out, dar si de aia mi-e lene si sictir).
Sa nu care cumva sa credeti ca numai capul scartaie. Ala scartaie de cand ma stiu si nu prea mai sper la vreo imbunatatire de proportii remarcabile. Scartaie toate.

Sa descriu o dimineata normala. Suna ceasul la 6:44 - nu intrebati de unde aceasta ora fixa, asa am eu chef, sa fac ochi inainte de sase fara un sfert. Opresc alarma, imi promit ca "mai dorm 5 minute si apoi intru in action". In realitate ma scol pe la 8 fara ceva din cauza ca scartzie patul fetei ce sta deasupra camerei mele(as putea sa spun 'abiteaza"? exista a coabita, deci nu vad care ar fi problema cu a abita?!), ma agit ca o apucata si ma enervez pe ceas ca nu a sunat mai cu tupeu mai devreme, si...dau sa ma ridic cu mare avant din patul cald. Si hop! scartz! scartz!. Si iar scartz! Scartz!scartz! Ce naiba?! Scartz! Cum dumne! scartz! zeu! scartz! Suna toate oasele in mine, reumatismu`n floare, manca-i-as gurita, la 19 ani. Strabunica mea seplange ca la 86 de ani: "vaaai, nu mai vad asa de bine, ma cam lasa ochii, ce sa-i faci, asa e cu batranetea, dupa o viata de tras". Si eu, eu scartzi din rasputeri - care puteri, daca m-au lasat asa devreme?! - din toate cioantele. Asa nu se mai poate. De o saptamana am observat treaba cu oasele. M-am gandit ca ma misc prea putin. Dar alerg destul de des, umblu mult pe jos, nu sunt un om static deloc. Se prea poate sa fie vremea, ca e in tranzit si se trece pe regim de iarna, dar oricum mi-am luat niste vitamine pt oase, cu mult mult mult calciu si vitamina D. Numai asa, sa make sure ca nu ma rup toata inainte de vreme.

Scartaie pielea. Eu am piele uscata, de la mama natura, si daca nu o tratez frumusel cu crema scumpa, am toate sansele sa o aud plangand. Cum? Scartz, scartz! Asa simplu, urla dupa hidratare si cere tratament special, altfel se usca si se descuameaza si face ca polistirenul ala enervant.

Scartaie relatia vecinilor mei, care din cand in cand isi mai trag cate-una dupa ceafa, asa, de sanatate. Mai mult domnu` da in doamna, ca asa se poarta la musulmani. Ii arata cum sta treaba cu pater familias-u`, sa nu uite unde-i e locul. Sau poate relatia lor nici nu scartaie, e pur si simplu in tipare, ca deh, asa-i mersu` la dansii. A-propos, am citit o carte excelenta care descrie foarte realist treaba cu "sezi, femeie, unde ti-e locul, ca de nu, o iei peste bot". Sigur, eu am spus-o foarte plastic, insa cartea chiar merita. Un soi de Ion musulman, fara partea cu setea de pamant. A Thousand Splendid Suns, sau, pt cunoscatori: دو صد خورشیدرو de Khaled Hosseini. Afgan tipul, deci merita, ca e chiar in pita omu` si stie ce zice, plus ca le zice bine.

Acum cateva zile am stat langa o domnisoara in timpul unui curs care scrasnea din dinti. Simteam cum isi freca dintii unul de altul ca si cum si-ar fi frecat dantura de o oglinda de cristal (please, do NOT try this at home. Pacat de oglinda de cristal. Sau de dintii vostrii, daca-s inca naturali. Sau din portelan scump. Daca-s dinti din plastic de-ala nasol, dati-i drumu`, mult noroc!).Pana la sfarsitul cursului m-am intrebat incontinuu cum dracu` nu-i pica din gura, sau cum naiba nu o deranjeaza. Mie una mi-ar fi tare greu sa ma concentrez in conditiile in care am un frecus continuu in gura si pe deasupra mai si suna, nu e silentios.

Am ajuns alaltaieri acasa, scartaind de nervi ca am de strabatut un drum nu tocmai scurt pana la domiciliu, dupa o zi intreaga de cursuri interminabile, am deschis usa, si aia sonora, ca sa fim in ton, dar nu tocmai scartainda, e un sunet ceva mai bland, si am intrat eroic la caldurica. In fata dormitorului meu statea cu tupeu un pachet. Un plic, mai exact. Un plic mare. Si plin de stampile si timbre si sigilii. M-am uitat sa vad daca nu cumva e greseala si fetele au pus aiurea plicul respectiv in fata camerei mele. Era numele meu pe el, si in plus, era si scrisul prietenului meu. N-am cum sa-l confund, ca e indescifrabil. Cand ma chinui 5 minute sa descifrez un scris, e clar ca e al prietenului meu. Deci greseala nu parea sa fie. Am sa trec peste faza in care mi-am imaginat vreo 20 de chestii posibile ce ar fi putut sa se afle in plic, si peste nerabdarea de a vedea ce idee nastrusnica i-a mai trecut prin minte, si peste dumnezeirile adresate lipiciului prea bun cu care era sigilat plicul si peste socul si extazul care m-au incercat cand am accesat in sfarsit interiorul misteriosului plic. Am primit un iPhone. Trebuia scris pe blog asa ceva, nu m-am putut abtine. Hehehe... asa e si-n viata, dupa ploaie, rasare si soarele - scuzati cliseul, alta asemuire mai tampita nu am gasit, pun pana de idei pe seama durerii cumplite de cap. Dar dat fiind faptul ca am avut o vechitura de telefon, apoi si ala s-a stricat, probabil de la vremea asta imputita, a devenit meteosensibil si a zis: "bai, eu imi dau demisia, in conditiile astea de rahat" si a murit,eu ramanand cu ochii la tavan, am putea cadea toti de acord ca un iPhone e echivalentul "soarelui" din metafora mai devreme mentionata. Asta da viata, cu net in jeb si camera photo si touchpad si toate figurile de pe pamant. Nu vreau sa aud comentarii gen iPhone versus alte telefoane - e.g.: Samsung Tocco, LG Renoir s.a.m.d. I`m verry happy, end of discussion. Macar asa mai uit si eu de scartaiala, ca nici taste nu are telefonasul asta, e tare silentios. Ultimul telefon pe care l-am posedat era tare scartaitor, nu puteam sa fac nimic cu el fara sa fiu observata, ca se auzea la un kilometru.

Scartaie capuri, oase, paturi, stanioale, ambalaje, relatii, chestii-trestii. Nu ne place sa scartaie treaba. Insa atata vreme cat chestia suna, inseamna ca inca se mai poate lucra la dansa. Ceea ce nici nu-i asa scartaitor...

Trick or treat

Trick or Treat! Give me something good to eat. Give me candy. Give me cake. Give me something sweet to take! Mare holiday mare aici, Halloween-ul asta. Magazine impanzite de cateva saptamani cu toate chestiile portocalii de pe pamant. Portocaliu cu negru, sa fiu mai precisa. Palarii, maturi, dovleci de toate consistentele, materialele si marimile. Costume de la xxxs pana la countless-xl. Am vazut azi o fata costumata in vrajitoare, care avea minim 200 kg. Fata, nu costumul de vrajitoare. Infricosator, indeed.
Azi, fiindca e ditamai eventul, si toti englezii n-au avut topic mai bun de dezbatut decat cum se machiaza, ce costum poarta si la ce chef presteaza in seara asta, m-am gandit cu fetele (housemates, nu alte fete) sa facem un party mic. Sa fiu sincera, nu a fost ideea mea. Am ajuns acasa de la scoala si pregatirile deja erau in progress, asa ca nu am prea avut drept de apel. Cartofi a la Amandine - colega din Franta, sos a la Laura - colega din Elvetia, salata a la Daria si ceai a la Lelen - made in China. Amandine, Laura si Lelen sunt fetele cu care populez casuta. Si Daria e subsemnata. A iesit bine, intr-un final, desi pe ultima suta de metri ne-am trezit cu mai multi oameni si a trebuit sa fugim pana la supermarket sa aprovizionam, ca sa nu lasam pe nimeni nemancat.
Imi amintesc cu nu prea multa placere prima saptamana in UK. Am aterizat pe planeta asta si m-am pus pe bocit. Asa, vreo saptamana. La scoala nu imi permiteam, ca lumea parea atata de fericita si de entuziasmta incat m-am gandit ca am sa arat ca o ciumata daca imi continui cutumele astea emo si acolo. Asa ca pastram portia de plans ptspare time. Ca pe un foarte drag hobby cathartic. Nu stiu, zau, cum mi-ar fi trecut the moaning disease daca n-as fi stat aici unde stau. E departe de centru, dar asta e bine, ca macar mai fac miscare si umblu pe jos. Dimineata e hardcore ca tre sa parcurg drumul in viteza ametitoare sa nu intarziu - am un desavarsit talent in a parasi domiciliul cu vreo 15 min decat in la timp. Si seara vin acasa cu carti de la biblioteca si cateodata ceva haleala. Deci antrenamente cardio, in principiu si some weight lifting. Face bine la sanatate. Casa e curata, draguta, perfect locuibila. Plus colegele cu care stau, supernice.
Asa...ajunsa acasa, m-am bagat si eu la bucatarit, am facut salata, ca la atat ma pricep si eu. Si cum radeam noi, nevoie mare, si asteptam oaspetii...suna cineva la usa. La noi, in afara de vecina de alaturi care ne aduce o data pe luna mere din gradina ei, si foarte rar ceva "cititori" de gaze sau electricitate...nu vine nici dracu`, neanuntat. Curioasa si intrigata - pt ca musafirii erau programati pe mai tarziu - ma duc la usa. Adorabila imaginea ce mi s-a asternut in fata. Doi omuleti, costumati din cap pana in picioare in doua lucruri bizare(cred ca unul era ceva leu legendar, nu de-asta cum vedem prin savane, ci unul de-ala rau, din ceva basme celtice, si celalalt era cea mai draguta stafie pe care am vazut-o vreodata). Aveau cosulete. Si mi-au zis o poezie. Asteptau ceva in schimb.
M-am simtit mai outsidera decat niciodata. Mi-am dat seama ca nu-s de-a locului. Ok, a fost prima data ca am facut ceva de halloween, si anume mini-party-ul asta si masa organizata pt invitati, deci am luat oarecum initiativa. Acasa data asta era data de dinainte de mers la cimitir si aprins lumanari pt morti. Cam atat. Nu machiaje, nu fun, nu chef, nu muzica, nu nimic entertaining. Dar vai, am uitat ce era mai in spiritul Halloween-ului. Colindatul din usa in usa si recompensatul copilutilor. Mai, si cand ii vad pe prichindeii astia doi, unul era ceva pui de black man, imi pica fisa ca oricat de mult m-am strofocat sa adopt traditia asta si sa trec peste impulsul meu conservator, nu mi-a prea iesit. Nu aveam ce sa le dau. N-aveam nici casa decorata. Nici mascata nu eram. Ma rog, poate parul meu mereu ciufulit aduce un pic a ceva weird witch. Plus ciorapii verzi. Aratam un pic a ceva zgripturoaica din basme cosmaresti, s-o zic drept. M-am simtit ca naiba. Aveau in cos portocale, mere, ceva prajiturele, acadele, o groaza de bomboane, cioco, zici ca tocmai au dat iama in te miri ce magazin cu dulciuri. Si eu nu aveam ce sa le dau. De fapt, m-am gandit eu, cum sa n-am?! Am! Si m-am dus in bucatarie sa le aduc doua banane. Pe cand m-am intors...ciu-ciu! Nu mai erau. Am aflat intre timp si de ce, ca am fost tare intrigata. Cica e asa de important sa fii vizitat de copiluti, incat tu ca si host trebuie sa fii pregatit cand vin cu poezioara. Sa le dai pe loc ce ai de dat, ca si cum tu n-ai nimic altceva de facut decat sa-i astepti. Nu e loc de sovaiala. I-am strigat sa vina inapoi, sa isi ia bananele, dar au zis ca "No, thanks, that`s fine". Cred ca voiau sa imi cer scuze cu secularul SORRY(mi-e scarba de cat de des il aud) si probabil sa fug dupa ei sa ii rog sa ia bananele. Da` ia mai lasati-ma cu prostiile voastre...
Si dupa 5 minute, alti copiluti. Trei, de data asta. Adorabili si astia. Dar eu nu aveam decat doua banane. Le lasasem in hol, in caz ca mai vine vreunul, sa pot sa ofer bananele foarte prompt, ca si cum asta as fi asteptat toata ziua. Si intind mana, zambesc frumos, le multumesc pt poezioara si le urez sa stranga cat mai multe dulciuri pe traseul lor. Si zice cel mai inaltut ca 'No, thanks...". Da` ce mai e acuma, draga? Te pomeni ca nu ti-or placea ca sunt importate din Turcia, sau ce? "No, we cannot accept. We`re three, you only have two, it wouldn`t be fair for one of us."
Ei bine, mi-am retras zambetul si am inchis usa, duca-se... si am tras obloanele la casa, sa nu se vada lumina, am pretins ca nu e nimeni acasa si ne-am continuat seara. Nu-i fair, ar fi trebuit sa primim cu bratele deschise colindatorii, dar cu atatea figuri, mai ma leshi?
Happy Halloween!

Experiment

Azi am dat de mp3-playerul meu dragut, care s-a prafuit de cand nu l-am mai folosit. Acasa nu ieseam din casa fara el, era la loc de cinste in geanta sau in buzunar, si daca mergeam sa duc gunoiul la ghena. Asta pt ca acasa deja stiam drumul cu ochii inchisi - vorbesc de ORICE drum, mi se parea ca tara aia nu mai are secrete fata de mine. Stiam ce semnifica anumite expresii faciale sau verbale ale oamenilor. Stiam cand un om ma intreba cat e ceasul, nici nu era nevoie sa imi scot castile din urechi, ii raspundeam din reflex, uneori nici la casa de marcat, cand plateam ceva, nu le scoteam, totul venea de la sine. Si nici oamenii nu aveau cerinte de genu 'politete' sau alte cele. Deci castile stateau mai mereu in urechile mele, muzica suna non-stop, fiecare cu ale lui.
Aici insa am descoperit ca nu mai simt nevoia de muzica. Cel putin nu pe strada. Trebuie sa fiu atenta la masini, care nu scot niciun zgomot si care, pe deasupra, nici nu stiu exact din ce directie vin. La oameni, ca nu rareori se intampla sa discuti cu straini pe strada. Acasa te invata mama si tata 'sa nu vorbesti cu strani'. Aici e ceva normal sa porti o discutie cu un necunoscut pe strada. Lumea isi cere scuze incontinuu, de multe ori te intrebi de ce. Si incepi si tu, la randul tau, sa iti ceri scuze. Scuze ca treci pe dinaintea lui, ca treci prin spatele lui, prin stanga sau dreapta, ca l-ai atins, ca orice. Deci era exclus sa comit o asemenea injurie societatii si sa port casti, cand lumea are atatea scuze de cerut.
Azi insa m-am bucurat atat de mult sa imi revad jucaria cantatoare, care zacea pieduta intr-o gentuta in dulap, incat mi-am instalat-o frumos in urechi si am pornit-o. Canta asa frumos inca n-am mai lasat-o acasa, am dus-o cu mine peste tot azi. Pentru prima oara am vazut viata cu adevarat prin ochii unui strain. Oamenii absenti, dar politicosi, cum isi cer scuze din reflex, si cum orice miscare gresita ii scoate din amorteala lor, si incepe sa ii animeze... Oameni de toate culorile, marimile, soiurile...Norii grei multistratificati ce acopera orasul. Pasarile obisnuite cu vantul puternic ce isi schimba destinatia dupa cum bate vantul - la propriu - pt ca nu au nicio sansa sa inainteze altfel. Soferi carora politetea si vigilenta le sunt reflexe neconditionate. Vezi tot cand nu ii auzi. E si normal, cand esti privat de un simt, iti dezvolti mai tare alte simturi, in cazul meu cel vizual. Eu azi nu am auzit niciun "Oh, sorry!", nu am fost atenta la nimic, decat sa nu ma impiedic. Am zambit inapoi la zecile de zambete pe care nici acum nu stiu de ce le-am primit. Dar era un zambet de-ala 'razi tu razi, Harap-Alb...dar nu stii nici tu de ce'.
La fel cum nici eu nu stiu acum ce concluzie ar trebui sa trag din experimentul asta, cel mai probabil niciuna, doar ca ma simt mai bine acum ca am scris despre el.

Peste maneca

Pt ca ce scriu in postul asta sa ring a bell ca am ajuns in UK, poate trebuia sa pun M mare la 'maneca'. Ajuns-am in UK. Toate bune, n-a avut probleme avionul nici la decolare, nici la aterizare, in aeroport cineva din staff-ul universitatii m-a asteptat, m-a (tele)portat - am ajuns foarte repede, sau poate am dormit eu prea adanc, nu stiu, oricum...drumul nu a parut lung deloc de la Londra la Coventry- in campus si de acolo...am inceput seria de wow-uri. O data, trebuie neaparat sa mentionez ca biblioteca e a sort of Iulius Mall cu 4 etaje, o iiiimensitate de chestie. Imi place tare, cred ca m-as scuti de chirie si m-as muta acolo, pacat ca inchid la 10PM.
Orasul e frumos, lumea politicoasa nevoie mare, e plin de culori - as in toate natiile pamantului zici ca s-au adunat pe petecul asta de Anglie - ce sa mai, nu intru in detalii ca n-are sens. Ma dispera sofatul in UK. E total pe dos, cand trec strada nu stiu exact in ce directie trebuie sa ma uit, pe mine m-au invatat mama si tata sa ma uit in stanga si in dreapta. Adica in stanga, APOI in dreapta. Aici trebuie intai sa ma gandesc cum as face acasa, si apoi sa fac pe dos. Ca circula astia de ti se face rau, cam up-side down. Not to mention the Indians, care zici ca-s la mama lor in Bombay si au muzica la maxim, exact ca jupanii din filmele de la Bollywood, cu 180 pe ora in centrul orasului... Dar I`m still alive. Si asta datorita faptului ca absolut toata lumea, dar chiar toata lumea, e super politicoasa...Daca tu mai ai 10 m pana sa ajungi la trecerea de pietoni, masina nu accelereaza, ci incetineste. Si nu, nu incetineste ca sa isi fluture privirea dupa fundul tau, cum se intampla uneori la romanasi, ci ca ... asa e frumos. That`s the way it is.
Da, un pic mi-e dor de casa. Daca zic asta cu voce tare, suna a "vreau acasaaaaa!", dar nu in sensul ala mi-e dor. Stiu de ce sunt aici, nu ma incearca regrete sau alte cele, pur si simplu tot ce imi era familiar acasa, aici mi-e strain.
Partea interioara a fost putin data peste cap... Spirit latin, galagie, agitatie, praf, preturi romanesti...da, lipsesc cu desavarsire. Ma intreaba lumea daca imi place. Ce sa imi placa? Faptul ca traiesc in UK, ca studiez un curs ce incepe cu Law, ca stau intr-o casa curata, intr-o zona frumoasa, cu o frantuzoaica, o elvetianca si o chinezoaica? Sau ca sunt singura, trebuie sa fac teme, ca la scoala, am de citit biblii de drept a cate 800 de pagini, seara cand ma culc aud linistea in toata splendoarea ei - I hate this! - sau ce? Imi place si nu imi place. E greu de zis. E ceva nou. Trece un pic pana ma acomodez cu viata englezeasca, deocamdata nu ma plang, am dat numai de lume buna, nu am avut necazuri de niciun fel, e ok. :)
Nu stiu la ce se refera lumea cand vrea sa stie daca imi place. Da si nu. E frumos aici - suna a taran prost ajuns la oras, e curat, e "cilivizatie", e ...altceva. Dar nu e acasa. Sometimes we call ourselves adaptable. Chiar acum cateva zile mi-am scris cv-ul, ca sa aplic pt niste part-time jobs, si am pus accent pe faptul ca I`m an adaptable person. Dar inca mai ridic semne de intrebare cand vine vorba de adaptabilitate. Un lucru e sigur. Locul asta, oricat de frumos si curat si civilizat si plin de oportunitati si facilitati ar fi, nu e 'acasa'.
Ma intreb ce ar fi trebuit sa scriu in primul post made in UK. Poate trebuia sa vorbesc despre oamenii pe care i-am cunoscut, desre profii pe care ii am, despre casuta in care stau, despre cum se uita bou` la un robinet caruia nu stie sa ii dea drumul, despre mancare, despre ceva tipic british.
Azi era sa ma loveasca o masina, drumurile sunt perfecte, fara gropi si canale neastupate, motoarele silentioase, multe masini ecologice, efectiv nu am observat ca vine masina. Era rosu la pietoni, of course, si m-am gandit sa ma simt ca acasa un pic, sa break the law. Si era cat pe aci sa sfarsesc broken...by a car. Soferul m-a vazut oricum din timp, a incetinit, dar probabil voia sa ma puna pe ganduri si sa imi sugereze ca aici se asteapta la semafor si intr-o duminica dupa-masa, cand lumea pare sa se fi evaporat si strazile sunt complet goale.
Oricum, primul lucru dupa ce am ajuns acasa - vorba vine 'acasa'...aci unde stau, in casuta de pe Tomson Avenue - a fost sa scriu ceva pe blog, sa salut cu respect 'acasa'-ul meu de toate zilele, in semn de recunostinta ca n-am patit nimic in prima saptamana ca student in UK.
Si cred ca nimic nu putea sa fie mai potrivit decat poza cu New life in progress :)