Confusion...Final Goodbyes

How it has come to this, I have never quite understood. Perhaps, i do. Logically, it is quite possible, in fact, inevitable that it came to this. I am sometimes tempted to be romantic -ok, rarely, but I sometimes am-(and for the sake of threading a perfect novel piece) to say that my heart don’t understand. But the truth is, my heart understands; in fact better than my mind. Months ago, even when laughter and conversation were ample, my heart had already began to beat the shuddery, shadowy beat. It is very much like music; if you were to listen carefully, you’ll hear the faint but definite background pulse going hand in hand with the main composition. That was precisely the case: the main tempo was the joyful, lighthearted beat (oh, how many times a day would I break into a laughter; crack a smile; lean on you and felt safe?) But vague and definite, the shadowy beat of guilt and uncertainty came along side the main tempo. Yes, my heart knew better; discerned better; in fact, much better than my mind would ever.

But it is precisely the sensitivity of the heart that makes it such a contradiction. It understands best for it is most sensitive to the changes in the tides of relationships: foreseeing these changes long before they occur; but yet, because of its sensitivity, it will hurt infinitely. The heart is a muscle, thus, it will ache; it will tire. The mind: a mass of nerves coldly detects, interprets and signals. It cannot tire or hurt.

And how i wished that my heart and my head worked together, flawlessly as a team: that the heart will sense and discern long before any disaster befall and the mind will logically persuade and convince the heart to evacuate from the place of danger. But alas! it is not so at all. The heart and mind, so often, so fantastically mix up their roles and play each other’s part that one is led to walk straigt into disaster, sit there in the middle of it all and not budge. The best part is: we tell ourselves, we have to endure and persevere through the pain. Now, you may wonder how is it possible that the heart and mind mix up their God given, divine roles? But is it not true? The mind does not properl our thoughts forward logically; instead it plays the nostalgic role of the heart and constantly stirs up memories of happier days, bad fights and should-have-been-long-forgotten-but-left-unforgotten pasts alike. And the heart? It illogically persuades and convinces us to make decisions and choose paths. No wonder we stay in the middle of crises to endure when all that we ever needed to do to stop the pain was to walk away.

Now, i have analysed the reason for pain; for sustained periods of gried and the factors that lead one to be “stuck in a moment” (U2) BUt is it of any practical use to me? Not quite. Except that i made a resolution to write this piece titled “Final Goodbyes” (Note: “goodbyes” not goodbye”. Because this is not the first time i said goodbye to this friendship or say it to you aprosophically and neither would it be the last. Until my mind and heart learn to play their own roles dutifully, uncompromisingly, and accurately, i will have to keep saying goodbyes)

“We had joy, we had fun, we had seasons in the sun”

How apt that everything is written in the past tense; but why then do we keep singing this song?

Because of the confusion of the heart and mind; that is why. And so we will just have to keep saying goodbyes.

Despre Valentin, cu putin rosu

Duminica, 5 am. Comunicare importanta transmisa de la bordul navei Sony Vaio. In urma misiunii "14 februarie. Gimme some love. Daca n-ai, cumpara-mi!", echipajul raporteaza: "A trecut. Si nici macar n-a usturat."
De Sfantul Valentin m-am trezit dis de dimineata, in oglinda m-am privit, m-am gatit sa-ti fiu mireasa. - era o melodie...
Dup-aia m-am razgandit. Mire la bord - din parti.

Fiindca totusi este Sfantul Valentin PARANTEZA si retina mi-e ultragiata de vreo saptamana incoace de toate lucrurile rosii de pe pamant care, printr-un nu-stiu-care procedeu, au iesit la iveala toate, deodata, in toate vitrinele, alaturi de cele mai imbibate de romantism mesaje, gen "Would you be my Valentine? - intreaba telefonul Nokia nu stiu care (asta ultimu`, care se da mare ca il intrece pe iubitul meu, Mister Apple. No chance, baby, no chance) sau "Come inside me and experience the true LOVE" - spune de colo un Citroen rosu (cine dracu` si-ar lua un citroen rosu? Astept cu infrigurare legea care sa ban-uiasca toate firmele, in afara de Ferrari si Honda - am eu ceva cu Honda Civic rosu, mi se pare ca da bine - sa produca masini rosii. E ca si cum Marlin Monroe ar fi bruneta.) sau "Treat yourself at Boots -asta-i o farmacie tip retail - on Valentine's Day!"(da` ce-are sula cu prefectura? "la ocazii" ne cinstim si ne facem cinase, si dup-aia pauza...nzt ntz nzt, this point of view`s just medieval...)

INCHISA PARANTEZA

... azi vorbim despre rosu. Despre the rise and fall of the Red.
Rosu e culoarea mea preferata. Are o importanta maximala in viata mea:

• ma ghideaza (daca m-ar urmari cineva prin Google satellite, ar fi usor observabil traseul vitrina pantofi rosii -> intrat magazin ca sa veni, vedi, eventualmente vici pantofii rosii -> dar oh! vazut si fugit la palton rosu ->admirat, probat palton rosu, apoi pus in balanta daca sa pantofi sau sa palton...probabil mers mai departe la vitrina cu geanta rosie etc. ) ,
• ma inspira ( i)daca vad clowni cu exces de rosu pe mecla, imi dau prin minte toate gandurile horror-istice din istoria cinematografiei din anii `80 pana azi; ii) tanara fiind si, deopotriva, fiica de pictor, am castigat un premiu prestigios la un concurs de pictura pt prichindei pt ca am pictat un curcubeu al dragostei...in totalitate rosu. Pe vremuri cuvantul dragoste avea o singura culoare pt mine si acea culoare nu putea sa insemne nimic altceva decat fluturi, fluturi si inimioare cu sageti infipte-n ele...eh, copiii...; iii) daca pun oja rosie pe unghii, ma inspira la gesturi mai fine, nu mai gesticulez ca o epileptica, o las mai moale ca deh, mai domol = mai vizibil, si cineva tre` sa admire si manichiura aia... ) ,
  
• imi da putere (sunt aproape sigura ca sunt atat de sanatoasa si din cauza alimentelor bogate in beta-caroten, licopen si antocianine pe care le bag in mine). Plus ca ofera un statut de "man in the spotlight" - culoarea, nu pigmentii astia. In Evul Mediu numai nobilimea avea dreptul de a purta haine rosii. Mai recent ar fi de notat faptul ca judecatorii nemti de la Curtea Suprema poarta robe rosii ca un semn al puterii pe care o exercita.
  
• imi da liniste (desi acel releasing feeling "doamne-ti multam c-ai venit!" este imediat urmat de caderi de chef de viata pt vreo 4 zile, cateodata crampe abdominale si retentie crescuta de apa) ,
  
• ma umple de energie (daca esti unul din nesuferitii aia care nu ma suporta in preajma-i mai mult de 10 minute pt ca am prea multa energie, recomand asa: 1) nu-mi cumpara haine rosii - las` ca-mi cumpar eu; 2) nu imi pune Outkast-Hey ya! sau RHCP - Get on top ori I like dirt, ca risti sa ma vezi centrfugand frenetic pe cel mai apropiat corp care aduce a masa, boxa, bar, scaun, capota de masina sau pervaz - astea-s, by the way, toate, bifate la capitolul "locuri numa` bune de zbenguit"; si 3) nu ma duce la un rasarit rosu in Vama, ca in ziua aia-s ca si electrizata. Instant refill cu voie buna de la cromoterapia pe ritmuri de muzica de la Stuf)
• e frumos - a-propos, in rusa, rosu e "krassnyj" si frumos e "krassivyj"
  
• si altele care nu-mi vin acum in minte ca e cam tanara ora...
  

Chilotii rosii in prag de Anul Nou. Eh, de astia stiati? Nu stiu cu cine oi fi semanand, dar eu nu le am deloc cu superstitiile. Maica-mea, in schimb, da. Zice ea ca de Revelion musai musai sa ai chiloti rosii pe tine ca sa-ti mearga bine-n anul care vine. Ca femeie, zic, ca la barbati nu stiu procedura am insistat niciodata. Poate la anu`, cine stie, sa fie mai cu noroc pe plan setimental, il imbat de nu se vede si ii dau chiloti rosii...

Rujul rosu. Desi obiectul asta e in sine o legenda si s-ar putea scrie un roman - in 13 volume, de-ala fresca, A la recherche du rouge manjit pe buze de-a lungul vremii - eu va etalez povestea mea. Daca nu mi-ar fi nazarit prin capsor sa ma fac avocat, cel mai probabil m-as fi facut expert in mascara. Lasand la o parte modestia, tre` sa va zic ca le am, dom`le... daca vreodata aveti intrebari despre mascara, nu ezitati sa ma contactati. Am testat, mirosit, cumparat, gustat - metaforic vorbind - ce-i mai bun pe piata. Si si in afara pietei, ca am luat odata tzeapa, vrand sa fac un good bargain, cica Estee Lauder la juma` de pret. In traducere libera, no-name la triplu pret... Daca sunt cateva chestii muieresti pe lumea asta in care merita investit, alea sunt: pantofii, crema de fata si mascara. Buooon. Pe plan ocular, asadar, niciun stress. Dar vai, nu mica mi-a fost mirarea cand am observat ce deficit rusinos am pe plan oral. Nu stiu de ce si cum, m-a palit asa deodata complexul femeii fara ruj rosu. Parca nu esti femeie pana nu ai un ruj rosu. Fapt pt care m-am pus pe cautat. N-a durat mult, L-am ginit din prima. Rosu intens. Moale si hidratant. Totusi rezistent. Ne-am placut din prima. Mi-era 'nu-stiu-cum" sa-l port, fiind inca virgina si noua in bransa rujurilor rosii, dar cred cu tarie ca e o chestiune de antrenament. Atentie totusi: risc ridicat de prea multe priviri atrase, cum de altfel creste si riscul de a te pricpsi cu tag-ul "ostentativ. artificial. vulgar".

Ferrari. Daca viata mea ar fi un tort, Ferrari-ul (e pleonasm daca spun ca ROSU) ar fi cireasa din varf. Dorinta suprema. Una din nevoile din varful piramidei lui Maslow. Numa` unu`, Doamne, numa` unu`...

Lamai. Cand ma gandesc la rosu, ma gandesc la galben. Deci lamai. Si ca sa combin rosul cu galben pe plan gastronomic intr-o armonie pe care tare cred ca numai eu o gasesc armonioasa, va spun ca mancarea mea preferata vara este compusa din pepene rosu si lamaie. Nu stiu voi cum ii ziceti la pepenele ala rosu cu samburi negri, eu ii zic simplu "lebenita" ca asa se poarta la Cluj.

Tommy Hilfiger. Coloritul alb-bleumarin-rosu e preferatul meu. Marinarescul alb-bleumarin e si el bun, asa, in suc propriu, dar fara picatura aia de rosu treaba n-ar fi treaba pan` la capat. Nimic nu mi se pare mai frumos decat o tinuta simpla, clasica, cu putin rosu.

Obraji si parcul Babes. Fugit 20 de ture de pista, dup-aia sa va vad eu obrajii si sa-mi ziceti cutzu daca nu la culoarea rosie va ganditi si voi.

Daca rosul ar mirosi, ar mirosi a dimineata si mere.
Daca rosul ar vorbi, ar zice: Somebody stop me!
Daca rosul ar fi o persoana, ar fi...eu, dimineata. Si daca nu-i dimineata, atunci ar fi Napoleon.

Nefacand parte din categoria oamenilor cuprinsi de sentimentul "taia-mi-as venele, n-am valentin(a)!", azi am iesit la o tacla (oare asta o fi singularul de la taclale?) cu amicul meu francez. Ne-am cadorisit unul pe altul, desi initial facusem conventia ca ignoram total tot ce se intampla in jurul nostru (si in UK chiar se intampla...body-painting cu inimioare,fluturi si iar inimioare, accesorizare la maxim cu orice e heart-shaped, de la ochelari pana la medalioane si curele, saruturi mai mult sau mai putin aspectuoase din metru in metru, 1.5 din 2 oameni avand la purtator ori trandafir rosu, ursulet de plus, balon sau ciocolata etc). Am primit un trandafir alb, in semn de prietenie. Si am daruit Kinder Bueno si o cafea.

Si acum ca-i gata, si ca economia de p(a)iata nu a ajuns la colaps din cauza ca nu am rasfatat niciun valentin cu nimic special in 14 februarie, v-as pupa pe toti, da` daca cascati ochii cu atentie, veti observa ca s-a dus baba cu colacii, gata cu dragostea si giugu-giugu, ca suntem deja in 15.

Ce-am fost si ce-am crezut ca am fost

5:01 PM Nicicand nu am avut asa o perioada nefasta pt blogareala.
Prin urmare, am sa incep prin a detalia vremea din Anglia la momentul scrierii acestui articol.
Aici ninge de doua zile si totul s-a blocat. Ma uit acum pe geam si vad casele acoperite de zapada, gardul e alb totalmente, strada e nepopulata, la fiecare geam vad clipocit de televizor, probabil lumea sta si isi bea five o`clock tea-ul, bucurandu-se de el mai mult ca niciodata, data fiind temperatura de -3 grade Celsius de afara. Tara intreaga e amortita sub 5 cm de zapada care au facut ravagii. Transportul e dat peste cap, oamenii sunt blocati, nu pot merge la joburi, facultatile trimit mail-uri studentilor spunandu-le sa stea acasa, ca sa nu isi puna vietile in pericol, prin urmare "In view of the adverse weather conditions, the decision has been taken to CANCEL ALL CLASSES TODAY.", la multe magazine vezi placute cu "due to winter conditions, the shop is now closed until the situation gets better". Multi dintre studenti (a.k.a. africani, indieni, unii asiatici) vad zapada pt prima data in viata lor. E incredibil cum o tara care se vrea a fi una din cele mai dezvoltate din lume e incremenita si speriata de niscaiva zapada.

5:03 PM Daca mi-ar fi bine, cu siguranta nu as vorbi despre vreme. Asta e specialitatea englezilor. Eu mi-s latina, nu stau sa disec firu`-n patru despre conditiile meteorologice.

Dar ceva se intampla in ultimul timp. Sufar de apatie. Nu imi pasa. De nimic.
********************
Am sa continui in engleza, curge mai usor. Si parca maschez mai bine ceea ce in romana m-ar face sa par de-a dreptul patetica.
Sa-i spunem "Povestea de joi despre niste oameni pe care nu-i (mai re)cunosc"

5:05 PM You meet someone. He’s everything you ever wanted. You fall in love. You get to know each other, and guess what? He loves you too! Sparks are flying, and there’s magic in the air. You get along great, and as time goes by you realize how much you really have fallen for him. It seems nothing could go wrong, you’re both so in love with each other, you share everything together, you’re like an ideal couple, in every sense of the word.

Then it happened. Suddenly, you feel like it’s just not the same anymore. He’s no longer sweet, and thoughtful, and caring. He turned from being the most lovable person to practically a migraine-causing stranger. You wonder what you’ve done to cause such a change. You labor over endless assumptions and analysis just to explain why things aren’t working the way they were between the two of you. You wonder, does he still love me? You pluck up the courage to ask him, but he just shrugs and avoids giving you a definite answer. You feel more frustrated than ever. And yet, his actions are loud and clear, even though he’s not saying it to your face. The love he once had for you, is no longer there.

You try to deny it. You hope. That somehow, maybe… you’re wrong. That perhaps, he still loves you and there’s a perfectly good explanation for the way he’s been acting. You desperately want to believe that things will get better. But you know you’re not happy anymore. You cry yourself to sleep every night, trying to think of ways to save your relationship. Trying to revive a feeling that was once there but has died a natural death, trying to mend something that you know is broken beyond repair. But then you wake up, and the truth is staring you hard in the face, it’s OVER. No matter how much you try to deny it, his chapter in your life has come to an end.

So now comes the painful process of letting go. You know in your heart that you have to, that it’s the right thing to do, but you just can’t! You love him. You need him. So the natural tendency is to hold on. You tell yourself to just hold on… even though you know his heart doesn’t belong to you anymore. You come to a point where you blame yourself for what’s happening. But it’s not your fault. You need to understand that there are certain things in life that you can’t control. They need to happen because someone up there allows them to happen.

It’s hard letting go of someone that we have loved for so long. It’s painful to watch the people we love, walk away from us. But if they want to go, we need to let them go! It’s easier said than done, but then again love is never easy. It hurts like crazy, and it hurts so bad that we feel like we’re about to bleed from so much pain. No one can truly explain how painful it is, without having experienced it themselves. It’s not easy, and it will take time. But know this and trust in this, IT WILL GET BETTER. The age old cliché, “Time heals all wounds“, may sound boring and repetitive, but it’s true. Letting go allows you and your partner to become the people you were meant to be. You can’t control love. You can’t force someone to stay with you, if you know they’re not happy anymore. What you can do is move on. Believe that there’s someone out there who will love you with everything that they have and in the way you deserve to be loved.

If we really and truly love someone, their happiness should mean more to us than our own. It’s called selfless love. So many lovers in the world are put to this kind of test. Ask yourself. How much do you really love him? Do you love him enough to allow him to go where he’s happy, even if it’s no longer with you? Do you love him enough to allow him to be happy without feeling revengeful or bitter? Do you love him enough to let him go?

Letting go doesn’t mean we need to GIVE UP, it just means we need to GIVE IN… give in to the TRUTH, and learn to accept the fact that we may have lost love, but that doesn’t mean we won’t be able to find it again. Maybe we just needed to love the wrong person first, before we finally love the right one. And when we finally meet the one that’s meant for us, we will know, because nothing and no one can ever take that away from us. Understand this. Only then will we be able to see the beauty of LOVE for what it really is, and appreciate the twist and turns of this journey we call LIFE.
************************
Je est un autre. Daca nu se gasea desteptul de Rimbaud sa spuna chestia asta, poate ajungeam eu copilul teribil al Poeziei. Asa, ce-am ajuns?

************************

Sunday morning love - I have a question

I have a question.

Should love be 'natural'?

have you ever met someone, and from the moment of your first words exchanged, it just seemed as if some kind of magic love dust had been sprinkled on the two of you exclusively? you immediately clicked, as if there was just an undeniable connection that the two of you shared, along with cohesive views on life and love, cracking up at the same corny jokes, even bonding over your mutual obsession with butterfinger ice cream and the CNN political news ticker.

well, due to certain events of the last month of my life regarding my relationship, and the relationships of my friends, and coworkers, i have been thinking very heavily about this whole 'love is hard work' thing. call me an idealist, but it seems to me that love should have a certain amount of 'natural feel' to it. it shouldn't be all work. now i know that of course keeping a relationship interesting and fresh and love new requires some work on both sides. but should it be ALL work? should it be a JOB just to love your partner with the same intensity as they love you? i have always been a believer in destiny and soul mates and finding your 'perfect match' (and i think there are several 'perfect matches' possible for any one person), so i guess that is why some things have been troubling me as of late. you see, i've experienced a natural love.

the kind of love where things just kind of fall into place. i've been in the 'just be' love. where the initial newness isn't the only time you feel like you're floating in the clouds. it doesn't just wear off with time because you two share the kind of intensity that people look at and say, 'damn.' if you disagree with each other, you can talk about it without someone's blood pressure rising.

now of course 'mama said there'd be days like this', but how many days like this is one too many? how many arguments based on your core differences/beliefs is just too much? how far of a gap can there be between your similarities and personalities and compatibility before you say "you know what, we just aren't meant to be."

i do believe that marriage is hard work. but that's understandable. when you get married, several other factors are involved. you have bills together, accounts, mortgages, children, legal documents. so i can understand why people say that 'marriage is hard work.'

but should the love itself be just as hard? is it okay to settle for a good relationship with a good mate....or should we all be striving for a great relationship with your soul mate? how much work should you invest?

is it possible to 'grow' to love someone as intensely as you would if it just happened 'naturally'? maybe i'm delusional.

maybe i've just been fortunate in my experiences with love. maybe i'm just being foolish. i just have to believe (because i've been there) that 'easy' love does exist. easy like sunday morning...or at least sunday evening :) that's what i want. more importantly, that's what i deserve. the question is, is it possible to build that....or is that something that fate decides? i wrote this poem a while ago, but i can't say it doesn't still apply to some degree.

the missing piece

there is a piece missing...

i should feel tipsy, right?

the love bug should FEEL like something, right?

the automatic flick of the switch in my heart should click, right?

where are the butterflies?

sweet hellos, long goodbyes?

smiles, hugs, cuddles, adoring stares?

-did i miss something?-

shouldn't there be moments?

time stops, heart drops, outside world fades lost in love?

where are the long walks in the sand on the beach

with interlocked fingers and hearts? where is it?

candlelit dinners, poetry sharing, museum exhibits..

naked beauty at 3am with strong arms,

mind, spirit telling me i'm beautiful...

-where did it go? was it ever here?-

soul searching 6am, bible study,

and church at 10 comforting silences,

stolen glances, sexy ear whispers in crowded rooms.

shoulders to cry on in bad times

arms to jump into in celebration

encouraging, believing, achieving.... together

-SOMETHING is definitely missing-

long heart to hearts have been lost in our busy lives

no time for relationship matters

'just because' gifts morphed into 'i'm sorry i forgot, i'll make it up' promises

gone are the cherrystrawberry aphrodisiac picnics at sunset

rollerblading on the strip..

whenever, wherever, i want you NOW passion..

lip biting, sheet grabbing, sweat dripping explosions of nature....

-where is it, dammit?-

intelligent convo, subjects politics,

self-awareness, society strong morals, opinions,

respect for each other....

home training, home cooking, home making..

working hard to provide, but still making time to rub my feet...

beautiful poetry flowing..

speaks only positivity towards me..

-i am seriously missing something-

strong black man...

got my back AND my front i got his too..

handles his business boardroom to bedroom
from hello mr..

to whaddup my nicca!
got his shit together..

vibing to the roots, jay z, aerosmith and coltrane

without missing a beat

real man.

real woman.

best friends.

the missing piece of my life..

-where is it?-

not here.

excitement, passion, longing
have all fled a shell of what we used to be...

a photo album of happier times is all that remains...

very 'significant other' has become under appreciated 'spouse'
need to find my missing link..

yin to my yang..

i know it's out there...

just have to find it....

my missing piece.

Noi nu suntem monotoni

'A te trezi in fiecare zi si a constata ca inca mai existi e incurajator. E un gand ce te face sa te scoli zi de zi cu mai mult si mai mult chef. Iti confera un oarecare statut de erou, mai ales la vazul atator suferinte si necazuri. Si razboaie. Da, razboaie. Fascinante si razboaiele astea... a curs atata cerneala pentru ele. Si au ramas totusi atatea lucruri nespuse.
E fascinant sa fii tanara. Ai idealuri. Si chiar crezi in ele. Ai vise. Marete si palpabile. Ai un trup proaspat in fiecare dimineata fara macar sa ajustezi vreun defect. Ai atata energie incat ai vrea sa dai si altora. Ai hormoni ce danseaza prin corp un jive continuu. Ai stralucire. '

Era indragostita. E si asta un motiv sa te simti tanar. Pentru ca dragostea e un instrument de auto-reciclare. Te face mereu sa fi mai si mai tanar. Mai ales cand se repeta. E acelasi film, derulat de mai multe ori, cu alti protagonisti. De la Facere pana azi si inca mult timp de acum incolo va exista aceeasi tabla de legi. Respectate sau nu. Iubire. Dragoste. Amor. Cuvinte usoare. 'Te iubesc'-urile sunt imprastiate la fiecare pas fara prea mare tragere de inima. Inimioarele iti inunda mercantil viata, si asta nu doar pe 14 februarie. Dovezile de dragoste au devenit stereotipii ce unora le provoaca greata. Sila. Mila. Repulsie. Ce a ajuns dragostea, daca nu un alt instrument de manipulare a societatii? Iubim pentru ca dorim sa fim incadrati in tipare, in normalitate. "Ce fel de iubita/kisser/partenera in pat/etc esti?Raspunde la 5 intrebari si noi te incadram, taddda, intr-o categorie ;) " Ne casatorim pentru ca asa face toata lumea. Nu mai facem dragoste, facem sex, pentru ca e sanatos. Si atat. Ne dorim trupuri frumoase pentru ca sa ne placa cei cu care avem o asa-zisa relatie. Suntem gelosi ca sa ne dovedim dragostea. Cheltuim bani ca sa impresionam si sa cucerim. Facem copii nu pentu satisfactia personala, ci pentru satisfactia mamei, care isi doreste un nepotel. A colegelor de serviciu care te invinovatesc ca esti singura care nu perpetueaza specia. De fapt sunt invidioase ca inca nu ti s-au lasat sanii si nu ai de hranit o gura in plus, fat pt care iesi mai des la shopping decat ele sau iti permiti vacante mai exotice decat Eforie Nord pe bilete de sindicat. Sa nu ne ingrasam. Sa nu ne insele sotii. Sa nu divortam. Oricum unul din doi oameni divorteaza, oricum credem in iubire pana cand asteptarile ne sunt inselate, apoi femeile o dau pe “Toti barbatii sunt niste porci”, iar barbatii pe “Toate femeile-s niste curve”. Pana gasim un altul/o alta si lucrurile o iau de la capat...Dar da, incercam din rasputeri sa nu cadem in monotonie, nu-i asa?

No time

I had no time to hate, because
The grave would hinder me,
And life was not so ample I
Could finish enmity.

Nor had I time to love, but since
Some industry must be,
The little toil of love, I thought,
Was large enough for me.

La multi ani, cu dragoste

Pt uratul de Robert...
Nu ma pricep la numere si la matematici, dar un calcul simplu imi spune ca azi e 27 Septembrie. E ziua ta, beeei.
Nu stiu sa numar pana la numarul magic de motive pentru care te iubesc, dar am sa ti le enumar pe primele 36 care imi vin in minte acum.

1. "A fost odata ca niciodata"...n-am crezut ca sintagma asta se potriveste cu vreo poveste reala, o stiam fixata in basme. Daca adun clipele petrecute cu tine, rezulta un basm prea frumos ca sa fie povestit. A fost odata ca niciodata un baiat si o fata...deja suna a love story. In astea credeam si mai putin, eram atat de sceptica incat numai gandul la love story-uri imi provoca o greata ca si cum as fi mancat o prajitura cu muuulte stafide in ea. Sau paine in plastic, ca stiu ca si asta e pe lista "favoritelor" tale. Si totusi, you made it possible. Azi cred. Si traiesc intr-un basm.
2. Doi suntem noi si e bine. Now I believe in the power of two.
3. Pt ca stii sa te superi frumos pe mine. Pentru ca sfaturile tale vin la pachet cu suficienta dragoste incat sa nu le consider critici.
4. Un telefon pe zi, doua, trei, un mail, doua, trei, zece...Si de fiecare data simt un fior cand vad ca suni sau imi scrii. Nu ma satur niciodata sa-ti aud vocea, nu ma plictisesc niciodata telefoanele si mail-urile tale, fie ele scurte, fie ele lungi, dar intotdeauna avand ca attachment o doza de dragoste.
5. Pt ca ma tii in brate toata noaptea cand facem nani, oricat de incomod ar fi.
6. Pt ca esti singurul barbat caruia ii calc camasile, ii fac micul dejun, ii invelesc picioarele cand se foieste noaptea in pat si le dezgoleste, si toatea astea le fac cu mare drag.
7. Cu tine niciodata nu mi-e frica.
8. Langa tine, cu tine, prin tine descopar atat de multe...
9. Imi intelegi umorul, imi tolerezi incapatanarea, ma accepti cum sunt.
10. Stiu din proprie experienta ca sunt una din cele mai dificile persoane cu care ar putea convietui un om, deci respect.
11. Pentru ca ai fost singurul din sala care a adormit la The Dark Knight si atunci mi-am dat seama cat de unic esti. Si pt ca de fiecare data cand adormi la film parca esti tot mai si mai dragut.
12. Ca e de mers la un meci de basket sau la teatru, fotbal sau rasarit de soare, piata sau pe munte, you`re the perfect match.
13. Pt ca nu ti se pare gay sa te alint.
14. Pt ca atunci cand esti bolnav si mucos ca naiba si te doare capul, bagi ceai cu lamaie doar de dragul meu.
15. Pt ca nu ma stresezi. Sau ma stresezi, dar o faci in cel mai adorabil mod.
16. Pt ca faci pe durul si nu ma auzi intotdeauna (ce ma enervezi cand vorbesc o juma` de ora si dup-aia ma intrebi "hmm? ce-ai zis?"), dar de ascultat, ma asculti mereu.
17. Pt ca esti frumos fara sa fii metrosexual. Si pt ca te speli cu Garnier Essentials-u` meu fara sa-ti pierzi din masculinitate.
18. Pt ca nimeni nu simte mai bine cand am draci, decat tine. Si pt ca nu pui intrebari cretine. Si pentru ca nu ma bati la cap degeaba in momentele alea cand imi vine sa urlu de nervi.
19. Pt ca atunci cand adorm pe scaunul din dreapta, nu pui frane bruste. Si pt ca te uiti la mine sa vezi cum dorm.
20. Pt ca faci cele mai frumoase surprize.
21. Pt ca nu te-ai suparat ca nu ti-am dat tiramisu de-ala bun, la Baracca.
22. Pt ca ramai mereu un mare Domn.
23. In tine gasesc intotdeauna partenerul ideal de discutii despre sport. Politica. Worldwide issues. History. Economy. Boys. Girls. Pentru ca nu trebuie sa iti ascund nimic, tu le intelegi pe toate.
24. Pentru ca iti manifesti cu atata talent instinctele paterne fata de Lexino.
25. N-as putea sa spun ca am pe altcineva mai aproape decat tine, oriunde ai fi.
26. Pentru ca esti iubit-prieten-amant, 3-in-1, ca samponul. Si, culmea!, iti ies bine toate.
27. Pt ca m-ai facut sa descopar femeia din mine.
28. Pt ca imi spui lucruri pe care in mod normal le-ai discuta doar cu baietii. Pentru ca esti natural. Pentru ca ma lasi sa te descopar just the way you are.
29. Pt ca "te iubesc"-ul se concretizeaza cand ti-l spun tie, mai mult ca oricand.
30. Pentru ca facem featuring pe piese tampite in masina fara sa ne gandim o clipa cat de ridicoli suntem.
31. Pt ca langa tine n-am simtit niciodata diferente, gap generation, conflict de idei, distanta.
32. Pt ca ai citit suficient de mult ca sa pot sa imi fac damblaua si sa imi etalez talentele de lector avizat ce dialogheaza afectat, ca si cum tot universul ar atarna de o carte, despre cei mai obscuri autori. Pt ca esti mai destept decat toti si pt ca in fiecare zi invat ceva de la tine. Fie ca e vorba de situatia prostituatelor din Cambodgia, motoare, sau de iaurtul de iac din Tibet.
33. Pt ca stai sa ma tii in brate pe plaja, desi nu te-ar deranja o bere rece pe o terasa, si pt ca stam sa ne uitam la stele dupa ce eu am baut o bere si m-am facut varza. Si tu inca ma mangai prin par, desi e murdar, si sarat, si cu nisip.
34. Pt ca, desi indragostita, am ramas non-stop lucida si am continuat sa fiu aceeasi. Pt ca am invatat ca se poate iubire cu zero compromis. Sau pt ca alaturi de tine compromisul e o placere (vezi micul dejun si alte activitati matinale, vezi mountaineering extrem prin Calimani, suit cetate Deva in slapi pe cel mai abrupt deal din viata mea, impartitul patului si al baii).
35. Pt ca ai rabdare, energie, timp, dar mai ales curaj sa take a chance on me.
36. Pt ..."c-asa-i mai bine".

PS - Si pt ca azi nu te iubesc mai mult decat ieri sau maine. Pt ca azi doar vreau ca pe langa cel mai sincer 'La multi ani' din lume, sa stii de ce esti tu eroul meu, in caz ca te-ai intrebat vreodata asta.

Yours,
D.

Breaking news

11 Septembrie. Presa vuieste, curg stiri pe banda despre cei 7 ani scursi de la atentatul ce a zguduit totul, incepand de la cele doua turnuri ale Wold Trade Center pana la siguranta omului. Tot ieri, Cioaca s-a dus la tribunal sa divorteze de nevasta-sa, Elodia, care e cel mai probabil moarta si bine de tot ascunsa pe te-miri-ce coclauri. Tot numai un zambet, domnul Cioaca, cu mecla-i tampa cu care m-a obisnuit de putinele ori cand l-am vazut, a declarat ca vrea toate bunurile Elodiei. Ete na tupeu, dupa ce-i tai gatu`, sa mai si pretinzi ca e o curva care te-a inselat si sa ii iei toate cele. Tot din categoria men whore face parte si divortul printesei Caradja de cretinul ala care ii iubea proprietatea de la Ploiesti. Si care vrea inapoi inelul de casatorie. Si care a cerut sa-l cheme si pe dansul tot Caradja, si sa fie numit si, desigur, "Print". Manca-v-as gurile de curve masculine...
Dupa puseul asta de indignare de feminista frustrata, trec si la lucruri mai pamantene.
Adica de-astea simple, ordinare, de-ale mele...
Saptamana asta mi-am vazut ultima data iubitul, inainte sa plec. Sigur ca n-a fost o scena lacrimogena, nu l-am condus la aeroport, nu ne-am imbratisat 2 ore la coltul strazii la care s-a petrecut actiunea, nici n-am stat macar toata ziua aia impreuna. Si toate "nu"-urile astea...pt ca nici n-am realizat ca e chiar asa de aproape plecarea. Da, mai e putin si m-am carat. Nici nu-i sigur ca imi baga aia net in camera prea rapid, deci si blogul asta se duce la dracu. Totusi, am mancat impreuna un tiramisu, ceea ce a mai indulcit suparatoarea situatiune.
Azi m-am dus sa donez sange. In caz ca nu ati realizat - de fapt nici eu, pana azi, nu eram prea sigura- trebuie sa va spun ca sunt un cetatean exemplar al adorabilului oras pe care il populez. Am 19 ani, deci varsta eligibila pt donare de sange am atins-o abia anul trecut. Si am donat deja de 2 ori. Azi voiam sa o fac a 3-a oara, dar nu mi-a iesit, sunt anemica, am hemoglobina scazuta. Imi pare rau, dar n-am ce-i face, decat sa ma pun pe ingurgitat pastile - Calciu, Magneziu, Vitamine si alte cele. M-am dus apoi sa iau troleul sa vin spre casa, iar la coborare am facut un act de binefacere cu trimitere spre octogenarii care circula cu transportul in comun. I-am carat unei tanti plasele pana acasa, si nu i-am cerut bani, nici nu i-am dat in cap, nici macar marul pe care a vrut sa mi-l dea nu l-am acceptat, nici in casa nu i-am intrat. Nu spun asta ca sa ma dau mare, o spun ca sa demonstrez ca si tanara generatie e capabila de gesturi de ajutorare a batranilor, chiar nu e nevoie sa fim denigrati in halul asta, cu tot valul de emo kidsi si manelari si infractori juvenili...
Acum 10 minute au iesit pe usa casei niste fete care isi cauta chirie. Au venit sa vada apartamentul. Le-a placut. Ce ciudat sa iesi din casa ta ca sa o dai in chirie, dupa ce ai stat atata vreme in ea... Ma gandeam la implicatiile emotionale, la legatura dintre mine si camera mea, la relatia mai mult decat cordiala pe care o aveam cu acest mic lacas. Mi-am vazut pe net camera in care voi sta la facultate, nu zic, e spatioasa, e mobilata, are caldura, are geamuri (mari!), are tot ce-i trebuie, doar ca va trebui sa o iau de la zero cu ea, pana mi-o educ, pana mi-o fac pe placul meu, pana ajungem sa ne intelegem din priviri... Relatia cu o casa e ca si relatia cu un om. Ma gandeam acum si la relatia asta a mea, cu omul pe care tot zic atata ca-l iubesc. Nu mi-ar fi imposibil sa renunt, dar ar fi al naibii de greu. Nu poti sa spui : "Gata. Din clipa asta nu-l mai iubesc." Normal ca omul are capacitatea asta magica de a se redresa, de a merge mai departe, de a gasi solutii mai bune, de a se auto-depasi, de a , de a, de a... Dar chestia cu iubirea sta altfel. Dupa ce te-a luat, dus esti. Inca rationezi, inca te mentii pe linia de plutire (si inca acum parca plutirea e muuult mai placuta), esti tot tu, nu te schimbi, dar doamne, totusi, cate se schimba. As vrea sa spun exact CE sau in cel fel, sau cum sau de ce se schimba, dar nu as putea decat sa debitez niste teorii care mai de care mai subiective, asa ca let me believe it`s magic, pure magic :)
Si acum, sa fie tacamul complet, ma invart la 180 de grade si vreau sa aud pareri despre marele experiment stiintific al secolului. CEL MAI MARE. S-a petrecut miercuri. La Geneva, aproape de granita Elvetiei cu Franta. O echipa mare de tot de oameni de toate natiile au pus la cale o super-masinarie, acceleratorul de particule, care cica poate reproduce big-bang-ul la scara mica. Adica tiny-bang-ul. Desigur ca mass-media ne-a pus la curent cu costurile ei, cum altfel (deja m-am obisnuit atat de mult cu jurnalisti care sa intrebe fotbalisti si vedete: "Da` cat iei pe sezon? Si ceasul a costat macar 100.000 de euro? Da` telefonul, e macar din aur si are macar vreo 30 de diamante incrustate? Oh, cew rochie superba, pun pariu ca a fost peste 10.000 de euro...". Sau vezi titlurile de pe primele pagini ale tabloidelor: "Inca o masina de peste 100.000 de euro in garajul lui X", "Y a cheltuit aseara in clubul Z 6000 de euro pt ca a cumparat o sampanie din anii `20 unei fete din clasa a 12-a de la un liceu din capitala" etc.). Apoi si cu riscurile la care supune acceleratorul de particule Planeta. Vin tsunami-uri, vin seisme de ne ia naiba, vin tornade, dar mai ales, scumpii mei fraieri care credeti in ziare si televiziuni cretine, vine Apocalipsa! Vine sfarsitul lumii, pazea!
Miercuri mi s-a parut si mie ca vine sfarsitul lumii. In aceeasi zi s-a intamplat sa imi vad si eu ultima data iubitul inainte de plecarea in Anglia.
Dar, dupa cum se vede, azi e sambata. Traim. Traiesc si eu. N-a venit Apocalipsa. Life goes on.

Morning detail

5:00 AM. Ceasul suna. 5:10 AM. Suna din nou. 5:20 AM. 5:30 AM. Intr-un final, ne trezim la 5:45 AM. Avionul pleaca peste exact o ora. Incepe agitatia. De fiecare data e la fel. Am oroare de avionul asta de 6:45, manca-i-as sufletu`. Eu - morocanoasa si putin pe o alta planeta, ma ridic si impatur hainele lui inca neuscate, el se spala pe dinti, se imbraca, ma pupa, pleaca. Nu o data a plecat avionul fara el, deci teroarea e familiara.
Eu am patit nu o data sa pierd un tren care a plecat chiar in fata mea. Ultima oara s-a intamplat in iarna, intr-o dimineata geroasa, la Busteni. Senzatia asta ca-ti scapa lucrurile e crunta. A prins avionul, luckily.
Niciodata nu m-am gandit la plecari/despartiri&co. ca si la ceva tragic sau macar dureros. To be honest, nu sunt tocmai o romanticoasa, vad practic lucrurile. Pleaca omul, vine omul, intre timp mai creste dorul, ideal ca sa ramana vie o relatie.
Legat de dimineata, sa va zic ce-mi place mie sa fac. N-am sa detaliez chiar totul, though :p
Imi place sa ma trezesc devreme, sa fac primul dus al zilei -rece, evident- , sa ies pe balcon sa ma usc la vantul rece de afara, apoi verific mail-uri sau ma duc sa imi iau ziarul si il citesc, toate astea inainte de 7:30-8:00. Eventual mananc. Ma imbrac. Poate ma machiez. Plec.
Nimic din astea nu se aplica, sau se aplica partial, sau topica e schimbata, cand nu sunt singura. Ne trezim, intr-un caz fericit deodata, dar, de obicei, eu - ultima. Se mai sta minim o jumatate de ora in pat, se face dus, ori unul dublu, ori doua, separat, se haleste, se verifica mail-uri, se pleaca. Stau si ma intreb ce ar fi daca astea s-ar intampla zilnic. Si da, e o intrebare retorica, dar astept raspuns. Il astept de la mine. Era o vreme cand femeile "independente" - ele insele se autointituleaza astfel - erau tare la moda. Cred ca inca se poarta, aud des fete laudandu-se ca sunt independente, ca nu depind de nimic si nimeni, ca singuratatea e un atu de neegalat, ca faptul ca "nu te fute nimeni la creier e misto, fata". Dar, sa fiu sincera, dependenta asta de diminetile alaturi de the one e reconfortanta. Pentru cei/cele singuri/singure, pentru burlacii inraiti, pentru carieriste, pentru oamenii care au trait mult timp singuri e foarte infricostoare imaginea unui cuplu, dimineata. Si pentru mine este, daca o pun pe repeat 365 de dimineti pe an. Micul dejun, impartitul baii, trasul nasului puternic in baie (la barbat), apoi flegma cu efect direct in chiuveta (cei neciopliti poate chiar uita sa o inlature de pe faianta cu apa...yuck!), pingalitul femeii in oglinda, storsul cosurilor, admiratul sau deplangerea fundului (lasat/prea mare/cu celulita/mic, prea bombat/ prea nu-stiu-cum) in oglinda, toate astea sunt chestii care nu sunt usor de impartasit cu oricine. Poti sa ai o relatie perfecta, dar...vorba aia, fiecare cu jucaria lui. Tu la tine, eu la mine, impreuna - un fiasco. Eu mi-am descoperit chiar un talent ascuns in ceea ce priveste gastronomia, de cand cu trezitul asta in duet. Gastronomia de dimineata, zic. E o ramura speciala, nu va speriati, nu ma haladesc la lucruri prea laborioase, ma limitez la omleta, sandwich-uri, salate, deschis iaurturi, nu ma dezmint atat de simplu de la titulatura de anti-talent gospodaresc.
Daca cuget putin, independenta nu are nimic de-a face cu trezitul alaturi de cineva drag, dimineata, desi poate parea scary, prea incarcat de seriozitate, de constrangeri...Ca un mic detaliu, azi parca n-a fost completa dimineata fara servitul micului dejun in doi. Incep sa am un dinte pentru avionul asta de ora 6 AM.
PS - Si mai ciudat e ca niciodata nu m-am enervat cand trebuia sa astept schimbul de tura la baie, desi baia e regatul pe care urasc sa-l impart cu cineva. Dar desigur, aici nu se vorbeste despre oricine :)

Kiss goodnight

Mi-am facut dusul - al 3-lea pe ziua de azi - si ma bate gandul sa merg la culcare. Imi vin in minte, cu o oarecare nostalgie, vremurile cand imi pupam mama si catelul de noapte buna. Sunt home alone, deci mama nu mi-o mai pup azi. Chestia e ca acest obicei nu stiu exact daca s-a dus asa dintr-o data sau in timp. Cert e ca ultima data cand am facut asta a fost acum muuult timp. Si cainele de doua saptamani nu mai e, dar nu vreau sa vorbesc despre asta, e inca proaspat evenimentul si nu mi-e usor sa dezvolt subiectul.

In schimb mi-am pupat iubitul. Telefonic. Azi era cat pe-aci sa ma enervez, cred ca pe el, sau pe mine, sau pe noi, pt ca planuim sa mergem la munte. Planuim de mult, dar in ultimele zile chiar incercam sa concretizam ceva. Adica eu caut pe mersultrenurilor.ro si pe autogari.ro si alte cele cai de acces spre diversi munti - a fost destul de anevoios sa ne decidem spre care urmeaza sa ne indreptam, dar azi s-a decis: Calimani. Ieri erau muntii Ceahlau. Pe aia ii lasam pt august. Asta in cazul in care nu ma uita Dumnezeu in Vama toata luna august :)) Ei, si ziceam ca eram pe punctul de a ma enerva, cu atatea imprecizii si indecizii. Mi-am dat seama, inainte de a imi exterioriza nervii ca iubitul meu, printre search-urile - neasteptat de bune, de altfel - pe google, are si o meseriede prestat. Meanwhile, eu o ard toata ziua, dimineata prin parc, ma misc un pic, apoi in alt parc, citesc, apoi vin acasa, ma uit la un film sau mai citesc o carte/un ziar/ o treaba, poate chiar dorm(!!!ziua!!!), ma joc cu Domingo, seara poate ies la o bere. Si iata, cum se duce ziua. Dar sa lasam asta.
Revin la pupic. Nu-mi place sa recunosc, dar I miss the goodnight kiss. Cand am sa fiu mare, am sa imi invat copilul sa imi dea pupic de noapte buna. Oricat de sirop ar suna, e un gest atat de frumos. Lasand la o parte gandirea in perspectiva, sarutul de noapte buna, I mean, the real thing, cel dintre un el si o ea, e cel mai linistitor sarut. Dintotdeauna am considerat sarutul un gest suprem de iubire, calitatea lui fiind direct proportionala cu cantitatea de iubire existenta intre cei doi actanti. Te poti potrivi la multe lucruri cu un om, si la sarut - nu. Asta poate fi o problema. Noroc ca nu e cazul meu. Si mai cred un lucru, legat de sarutul de noapte buna: cu cat se produce mai aproape de momentul plonjarii in somn, cu atat e mai bine.
Mie nu-mi place sa vorbesc despre noi. Dar ca sa fie coerenta povestea, trebuie sa precizez faptul ca e o relatie, impropriu spus, "la distanta". Asa se zice cand oamenii nu se vad zilnic si ii desparte o x distanta fizica. Distance doesn`t mean a thing. Poate doar azi. Ca tare-as vrea a goodnight kiss. Daca pana acum am incercat destul de mult sa neutralizez blog-ul asta, sa nu fiu prea "femeie", nici prea "barbat(a)", azi m-am dat de gol.

PS - Don`t be afraid of the kiss goodnight. It can say more than a thousand words.