In theory there is no difference between theory and practice. In practice there is

Explicati-mi. Cum asa?
La mine-n familie toata lumea stie teoria bunelor maniere, stie si sa estimeze corect importanta unei comunicari eficiente, dar ceea ce stie cel mai bine famelia mea e sa se certe in stil italian. Sti`-ma Han Tatar cum naiba reusim toti sa ne simtim atat de bine intr-o atmosfera atat de tensionata. Cateodata, din cauza ca toata lumea vorbeste concomitent, devine atat de imposibil sa mai porti o conversatie incat tot ce-ti ramane de facut e sa a)razi in hohote sau b)urli mai tare decat toti ca sa te faci auzit sau c)taci si admiri peisajul (din compilatia "You can observe a lot by just watching") si, in ultima instanta tot la a) ajungi.
Fragment din opera Interactiunea Monoloagelor:

-No, zi mah, fut-o Stalin de viata, daca ii corect. Am jucat 1x - am pus si x, sa fiu sigur, desi jucau acasa - si au pierdut 0-3. Apai sa nu blestemi... iara mi-a crescut tensiunea, aduceti-mi careva doctoriile pt hipertensiune! (bunicul)
-Da` ce ti-am zis?! Lasa-le incolo de pariuri, lua-le-ar naiba! Iar ne bagi pe toti in sperieti cu tensiunea ta! Inc-o data daca te mai vad ca joci la pariuri si te enervezi, nu stiu ce fac! (eu, predicand despre importanta pastrarii calmului,in cel mai putin calm mod cu putinta)
-...da mai, iara au marit astia pretul la benzina. In toata Europa s-a ieftinit, numa` noi suntem mai fraieri si am scumpit-o (un unchi suparat pe viata)
-Am fost ieri la inspectorat, mi-am depus dosarul pt gradul 1 (mama, facand pe carierista mereu pasionata de meseria de pedagog cu salar nanometric). Iara n-am vara libera, tre` sa stau sa invat. Bine ca Becali n-are nici liceul si invarte banii cu lopata. Halal viata corecta.
-....si am pus cota dubla, ca doar n-o mai pierdut de 11 etape...Nimic nu mai ii corect in tara asta, bine-o facut fata ca s-o dus.
-...bai, unde mi-e iPhone-u`?! (iar eu, incercand sa schimb subiectul, in timp ce debordez de un teribilism pueril)
- Mai mancati salata de boeuf sau aduc supa? (bunica, draga de ea)
-...Ce drag mi-e sa stau cu voi, m-am saturat sa stau singura, numai cu pisicile... (strabunica, noroc ca saraca nu stie romaneste si nu pricepe ca fiecare e cu aia ma-sii, ca altfel s-ar lua de cap)

***********

Oare cati dintre insi stiu ca NU femeia intra prima intr-un local, ci babatul? Probabil multi, doar ca nu i-am intalnit eu pe aia multi. Aproape de fiecare data cand ma duc cu un barbat - de cele mai multe ori acelasi si singurul - intr-un restaurant, ma confrunt cu aceleasi seculare 10 sec de impas.
-Hai, intra.
-Nu, tu primul.
-Vino mai odata, incerc sa fiu si eu gentleman si tu tot taranca ramai.
-Magarule!
...sau "how to ruin a romantic dinner in 10 seconds"
************

Teoretic, cam 80% dintre femei spun ca nu sufera barfa, snobismul si mancarurile nesanatoase. Practic, incearca sa calci o femeie pe nervi si vei avea toate sansele s-o vezi practicand unul din sporturile sus mentionate (desfiintarea cuiva prin barfa, aruncat bani pe fereastra pe chestii inutile si exorbitant de scumpe sau ingurgitarea unor chestii letale pt silueta).

***********
Tot teoretic, cu totii suntem egali. Practic, conform teoriei orwelliene, some are more equal than others, si deci, "Eu pot, tu nu!" Teoretic, de cateva luni imi tot promit ca nu mai mananc langa laptop si ma asez ca un om normal la o masa. Practic n-o fac. Dar asta nici nu-i asa mare bai. Teoretic, daca altcineva face acelasi lucru, n-ar trebui sa comentez. Dar practica asta ne omoara...
-Nu poti si tu sa mananci ca un om normal la o masa, fara sa jegaresti laptopul ala cu ce ai in blid?
-Eh, pai daca am avut de la cine sa invat sa mananc, sa dorm si sa respir langa laptop, ce sa-i faci!?...
(pauza de cugetat daca sa ma simt cu musca pe caciula sau sa-i dau inainte cu tupeu cu morala de muiere cicalitoare. Optez, desigur, pt varianta 2)
-Hai, lasa nu divaga, muta-te cu farfuria aia la masa, sa nu mai vad firmituri pe langa laptop ca fac urat.
-Dacastiam ca e asa usor sa te fac sa taci, ma catapultam si singur demult. Dar asa...
-Magarule!

Ce-am fost si ce-am crezut ca am fost

5:01 PM Nicicand nu am avut asa o perioada nefasta pt blogareala.
Prin urmare, am sa incep prin a detalia vremea din Anglia la momentul scrierii acestui articol.
Aici ninge de doua zile si totul s-a blocat. Ma uit acum pe geam si vad casele acoperite de zapada, gardul e alb totalmente, strada e nepopulata, la fiecare geam vad clipocit de televizor, probabil lumea sta si isi bea five o`clock tea-ul, bucurandu-se de el mai mult ca niciodata, data fiind temperatura de -3 grade Celsius de afara. Tara intreaga e amortita sub 5 cm de zapada care au facut ravagii. Transportul e dat peste cap, oamenii sunt blocati, nu pot merge la joburi, facultatile trimit mail-uri studentilor spunandu-le sa stea acasa, ca sa nu isi puna vietile in pericol, prin urmare "In view of the adverse weather conditions, the decision has been taken to CANCEL ALL CLASSES TODAY.", la multe magazine vezi placute cu "due to winter conditions, the shop is now closed until the situation gets better". Multi dintre studenti (a.k.a. africani, indieni, unii asiatici) vad zapada pt prima data in viata lor. E incredibil cum o tara care se vrea a fi una din cele mai dezvoltate din lume e incremenita si speriata de niscaiva zapada.

5:03 PM Daca mi-ar fi bine, cu siguranta nu as vorbi despre vreme. Asta e specialitatea englezilor. Eu mi-s latina, nu stau sa disec firu`-n patru despre conditiile meteorologice.

Dar ceva se intampla in ultimul timp. Sufar de apatie. Nu imi pasa. De nimic.
********************
Am sa continui in engleza, curge mai usor. Si parca maschez mai bine ceea ce in romana m-ar face sa par de-a dreptul patetica.
Sa-i spunem "Povestea de joi despre niste oameni pe care nu-i (mai re)cunosc"

5:05 PM You meet someone. He’s everything you ever wanted. You fall in love. You get to know each other, and guess what? He loves you too! Sparks are flying, and there’s magic in the air. You get along great, and as time goes by you realize how much you really have fallen for him. It seems nothing could go wrong, you’re both so in love with each other, you share everything together, you’re like an ideal couple, in every sense of the word.

Then it happened. Suddenly, you feel like it’s just not the same anymore. He’s no longer sweet, and thoughtful, and caring. He turned from being the most lovable person to practically a migraine-causing stranger. You wonder what you’ve done to cause such a change. You labor over endless assumptions and analysis just to explain why things aren’t working the way they were between the two of you. You wonder, does he still love me? You pluck up the courage to ask him, but he just shrugs and avoids giving you a definite answer. You feel more frustrated than ever. And yet, his actions are loud and clear, even though he’s not saying it to your face. The love he once had for you, is no longer there.

You try to deny it. You hope. That somehow, maybe… you’re wrong. That perhaps, he still loves you and there’s a perfectly good explanation for the way he’s been acting. You desperately want to believe that things will get better. But you know you’re not happy anymore. You cry yourself to sleep every night, trying to think of ways to save your relationship. Trying to revive a feeling that was once there but has died a natural death, trying to mend something that you know is broken beyond repair. But then you wake up, and the truth is staring you hard in the face, it’s OVER. No matter how much you try to deny it, his chapter in your life has come to an end.

So now comes the painful process of letting go. You know in your heart that you have to, that it’s the right thing to do, but you just can’t! You love him. You need him. So the natural tendency is to hold on. You tell yourself to just hold on… even though you know his heart doesn’t belong to you anymore. You come to a point where you blame yourself for what’s happening. But it’s not your fault. You need to understand that there are certain things in life that you can’t control. They need to happen because someone up there allows them to happen.

It’s hard letting go of someone that we have loved for so long. It’s painful to watch the people we love, walk away from us. But if they want to go, we need to let them go! It’s easier said than done, but then again love is never easy. It hurts like crazy, and it hurts so bad that we feel like we’re about to bleed from so much pain. No one can truly explain how painful it is, without having experienced it themselves. It’s not easy, and it will take time. But know this and trust in this, IT WILL GET BETTER. The age old cliché, “Time heals all wounds“, may sound boring and repetitive, but it’s true. Letting go allows you and your partner to become the people you were meant to be. You can’t control love. You can’t force someone to stay with you, if you know they’re not happy anymore. What you can do is move on. Believe that there’s someone out there who will love you with everything that they have and in the way you deserve to be loved.

If we really and truly love someone, their happiness should mean more to us than our own. It’s called selfless love. So many lovers in the world are put to this kind of test. Ask yourself. How much do you really love him? Do you love him enough to allow him to go where he’s happy, even if it’s no longer with you? Do you love him enough to allow him to be happy without feeling revengeful or bitter? Do you love him enough to let him go?

Letting go doesn’t mean we need to GIVE UP, it just means we need to GIVE IN… give in to the TRUTH, and learn to accept the fact that we may have lost love, but that doesn’t mean we won’t be able to find it again. Maybe we just needed to love the wrong person first, before we finally love the right one. And when we finally meet the one that’s meant for us, we will know, because nothing and no one can ever take that away from us. Understand this. Only then will we be able to see the beauty of LOVE for what it really is, and appreciate the twist and turns of this journey we call LIFE.
************************
Je est un autre. Daca nu se gasea desteptul de Rimbaud sa spuna chestia asta, poate ajungeam eu copilul teribil al Poeziei. Asa, ce-am ajuns?

************************

Despre cum se fac copiii si alte ciudatenii

Cei care isi mai pierd vremea din cand in cand pe blogul meu, se prea poate sa fi observat widget-ul ala cu 'cine vine, cine pleaca'. Undeva in dreapta paginii, cum mergi in jos. Intai de toate sa zic ce nu face el: nu imi spune numele, grupa sangvina si marimea...nasului nimanui. Nici culoarea ochilor, varsta, adresa sau parola de la mail. Ce face, in schimb, e suficient. Afiseaza intrarile si iesirile. Daca ma uit acolo -ceea ce astazi s-a intamplat prima data in amanunt - vad de unde a intrat pe blogul meu respectivul vizitator - orasul si steagul tarii, acum cate secunde/minute/ore/zile, ce sistem de operare foloseste - Windows, Mac etc - la fel cum vad si DE UNDE A ATERIZAT. Sunt unii care acceseaza direct, tastand adresa linkului, sau clickaindu-mi statusul de la messenger, sau printr-un blogroll.
Dar nu despre ei vorbim azi.

Ci despre cei... accidentali. V-o spun drept, mi-am pus widget-ul ala pt ca intr-o zi m-a apucat trendul asta de "umple pagina aia cu ceva, ca bate vantu`"... Si pana recent, cand am descoperit o oarecare crestere a vizitatorilor, nu stiam toate functiile astea magice.
Intru azi pe blog. Si ma duc la widgetul asta, ma gandeam eu ca el trebuie sa-mi elucideze misterul cu vizitatorii aproape in numar dublu.

Moooamaaaa!
Secretul e sa pui titluri de traffic mare la entry-uri, asta-i tot. Daca as fi om cu ambâţ literar, zau asa ca mi-as alege titlurile cu mult mai multa meticulozitate. Si anume as vedea ce se "vinde" pe google, si mi-as pune dup-aia la titlu. Pentru ca, dragii mei, post-ul cu "cum se fac copiii" e de departe cel mai citit de pe blogul asta.
Da`-i si normal, daca stau sa ma gandesc. Tehnologizare, modernizare, automatizare, globalizare, libera circulatie a informatiei, universul virtual - raspunsul la toate problemele reale. Cum da omu` de o dilema, hop! www.google.com si ne-am scos. Cum nu gasesti o informatie gen "cati kilometri ma despart de New York?", te bagi frumos pe google si da-i sa sune 'distance calculator'.
Da` nu vorbim nici de oamenii astia. Vorbim de aia care nici nu se gandesc ca un 'distance calculator' ar putea vreodata fi chestia pe care ei o cauta atunci cand vor sa calculeze distanta dintre douapuncte de pe o harta.
Vorbim de aia chiar aflati la ananghie.
De cei care nu au idee. De cei foarte in ceata. De cei care cauta in disperare un sfat prietenesc si sincer (ce dumniezo` cautati pe google, fa?), venit din strafundul sufletului pur al acestui motoras de cautare, gugle. Ei, si intra omu` si - musiu se pronunta, musiu se scrie- scrie fain frumos:

- cum se fac copii? - numa` nu credeati ca daca nu stiu cum se fac copiii, or sti cu cati de 'i' se scriu.

Si unde se ajunge? Ca Hansel si Gretel care ajung la casuta de turta dulce, acesti oameni ajung... la mine! Lasati femeile care vor sa afle cum se fac copiii sa vina la mine! La mine pe blog, unde-i cald si bine.

Numa` asa, ca observ ca si post-ul asta are un titlu numa` bun de traffic, pentru cei/cele care ajung accidental aici, si inca nu m-au bagat in origini (eh, vedeti ca incepeti sa va faceti o idee despre cum se fac plozii?), cateva informatii utile puse la dispozitie. Gratis! - pe engleza doar, pe romana nu am gasit nimic in afara de e-referate.ro.

PS - Inainte sa va interesati de-adevaratelea, uitati-va si cugetati de doua ori la imaginea de la inceputul articolului.

I don`t have a solution but I admire the problem.

Probleme. Cred ca dupa 'ok', 'coca-cola', 'stress', 'euro', 'taxi', asta e un cuvant unanim inteles, experimentat si cunoscut de toti. La Coca-Cola inca am indoieli, ca s-a marit consistent tabara Pepsi, plus ca healthy lifestyle a acaparat o gasca mare care a trecut pe apa plata cu lamaie.
Ana are mere. Ana are probleme. Eu am probleme. Tu ai probleme. Ei au probleme. Noi toti avem probleme. Exista probleme. Noi insine suntem problemele altora sau ale noastre chiar. Vicios mai e cercul asta...
Inclusiv faptul ca frantuzescul 'probleme' e de genul masculin, nu feminim, ca in romana, mi-a cauzat probleme, prin clasa a 3-a.
E surprinzator cum, imediat ce da de greu, omului i se aprinde un beculet pavlovian si ceva in creierul lui urla: "Mayday mayday, ai o problema!"

Zice-se ca omul e cel mai complex si mai dotat cu inteligenta animal. Ca dovada stau multele sinapse produse intru rezolvarea problemelor. Mai mult sau mai putin ingenioase, metodele, ce-i drept.

Top 10 methods of solving your issues:

1. Nu observi ca ai o problema si iti vezi de treaba in continuare. The best of all, de departe.

2. Observi ca ai o problema, ti se rupe, si mergi mai departe. The runner-up, de departe.

3. Observi, incepi sa te agiti, cauti, cercetezi, nu gasesti, o lasi balta. Cam nasol, ca deja stii ca ai o problema, iti pasa de ea, si te simti impotent sa o rezolvi. Tocmai te-ai mai pricopsit cu una. Deci sari inapoi la varianta 1 sau 2, keep it simple.

4. Apelezi la organ.

-- cum pana acum am expus variante prin definitie masculine (tipul outsider, tipul ignorant, tipul frustrat, tipul "baiat gigel"), acum e timpul sa vedem cum rezolva femeile o problema:

5. "Iubitule, trebuie sa vorbim." C-O-M-U-N-I-C-A-R-E, C-O-M-U-N-I-C-A-R-E. C-O-M-U-N-I-C-A-R-E... Avem noi ce avem si de fiecare data cand auzim doua voci consideram discutia respectiva drept o sesiune de COmunicare, desi am putea la fel de bine sa spunem ca purtam un monolog.

6. Ma agit, deci exist. Si eu, si problema.

7. Sa nu crezi ce-ti spun/ce fac acum... Prin a spune si face vrute si nevrute (barfe, limbaj licentios, suni o prietena, plangi la telefon, vorbesti singura, dai ceva de pereti, arunci dupa el cu telecomanda, te duci la sala si scoti untul din tine s.a.m.d.) femeile isi exerseaza puterile cathartice si considera ca se mentin "pure". Sufletul ne ramane imaculat dupa o sedinta de dat afara tot ce ne sta pe corazon. Incearca sa-mi vorbesti dupa ce ma cert eroic cu cineva si l-am facut praf. I`m a hon`.

8. In caz ca nu s-a reusit rezolvarea/eliminarea problemei pana acum, incearca the 3 S`s method: sport, shopping, sex. Nu conteaza ordinea. Daca vin la pachet se ajunge garantat la rezolvare. Daca nu-i cu putinta, se prescriu si, in functie de specie: bai aromate, sesiuni de box, bungee-jumping, inca o tura de shopping.

9. Cand ai o problema serioasa, vorbeste cu mama ta. Figura eficienta in 95% din cazuri. At least you can try. Se accepta si varianta "cea mai apropiata persoana din viata mea", in caz ca varianta cu mama este non-applicable.

10. In ultima instanta, incearca sa gandesti. Dar numai daca nu merge altfel si daca chiar trebuie. S-ar putea sa tina.

Boala

"Mnoah boala, da` ce are?" Cu intrebarea asta in minte incep sa scriu despre boala. Pe parcurs dezvoltam, dar trebuie mentionata scena, daca tot mi-am adus aminte de ea: eu, un grup de oameni, la ceva sedinta de comitet; eu imi expuneam ideea fain-frumos, argumentat, cu bullets and numbering - metaforic vorbind, desigur, ca totul era oral (speech-ul zic, dragilor), ma agitam de zor sa conving auditoriul de genialitatea ideei mele. Gesticulam epileptic, bateam ritmul in masa, dadeam din picioare, abia de-mi mai incapeam in piele. La una din putinele pauze de luat aer, in acel scurt interval de 0.33 secunde, aud incet un: "mnoah boala, da` ce-are fata asta?", "nimic, lasa, asa e ea, te obisnuiesti tu"... evident ca imi pierdusem ideea, auditoriul s-a uitat un pic cu spranceana stanga ridicata: "ce-ai, fata, nu ti-e bine?". "Nu, nimic, luam o pauza." Spranceana colectiva s-a ridicat si mai tare, dar nimeni n-a zis nimic.

Sa asez mai bine in timp si spatiu treaba, as preciza ca am fost trainer la o organizatie, si sedintele respective erau tinute cu mult stoicism de mine in fata a vreo 30 de oameni, in fiecare miercuri dupa-masa, timp de o ora. Ora in care eu ma agitam maxim si ceilalti, daca nu isi pierdeau rabdarea si incepeau sa mazgaleasca pe foi, sau sa se joace cu pixul si sa se uite din 2 in 2 minute la ceas, aveau bunul simt si incercau macar sa ma urmareasca. Plateau pt asta, deci cei mai multi aveau bun simt, fapt pt care ar trebui acuma sa le multumesc.

Revin la "mnoah boala, da` ce are?", tre` si aici sa fac o precizare: intrebatorul lua parte la momentul cu pricina la primul training, si fusese adus de un prieten, care era atunci la a 6-a sedinta. Omul intrebator era atata de socat de agitatia mea, incat a crezut ca nu mi-e bine. Ok, eu, gandindu-ma ca prea ma rup in figuri acolo, si probabil nici dracu` nu ma urmareste pe mine si ce zic, ci mai degraba mainile care pareau ca fac morisca, am zis ca "luam o pauza". Moment in care restul, deja familiarizati cu zaludosenia mea, s-au cam crucit. Da` le-a trecut, ca pauza a durat doar 5 min si apoi mi-am reintrat in ritm.
Asta a fost intro-ul, ca nu ramanem aici, asta era doar asa, o mica povestioara, care vad ca s-a cam hiperbolizat. Buuuuun...

Ma gandeam sa va zic azi de bolile mele. Vicii. Nebunii. Obsesii. Chestii-trestii.
Eu sunt un om agitat, asta cred ca ati inteles. Vorbesc mult si tare. Cand tac, lumea crede ca-s bolnava.
Am o boala cu jegul. Cel din casa, nu de pe mine. Jegul personal, ala ce locuieste pe mine, il gasiti in paragraful urmator. Nici nu stiu sa precizez cand am observat alergia la dezordinea domestica. Se prea poate sa fi existat ea de multa vreme, dar in Anglia am descoperit-o, de cand stau in casa cu inca 3 fete. Doooamne fereste sa se creada ca la mine-n camera e totul pus la locul lui. Nu e.Zboara carti, haine, foi. Dar zboara curat. Nu e jeg, e doar dezordine cateodata. Ma scoate din sarite sa vad prea multe farfurii puse pe chestia aia de uscat vasele, de langa chiuveta (cum ii zice la treaba aia?). Cand sunt pantofii in usa casei, de nu poti deschide usa de ei (casele in Anglia au un holisor micut, unde te descalti, si apoi se intra propriu-zis in casa), fac urat. Cand isi face careva de mancare si nu sterge aragazul, in caz ca l-a jegarit, iar fac urat. Cand vad par in chiuveta din baie. Cand vad gunoiul plin dimineata si dupa-masa observ ca nici dracu` n-a pus mana pe el sa-l scoata din casa. In toate situatiile astea ma enervez. Eh, vorba vine, fetele cu care stau sunt ok, curate, niciuna nu-mi face probleme, doar ca am eu vaga impresie ca pe la vreo 40 de ani am sa fiu o frustrata de-aia care se va uita urat la tine daca ma intrebi: "Tre` sa ma descalt?". Normal ca tre`, idiotule, ca doar nu degeaba aspir de 7 ori pe zi si de 2 ori seara, inainte de culcare, si piaptam franjurii de la covoare!!! :)) exagerare cu scop de potentare, desigur :)) ca poate se intampla mai devreme de 40, depinde cum se va sta la capitolul NF.

Sunt ipohondra. Si asta chiar e boala, nu e imaginatie sau ceva scormoneala de-a mea.

Fac urat de tot daca ma contrazici. Si mai urat daca gasesti argumente logice si sustinute ca sa ma contrazici.

Am fost niscaiva vreme insomniaca. Si mi-am ros mult unghiile la viata mea.

Am o boala cu hainele si cosmeticele. Nu ma pot abtine. Efectiv nu pot. Mai bine nu mananc o saptamana, decat sa nu imi iau ceva pe care mi s-a pus pata. Sunt imposibila la casa omului. Vai si-amar de omul cu care mi-oi imparti zilele... Stiu, stiu, femeile toate sunt asa. Ei, pe naiba. Credeti ca i-as plange eu de mila lu` ghinionistul ala care ma va lua doar pt o chestie pe care oricum toate femeile o fac? Neeeah... Rau la mine e ca sacul nu are fund. Si e sac cu lucruri scumpe. Nu-mi plac stifturile, mai bine deloc decat cu obiecte de calitate indoielnica. Nu o data in viata am fost snoaba si am dat banii pe ceva scump, doar ca sa-mi satisfac damblalele. Greu cu mine... Imi plac ceasurile, palariile, pantofii, cartile, cosmeticele, hainele. Dupa bijuterii nu ma dau in vant, am doar un inel, primit de la mama, pe care cred ca l-am dat jos de pe deget de vreo 2 ori in viata. Vara il folosesc ca bronzo-metru, comparand pielea de sub el cu pielea de pe langa el, imi dau seama cat de eroic si cat de mult am stat la plaja.

Imi plac mascara (m-am uitat pe net, pluralul corect e mascara, substantivul 'mascara' e defectiv de plural, dar puteti sa ziceti si rimelurile, tot pricepe omu` ce vreti, desi suna a taran), neaparat de calitate. Strang din dinti 3 saptamani ca sa pot sa imi iau ceva ca lumea. Imi plac blugii. Ultima data cand i-am numarat, erau vreo 28 de perechi. Acum s-au imputinat, ca n-am putut sa aduc cu mine toata garderoba. Imi plac pantofii. In ultimul an, media era de 2 perechi pe luna. Sigur, am zis media. S-a mai intamplat ca, din greseala, timp de o luna sa nu-mi iau nimic, precum s-a intamplat si sa imi cumpar in 30 de minute 6 perechi. Mor dupa ceasuri. Ei, aici cam stagnez de ceva vreme buna, ca ... asa-i mersu`, dar promit sa revin la colectionat ceasuri imediat ce "ma fac, tata, avocat!" Oricum, acasa am 17 ceasuri pana acum, din care un Louis Vuitton, un Cartier si un Swatch. Nu e nu-stiu-ce, dar lasati ca vedeti voi cand creste fata mare...(nu ca as avea cum sa cresc in sens invers...)

Imi plac sculele de scris. Stilouri, pixuri, creioane, mai ales creioane de-alea clasice, nu mecanice. Pt mine conteaza cu ce scriu. Parca scriu cu mai draga inima daca stiu ca am o scula de calitate in mana. De scris, scula. Si agendele imi plac.

Am boala pe tigani. Nu e exprimata boala, e mai mult 'implied'. M-am si nascut in aceeasi zi cu Hitler, nici nu-s eu un om prea tolerant de soiul meu...deci prefer sa-i tineti departe de mine, ca s-ar putea sa nu se stie. Cam fac alergie la ei.

La fel cum fac alergie la vulgaritate si badaranism. Sa nu cerdeti ca fac discriminari, dar de obicei vulgaritatea e o chestie pe care eu, una, o asociez fetelor, si badaranismul - baietilor. Poate ca nu prea am eu foarte clar notiunile fixate-n creier, dar mi-e greu sa zic ca "o fata e badarana". In schimb, despre un tip as putea sa spun ca e vulgar. Ma rog... asa e nomenclatura la noi, end of discussion. Nu suport sa vad femei vulgare, mi se intoarce stomacul pe dos. Si de aici, din faptul ca sunt vulgare, izvorasc o gramada de adjective din strafundurile mele abisale si impulsive, precum: "curva dracu`", "proasta satului", "taranca proasta", "cretinoida abjecta", "rapandula" etc. Da, domnilor, sunt subiectiva, dar n-am ce-i face, cand ma ia cu nervi, greu ma stapanesc.
Si cand vad un baiet gigel de-ala vero, badaran nevoie mare, imi vine sa-l iau la palme, dar mi-e frica sa nu cad eu in categoria "femei vulgare". Asa ca ma tin departe, desi tare ma mai mananca palma. Era si o manea cu "ma mananca palma stanga" si cica omu` primea bani. Pe mine nu ma mananca nimic acuma, desi n-ar fi rau sa ma manance palma stanga.

Am boala pe matematica. Dupa 4 ani de liceu real, in clasa de mate-info, intensiv info, ma simt in stare de orice. Am absolvit liceul, mi-am luat bacul - inclusiv la mate, e clar, sunt in stare de orice. Just try me.


Sufar de boala numita "sete permanenta de carte". As citi pana as muri, pacat ca mai sunt si alte lucruri de facut pe lumea asta.

Dau in hepatita cand vad mamaliga in fata ochilor. Si carne cruda. Am fost vreo 4 ani vegetariana pe motiv ca nu voiam sa mananc animale. Deci tineti departe de ochii mei carnea cruda. (Vreti sa stiti paradoxul? Inainte sa ma fac om al Dreptului, voiam sa fiu chirurg. Deci pe oameni puteti sa-i taiati in bucatele, si in fata mea, daca vreti, dau o mana de ajutor, dar de animale nu va atingeti, ca nu mai avem ce discuta).

Ma ia cu spasme cand il vad pe Bruce Willis. Sau pe Josh Hartnett. Sau pe mulatrul din Vama (unu`, nu-l stiti voi..)

Si asa, ca sa inchei triumfal, va mai zic ca am boala pe plictiseala. Si cateodata cand e urat afara si n-am bani, ca tratament anti-plictis, scriu non-sense-uri pe blog. Asa, ca azi.

Scatterbrained

I have a hundred thousand things I'm thinking about, working on, dealing with, going through, and at any given point during my conscious hours, I'm thinking about a) absolutely nothing b) a piece of music that won't get out of my head c) how I'm going to finish whatever project I'm on or d) what's new in my inbox. (You can see how I obviously have to think about and deal with serious issues, here.)

Lately, I'm scatterbrained even though I actually LOVE to be organized.

I need more sleep, more time, and more coffee. Definitely more coffee. Or black tea.



In other news, there is a new Indiana Jones movie. With Harrison Ford. But they don't want to let him use a real whip, due to safety concerns.

These are the things that plague me. Ah, what a life.


P.S.-And now that the dream`s over, let`s get back to work. Cause we`ve got a lot of it to do:))

Scartzaie

Simt ca nu mai rezist. De o zi si-o noapte ma doare-n crestetul capului, am asa un ghimpe ce-mi sta ca o stea in frunte si ma incrunt la fiecare pas, ca intr-o incercare sfortata de a estompa intepaturile surde ce-mi trec prin capsor. J`ai mal a la tete. Nu din cauze hormonale, nu de la raceala si alte specialitati engleze. Cred ca de la oboseala. Si vreme.
Cu toate astea, din constiinciozitate, mi-am promis ca astazi scriu pe blog. Chiar daca abia pot sa duc pana la capat o fraza coerenta fara sa ma balbai si fara sa pierd sirul cuvintelor, cu toate ca sunt de mult timp intr-o stare high de plutire si nu ma pot concentra la nimic. Deci aplauze, s`il vous plait, macar pt curaj. Ma dor si ochii, stau ca un chinez si ma holb la monitorul meu drag, ma incrunt de parca m-ar fi injurat de mama si dumnezeiesc de fiecare data cand din laptop iese cate-un sunet (X is online, Y is offline, da` pe cine naiba intereseaza? As putea sa dau sign out, dar si de aia mi-e lene si sictir).
Sa nu care cumva sa credeti ca numai capul scartaie. Ala scartaie de cand ma stiu si nu prea mai sper la vreo imbunatatire de proportii remarcabile. Scartaie toate.

Sa descriu o dimineata normala. Suna ceasul la 6:44 - nu intrebati de unde aceasta ora fixa, asa am eu chef, sa fac ochi inainte de sase fara un sfert. Opresc alarma, imi promit ca "mai dorm 5 minute si apoi intru in action". In realitate ma scol pe la 8 fara ceva din cauza ca scartzie patul fetei ce sta deasupra camerei mele(as putea sa spun 'abiteaza"? exista a coabita, deci nu vad care ar fi problema cu a abita?!), ma agit ca o apucata si ma enervez pe ceas ca nu a sunat mai cu tupeu mai devreme, si...dau sa ma ridic cu mare avant din patul cald. Si hop! scartz! scartz!. Si iar scartz! Scartz!scartz! Ce naiba?! Scartz! Cum dumne! scartz! zeu! scartz! Suna toate oasele in mine, reumatismu`n floare, manca-i-as gurita, la 19 ani. Strabunica mea seplange ca la 86 de ani: "vaaai, nu mai vad asa de bine, ma cam lasa ochii, ce sa-i faci, asa e cu batranetea, dupa o viata de tras". Si eu, eu scartzi din rasputeri - care puteri, daca m-au lasat asa devreme?! - din toate cioantele. Asa nu se mai poate. De o saptamana am observat treaba cu oasele. M-am gandit ca ma misc prea putin. Dar alerg destul de des, umblu mult pe jos, nu sunt un om static deloc. Se prea poate sa fie vremea, ca e in tranzit si se trece pe regim de iarna, dar oricum mi-am luat niste vitamine pt oase, cu mult mult mult calciu si vitamina D. Numai asa, sa make sure ca nu ma rup toata inainte de vreme.

Scartaie pielea. Eu am piele uscata, de la mama natura, si daca nu o tratez frumusel cu crema scumpa, am toate sansele sa o aud plangand. Cum? Scartz, scartz! Asa simplu, urla dupa hidratare si cere tratament special, altfel se usca si se descuameaza si face ca polistirenul ala enervant.

Scartaie relatia vecinilor mei, care din cand in cand isi mai trag cate-una dupa ceafa, asa, de sanatate. Mai mult domnu` da in doamna, ca asa se poarta la musulmani. Ii arata cum sta treaba cu pater familias-u`, sa nu uite unde-i e locul. Sau poate relatia lor nici nu scartaie, e pur si simplu in tipare, ca deh, asa-i mersu` la dansii. A-propos, am citit o carte excelenta care descrie foarte realist treaba cu "sezi, femeie, unde ti-e locul, ca de nu, o iei peste bot". Sigur, eu am spus-o foarte plastic, insa cartea chiar merita. Un soi de Ion musulman, fara partea cu setea de pamant. A Thousand Splendid Suns, sau, pt cunoscatori: دو صد خورشیدرو de Khaled Hosseini. Afgan tipul, deci merita, ca e chiar in pita omu` si stie ce zice, plus ca le zice bine.

Acum cateva zile am stat langa o domnisoara in timpul unui curs care scrasnea din dinti. Simteam cum isi freca dintii unul de altul ca si cum si-ar fi frecat dantura de o oglinda de cristal (please, do NOT try this at home. Pacat de oglinda de cristal. Sau de dintii vostrii, daca-s inca naturali. Sau din portelan scump. Daca-s dinti din plastic de-ala nasol, dati-i drumu`, mult noroc!).Pana la sfarsitul cursului m-am intrebat incontinuu cum dracu` nu-i pica din gura, sau cum naiba nu o deranjeaza. Mie una mi-ar fi tare greu sa ma concentrez in conditiile in care am un frecus continuu in gura si pe deasupra mai si suna, nu e silentios.

Am ajuns alaltaieri acasa, scartaind de nervi ca am de strabatut un drum nu tocmai scurt pana la domiciliu, dupa o zi intreaga de cursuri interminabile, am deschis usa, si aia sonora, ca sa fim in ton, dar nu tocmai scartainda, e un sunet ceva mai bland, si am intrat eroic la caldurica. In fata dormitorului meu statea cu tupeu un pachet. Un plic, mai exact. Un plic mare. Si plin de stampile si timbre si sigilii. M-am uitat sa vad daca nu cumva e greseala si fetele au pus aiurea plicul respectiv in fata camerei mele. Era numele meu pe el, si in plus, era si scrisul prietenului meu. N-am cum sa-l confund, ca e indescifrabil. Cand ma chinui 5 minute sa descifrez un scris, e clar ca e al prietenului meu. Deci greseala nu parea sa fie. Am sa trec peste faza in care mi-am imaginat vreo 20 de chestii posibile ce ar fi putut sa se afle in plic, si peste nerabdarea de a vedea ce idee nastrusnica i-a mai trecut prin minte, si peste dumnezeirile adresate lipiciului prea bun cu care era sigilat plicul si peste socul si extazul care m-au incercat cand am accesat in sfarsit interiorul misteriosului plic. Am primit un iPhone. Trebuia scris pe blog asa ceva, nu m-am putut abtine. Hehehe... asa e si-n viata, dupa ploaie, rasare si soarele - scuzati cliseul, alta asemuire mai tampita nu am gasit, pun pana de idei pe seama durerii cumplite de cap. Dar dat fiind faptul ca am avut o vechitura de telefon, apoi si ala s-a stricat, probabil de la vremea asta imputita, a devenit meteosensibil si a zis: "bai, eu imi dau demisia, in conditiile astea de rahat" si a murit,eu ramanand cu ochii la tavan, am putea cadea toti de acord ca un iPhone e echivalentul "soarelui" din metafora mai devreme mentionata. Asta da viata, cu net in jeb si camera photo si touchpad si toate figurile de pe pamant. Nu vreau sa aud comentarii gen iPhone versus alte telefoane - e.g.: Samsung Tocco, LG Renoir s.a.m.d. I`m verry happy, end of discussion. Macar asa mai uit si eu de scartaiala, ca nici taste nu are telefonasul asta, e tare silentios. Ultimul telefon pe care l-am posedat era tare scartaitor, nu puteam sa fac nimic cu el fara sa fiu observata, ca se auzea la un kilometru.

Scartaie capuri, oase, paturi, stanioale, ambalaje, relatii, chestii-trestii. Nu ne place sa scartaie treaba. Insa atata vreme cat chestia suna, inseamna ca inca se mai poate lucra la dansa. Ceea ce nici nu-i asa scartaitor...

Aha, my name is...

Daria Rokk. Asa se prezinta/semneaza/identifica subsemnata. Nu pricepeti de ce scriu un entry intreg despre treaba asta cand prin simpla aruncare a celor doi minunati ochi ai vostri in partea dreapta - cum va uitati voi - a blogului, imediat sub descrierea blogului, v-ati putea lumina si singuri? Pai de-aia ca m-am saturat. De fiecare data cand ma prezint am parte de o privire chiorasa care pare sa graiasca: "Hai lasa vrajeala, nu te-am intrebat de porecla, te-am intrebat cum te cheama!" Apoi mai e si scrierea, care nu-i cum suna, nu-i "rock", sau pt romani "roc". Ca e mai cu mot. Adica are 2 x Kappa. Asa ca ori, in loc sa spell de fiecare data cu mult stoicism, de vreo 5 ori pana sa priceapa interlocutorul, imi pregatesc din timp un ID card sau pasaport sau ce am la mine, ori, daca n-am, scriu eu. Sau dictez pe litere, ca la prosti. Ar, ou, kei, kei. Am zis asta de vreo mie de ori de cand am ajuns in Anglia. Si m-am saturat. Ce sa fac daca asta e numele meu de familie?

Apoi prenumele...azi, datorita propagandei facute serialului pe care eu nu-l gust deloc, popularul "Daria" de pe MTV, nu mai am asa multe baiuri. Dar cand eram tanara, era groaznic. Am ramas cu sechele de la gradi. Pe vremuri nu prea erau multe darii. Una la cateva mii, poate si mai rar (vai ce-mi place sa ma unicizez! :)) ) si lumea nu prea era de acord cu trendurile astea noi de dupa revolutie - eu mi-s revolutionara, nascuta-n `89. In anul in care am venit eu pe lume, s-au nascut o groaza de andree si alexandre. Nu m-am uitat pe nicio statistica, va spun doar din proprie experienta. La scoala generala aveam vreo 14-15 fete in clasa, din care cred ca 5 erau andree si 4 erau alexandre. Apoi, mai era si valul de exotisme, nu numai la rromi se purta, ci era widely spread, de la lamisa, morena, elizeea, sandrissa pana la giulietta si lissandra. Or fi ele populare si la locul lor prin alte parti, dar mie mi se pare ca erau ca niste brizz-brizz-uri de proasta calitate purtate cu multa opulenta, in fiecare zi, in frunte. Se putea considera si numele meu un exotism de prost gust, pt ca nici dracu` nu auzise de el, si cei ce auzisera, v-o garantez eu ca nu erau multi. Si erau inca si mai putini cei ce stiau istorie persana sau aveau vreo idee despre nomenclatura rusa (acolo dariile sunt la tot pasul, ca si mariile, andreele, cristinele etc. la noi).

Asadar, sa va spun de traumele de la gradi. La inceput, am fost pocita in tz-shpe feluri, de la dorina, delia, dalia - eh, erati pe-aproape, fratilor, nu trebuia sa va dati batuti! - pana la maria, doina, tania...Asa ca tovarasa a avut o discutie in private cu mama mea, in urma careia s-a decis sa fiu strigata dupa ce de-al doilea prenume al meu. Despre a carui existena nu stiusem absolut nimic pana la varsta de vreo 3-4 ani. Si iaca asa, la gradi, eu eram Irina. Sa va frec, tampitilor! Din cauza ca voi aveti memorie scurta si nu va duce capul, eu a trebuit sa indur timp de atatia ani - nu mai stiu cat e gradinita, cred ca cresa 1 an, grupa mica, grupa mijlocie, grupa mare si grupa pregatitoare...deci CINCI nenorociti de ani am inghitit numele de Irina. Nu aveam nimic cu muzicalitatea si asonanta sa, doar ca era un soc imens sa fiu strigata dupa un nume despre care nu stiam. Irina in sus, Irina in jos. Acasa switch back to Daria. Cred ca mi-am antrenat creierul in anii de gradi sa poata sa fie pe multi-tasking. Am fost pusa la grele incercari intelectuale. Pe vremea aia eram in stare. Acum am uitat iar ca ma cheama si Irina. Cateodata, foarte rar, e drept, ma intalnesc cu aducatoare sau femei de servici sau fosti colegi de gradi. Si ma striga "Irinaaa, Irina, ce mai faci?" Si ma tot striga. Si iar ma striga. Pana cand undeva in subconstientul meu violentat 5 ani la rand in frageda-mi pruncie, se face un clack! si hopa!, cred ca pe mine ma striga cineva.

De aceea ma prezint simplu, Daria Rokk. Irina va ramane in acte, e frumos, el e mica dovada ca sunt romanca, dupa celelalte nume si dupa alte caracteristici multi imi reproseaza ca arat a orice, dar a romanca mai putin. Asa ca, na de-aci!, al doilea prenume. E dat din cauza ca mama lu` tata a tinut neaparat, inainte sa moara, sa-i poarte cineva numele. Frumos gest, frumos nume. Dar mie sa-mi ziceti Daria!

Eu cand am sa cresc mare si am sa am copii - da da, vor exista si de-aia, vai de ei - am sa ma limitez la un singur prenume. Sigur nu Irina.

Ma vrea fanii

Am eu in sertarul meu virtual o colectie de texte scrise de-a lungul vietii mele -scurta viata, dar vai, tumultoasa! :)) - pe care am decis sa le scot la inaintare de acum incolo, de fiecare data cand bate vantu` frunza-n dunga, cititorii de pe blog mi-alunga. Si iaca asa voiam azi sa aduc in fata ochilor ce trec pe-aci...ceva despre Singuratate. Dar cum sa va vorbesc despre Singuratate cand am atatia oameni care sunt alaturi de mine?!..azi va vorbesc despre oamenii pt care contez. Despre fanii mei. Fanii care ma vrea :))
Trebuie sa precizez ca de cand am plecat de acasa, vorbesc inmiit mai putin la telefon. Pt ca e scump. Dar tre` sa precizez ca bunica ma suna tot la doua zile si imi vine sa-i mananc inima cand o aud: "Supa ai mancat azi?", "Da` de frig nu ti-i frig?", "Vezi sa nu lasi geamurile deschise cand pleci de acasa, sa nu se raceasca odaia (zice camera, dar vreau eu sa evit cacofonia)", "Ce-ai mancat azi?", "Bani mai ai?", "Cum e la scoala?"... si aceste intrebari insiropate cu grijulism se repeta la fiecare doua zile. Apoi mama, pe messenger: "Ti-am zis saptamana asta ca mi-e dor de tine?" (Da, de vreo 12 ori, mi-ai lasat si offline), "Te rog sa vii acasa daca ceva nu-ti place acolo...acasa te asteptam cu drag, ai casa, ai masa, totu-i bine", "Vezi ca te iubeste toata lumea", "Sa nu uiti ca ne gandim la tine in fiecare zi", "Sa stii ca abia asteptam sa te vedem"...sa mor de nu ma simt ca Gutza adulat de toata comunitatea rroma, in urale si aplauze si in torente de jucarii de plus aruncate pe scena, si chiloti si trandafiri de plastic si alte cele. Stiu ca "famelia" e nucleul societatii si stiu ca am un sprijin permanent si neconditionat in ea. Dar de fiecare data cand aud siropurile astea (nu care cumva sa va ganditi ca termenul "sirop" minimalizeaza adevarul din aceste vorbe diabetice si pline de grija), mi se suie si mie dorul de casa la cote aproape imposibil de suportat, si cateodata ma apuca bocitul. De exemplu, de bunica-mea mi un dor imens. Asa femeie, n-ati vazut voi si nici neamu` vostru de cand sunteti. O bunaciune de femeie, care a facut tot ce se putea face pt singurul ei nepot. A.k.a. eu. In fiecare sambata dimineata imi facea cacao, si mi-o punea la capul patului. Fiecare week end il petreceam la bunici, in cartierul alaturat. Aveam voie sa fac ORICE. Orice orice. Cateodata imi punea si pranzul la pachet si ma lasa afara, pe cand ceilalti copii erau tinuti cu forta in casa sa manance si sa doarma de pranz...hehehe! Ma lasa afara pana noaptea tarziu, sa ma joc ascunsea si hotii si vardistii...venea pe la 10 seara sa plimbe cainele si zicea: "Vii? Te cauta bunu. Sau mai vrei sa stai la joaca si iar tre sa bag o minciunica pt tine?"...adorabila! Imi cumpara rochite, machetute, dulciuri, pantofi, palarioare, tot ce imi voia inima. Ea e fana nr 1. Si eu sunt fana ei cea mai inversunata. Cred ca as ucide pt ea.
Asa cu familia. Cam inutil de precizat, pt ca sentimentul asta ar trebui sa existe in fiecare familie, altfel de ce ar mai fi ea atat de importanta?!
Apoi e suita de pretenari...mari oameni, mari caractere. Nu cred ca ajung de sarbatori acasa, si am o durere-n corazon cumplita, ca n-am sa pot sa sug un ceai in Zorki cu tovarasimea, in timp ce ei se profileaza pe berica si imi impartasesc incet-incet toate chestiile pe care chiar n-as vrea sa le aud, exponat feminin fiind. Apoi discutiile care se lasa cu ropote de ras si non-sense cat incape...sunt delicioase.
Tot printre fani se numara si tanti de la ziare de langa blocul unde am stat. Am stat, pt ca acuma apartamentul e dat in chirie. Dar teoretic tot ala mi-e domiciliul. Inainte sa plec mi-am facut ultima dambla sa mi-am luat Elle-ul...ultimul...aaaah! Cel de septembrie. De obicei apare dupa 22. Eu am plecat FIX in 22. Deci nu l-am mai apucat pe cel de octombrie. Mama ei de tipografie... Si m-a chestionat atunci tanti: "Scumpi, vrei sa-ti tin cate-un numar in fiecare luna? Ca doar n-a fi asa destept sefu` sa se prinda...si cand vii, le iei...ha? Daca vrei, zi, ca se rezolva...ca atata-mi esti de draga, mancu-ti sufletu`" :))) suna super-penal, dar tanti aia chiar cred ca ma iubea. In fiecare luna imi punea rebuturile de la sudoku deoparte si mi le dadea gratis. Sau cand lipseam de acasa timp mai indelungat, imi tine Elle si mi-l dadea la intoarcere, cand la alte chioscuri nu-l mai gaseai nicicum.
Nu stiu voi pt cine contati si pt cine sunteti nime`n drum, dar sentimentul ca unui om, fie el orisicine, ii pasa de tine, oricat de putin, te face sa nu mai vezi asa de bacovian peisajul asta al vietii care in esenta e o experienta singuratica, dupa cum ziceam in posturi mai vechi.

Trick or treat

Trick or Treat! Give me something good to eat. Give me candy. Give me cake. Give me something sweet to take! Mare holiday mare aici, Halloween-ul asta. Magazine impanzite de cateva saptamani cu toate chestiile portocalii de pe pamant. Portocaliu cu negru, sa fiu mai precisa. Palarii, maturi, dovleci de toate consistentele, materialele si marimile. Costume de la xxxs pana la countless-xl. Am vazut azi o fata costumata in vrajitoare, care avea minim 200 kg. Fata, nu costumul de vrajitoare. Infricosator, indeed.
Azi, fiindca e ditamai eventul, si toti englezii n-au avut topic mai bun de dezbatut decat cum se machiaza, ce costum poarta si la ce chef presteaza in seara asta, m-am gandit cu fetele (housemates, nu alte fete) sa facem un party mic. Sa fiu sincera, nu a fost ideea mea. Am ajuns acasa de la scoala si pregatirile deja erau in progress, asa ca nu am prea avut drept de apel. Cartofi a la Amandine - colega din Franta, sos a la Laura - colega din Elvetia, salata a la Daria si ceai a la Lelen - made in China. Amandine, Laura si Lelen sunt fetele cu care populez casuta. Si Daria e subsemnata. A iesit bine, intr-un final, desi pe ultima suta de metri ne-am trezit cu mai multi oameni si a trebuit sa fugim pana la supermarket sa aprovizionam, ca sa nu lasam pe nimeni nemancat.
Imi amintesc cu nu prea multa placere prima saptamana in UK. Am aterizat pe planeta asta si m-am pus pe bocit. Asa, vreo saptamana. La scoala nu imi permiteam, ca lumea parea atata de fericita si de entuziasmta incat m-am gandit ca am sa arat ca o ciumata daca imi continui cutumele astea emo si acolo. Asa ca pastram portia de plans ptspare time. Ca pe un foarte drag hobby cathartic. Nu stiu, zau, cum mi-ar fi trecut the moaning disease daca n-as fi stat aici unde stau. E departe de centru, dar asta e bine, ca macar mai fac miscare si umblu pe jos. Dimineata e hardcore ca tre sa parcurg drumul in viteza ametitoare sa nu intarziu - am un desavarsit talent in a parasi domiciliul cu vreo 15 min decat in la timp. Si seara vin acasa cu carti de la biblioteca si cateodata ceva haleala. Deci antrenamente cardio, in principiu si some weight lifting. Face bine la sanatate. Casa e curata, draguta, perfect locuibila. Plus colegele cu care stau, supernice.
Asa...ajunsa acasa, m-am bagat si eu la bucatarit, am facut salata, ca la atat ma pricep si eu. Si cum radeam noi, nevoie mare, si asteptam oaspetii...suna cineva la usa. La noi, in afara de vecina de alaturi care ne aduce o data pe luna mere din gradina ei, si foarte rar ceva "cititori" de gaze sau electricitate...nu vine nici dracu`, neanuntat. Curioasa si intrigata - pt ca musafirii erau programati pe mai tarziu - ma duc la usa. Adorabila imaginea ce mi s-a asternut in fata. Doi omuleti, costumati din cap pana in picioare in doua lucruri bizare(cred ca unul era ceva leu legendar, nu de-asta cum vedem prin savane, ci unul de-ala rau, din ceva basme celtice, si celalalt era cea mai draguta stafie pe care am vazut-o vreodata). Aveau cosulete. Si mi-au zis o poezie. Asteptau ceva in schimb.
M-am simtit mai outsidera decat niciodata. Mi-am dat seama ca nu-s de-a locului. Ok, a fost prima data ca am facut ceva de halloween, si anume mini-party-ul asta si masa organizata pt invitati, deci am luat oarecum initiativa. Acasa data asta era data de dinainte de mers la cimitir si aprins lumanari pt morti. Cam atat. Nu machiaje, nu fun, nu chef, nu muzica, nu nimic entertaining. Dar vai, am uitat ce era mai in spiritul Halloween-ului. Colindatul din usa in usa si recompensatul copilutilor. Mai, si cand ii vad pe prichindeii astia doi, unul era ceva pui de black man, imi pica fisa ca oricat de mult m-am strofocat sa adopt traditia asta si sa trec peste impulsul meu conservator, nu mi-a prea iesit. Nu aveam ce sa le dau. N-aveam nici casa decorata. Nici mascata nu eram. Ma rog, poate parul meu mereu ciufulit aduce un pic a ceva weird witch. Plus ciorapii verzi. Aratam un pic a ceva zgripturoaica din basme cosmaresti, s-o zic drept. M-am simtit ca naiba. Aveau in cos portocale, mere, ceva prajiturele, acadele, o groaza de bomboane, cioco, zici ca tocmai au dat iama in te miri ce magazin cu dulciuri. Si eu nu aveam ce sa le dau. De fapt, m-am gandit eu, cum sa n-am?! Am! Si m-am dus in bucatarie sa le aduc doua banane. Pe cand m-am intors...ciu-ciu! Nu mai erau. Am aflat intre timp si de ce, ca am fost tare intrigata. Cica e asa de important sa fii vizitat de copiluti, incat tu ca si host trebuie sa fii pregatit cand vin cu poezioara. Sa le dai pe loc ce ai de dat, ca si cum tu n-ai nimic altceva de facut decat sa-i astepti. Nu e loc de sovaiala. I-am strigat sa vina inapoi, sa isi ia bananele, dar au zis ca "No, thanks, that`s fine". Cred ca voiau sa imi cer scuze cu secularul SORRY(mi-e scarba de cat de des il aud) si probabil sa fug dupa ei sa ii rog sa ia bananele. Da` ia mai lasati-ma cu prostiile voastre...
Si dupa 5 minute, alti copiluti. Trei, de data asta. Adorabili si astia. Dar eu nu aveam decat doua banane. Le lasasem in hol, in caz ca mai vine vreunul, sa pot sa ofer bananele foarte prompt, ca si cum asta as fi asteptat toata ziua. Si intind mana, zambesc frumos, le multumesc pt poezioara si le urez sa stranga cat mai multe dulciuri pe traseul lor. Si zice cel mai inaltut ca 'No, thanks...". Da` ce mai e acuma, draga? Te pomeni ca nu ti-or placea ca sunt importate din Turcia, sau ce? "No, we cannot accept. We`re three, you only have two, it wouldn`t be fair for one of us."
Ei bine, mi-am retras zambetul si am inchis usa, duca-se... si am tras obloanele la casa, sa nu se vada lumina, am pretins ca nu e nimeni acasa si ne-am continuat seara. Nu-i fair, ar fi trebuit sa primim cu bratele deschise colindatorii, dar cu atatea figuri, mai ma leshi?
Happy Halloween!

Am I The One? - ciclul 'Silly questions with no answer'

Cateodata nici nu realizam cat de naivi suntem. Credem cu sfintenie intr-un lucru ce, in final, se poate dovedi a fi o simpla iluzie iluzorie - pleonasm de duminica, creierul e pus in functiune la cote minime, rog indulgenta.
Poate ca ma insel eu si poate ca asteptarea nu-si trage nicio seva din naivitate, poate e doar o alta idee stupida de-a mea - tot de duminica seara, ca in rest am doar idei geniale, se stie...
M-am surprins pe mine zilele astea cat de mult m-au "atins" la coarda sensibila niste lucruri. Despre mine se pot spune multe, dar nu stiu daca 2 din 10 oameni ar crede ca sunt o romantica incurabila. Exagerez, desigur... sunt perfect - si rapid - curabila, dar imi place cum suna sintagma. As inlocui totusi acel "romantica incurabila" cu "sensibila". E stiintific dovenit ca femeile sunt mai sensibile - de aici si denumirea de "sex slab" - decat barbatii - dragii de ei, numiti, cum altfel?!, "sexul tare". Nu prea inteleg ce e cu diferenta asta de consistenta intre cele doua sexe, dar da, cu concluzia studiului sunt de acord.
In fiecare dimineata cand ma duc la universitate trec pe sub un pasaj, un gang dubios, care face legatura dintre cartierul in care stau eu si centrul orasului. Are ceva de pe vremea lui Jack Spintecatorul tot subway-ul ala, ma intriga de fiecare data cand il traversez. Si totusi, are si o latura prietenoasa, caci zi de zi vad acolo un om care canta la chitara si are o palarie cu cateva lire in fata lui. Nici dracu` nu-l baga in seama, tinerii au cam toti iPod-uri infipte-n creier, batraneii nu cred ca mai au auzul prea bun, iar ceilalti nici atat nu se preocupa de existenta omului. Eu am o fobie fata de unele categorii de oameni, cu toate ca ma auto-intitulez un om tolerant. Nu-i frumos, dar mi-e imposibil sa nu reactionez refractar la un tigan(de-ala rau), un cersetor, un jegos sau un prost. Am eu fixurile mele... Dar asta, domne`, nu stiu ce are, dar ma fascineaza. Canta in plata domnului, de n-are nicio treaba. Nici nu cred ca ii pasa daca si cine ii arunca vreun ban. Canta cu ochii inchisi, mecla desfigurata de placerea de a, pur si simplu, canta. Se vede de la o posta ca ceva e in neregula cu el, dar in rest nu pute, nu injura, nici nu se uita urat la tine- de fapt nu se uita deloc, ca isi tine ochii inchisi. Ieri dimineata l-am vazut iar, ma gandeam ca in week end are program prescurtat, ar dormi si el mai mult, dar nu, el era acolo la 8 dimineata si canta de mama focului. Aproape imposibil de imaginat, dar canta o melodie folk si linia melodica era aproape identica cu o piesa de-a lui Imi. Si de aici au inceput sa curga "sensibilitatile". Ok, gata cu paranteza, am inceput de la naivitate si asteptare. Stergem naivitatea, nu am chef sa argumentez acum, dar e o tema de reflectie pt cei ce simt nevoia de putina filozofie.
Si ma intorc la asteptare. Cred ca nu sunt multe lucruri periculoase in viata, in general omul se adapteaza usor la tot si face fata cu brio, daca e in stare sa-si genereze suficienta putere. Dar un lucru periculos e asteptarea. Imi aduc aminte ca de multe ori asteptam CEVA. Un ceva nedefinit...primavara, ca e anotimpul meu preferat, asteptam vara, ca venea vacanta mare si Vama Veche, asteptam iarna, ca era zapada, imi asteptam iubitul, asteptam sa mai treaca un an, calendaristic, scolar, oridecare, dar sa treaca. Sa apara Elle. Sa fiu mare. Sa devin adult. Sa termin liceul. Sa am cariera mea. Masina, casa, rate, poate un om cald sa-mi tina de frig noaptea, doi caini, v-am zis: un ciobanesc german si un beagle, apoi inca o masina, daca se poate Ferrari, poate un copil sau doi, chestii de-astea. Apoi mai e o categorie de "asteptari", stiti voi, astepti un telefon ce nu mai vine, astepti un avion si are intarziere, sau un tren, taxi, troleu, un om, un semafor, astepti in sala de asteptare la doctor s.a.m.d.
Si, ca sa trec la pericolul maxim, sunt Asteptarile. Potentialul pe care il vrem maxim. Vrem sa stoarcem ce-i mai bun din noi, din altii, din tot. Asteptam ca totul in jurul nostru sa se ridice la standarde maxime, ca altfel va spun eu ca nu ne-am fi dezvoltat simtul asta critic, suntem obisnuiti sa primim ce-i mai bun, si daca nu primim, facem scandal ("ca doar nu-s eu mai fraier, sa tac, nu?").
Revin la Imi. Am ajuns ieri acasa si am ascultat intr-o doara tot albumul Nebun de Alb. Imi mi-e prieten dinainte sa ma nasc, mama a fost colega de cenaclu cu el si au ramas prieteni foarte buni. Nu stiu cat de des va paleste pe voi sensibilitatea si cat de des meditati la ce a fost, este si va fi in viata voastra, dar omul asta are o putere magica de a sonda adanc in tine si a te reconecta la propriile tale sentimente, de care nu de putine ori uiti.
Si ascultandu-i melodiile, inevitabil m-a plesnit romantismul. Fiecare melodie e o declaratie de dragoste pt fosta lui nevasta pt care, pun pariu, mai simte si azi multe. E normal, are doi copii cu ea, si desi ne place sa credem si sa ne mintim ca "viata merge inainte", se intampla uneori ca ea sa se opreasca intr-un punct terminus mai repede decat terminusul real. Am rememorat cu placere serile in care mergem cu Maestrul Bogdan in Autograf si ascultam pierduti in timp si spatiu muzica. Melodiile astea au asa un iz special incat te fac sa o invidiezi pe femeia careia ii sunt dedicate. E in natura omului sa isi fixeze un punct de referinta si sa compare totul in raport cu acel punct. Viata asta e, in definitiv, o secventa de experiente, iar fericirea vine atunci cand alegi o chestie, din alea multe, care cantareste mai mult decat toate celelalte si care, macar pt un timp, devinde punctul de referinta, devine "ceva"-ul la care urmeaza sa raportezi totul de acolo incolo. Stiu ca primul sarut a fost la mine o experienta super-banala si nici macar nu l-am marcat ca si "punct de referinta", pt ca mi se parea prea sec. In schimb al doilea a ramas multi ani pe piedestal si era acesl ceva la care raportam toate saruturile de dupa. Pt ca a fost cel mai bun. Pana la un moment dat. La fel si cu telefoanele mobile. Toata viata mea am avut Nokia si Nokia era cea mai tare chestie ever, bateria tine mult, au destula memorie, meniul easy, tot ce vrei. Apoi am avut un Motorola V3, binecuvantat fie bietul telefon ca acum e mort, cu care m-am inteles foarte bine. Era superslim, era en vogue (pardon, nowadays se zice 'trendy'), meniu simplut...am crezut ca a detronat nokia-urile. Dar dupa ce m-am lamurit ce-i poate bateria - destul de rapid, dupa vreo 2 luni - am inceput sa fiu nostalgica dupa Nokia. Dar am continuat relatia cu Motorola, dadea bine. Ne statea bine impreuna. Nu-mi cauza probleme, nu ma incomoda, era ok. Dar din cand in cand imi aduceam aminte cat de bine imi era cu Nokia, nu ma lasa la greu, era acolo si dupa 6 zile de folosinta. Cu timpul insa am inceput sa am un comportament ostil fata de Moto, nu-mi pasa ca era mai tanar decat Nokia si ca arata mai bine, incepusem sa il uit acasa, sa il pierd, sa il dau de pereti, se instalase indiferenta ("indiferenta-i cea mai grea", rings a bell? Sa nu credeti ca telefoanele mobile fac exceptie). Am revenit la Nokia, eram deja familiarizati unul cu altul, nu a trebuit sa o luam de la zero, la inceput a fost bine. Inca mai am Nokia, fie vorba intre noi, doar ca nu ma mai afisez asa cum o faceam cu Motorola, e o relatie trecuta de stadiul de giugiu.
Ma gandesc cat de mare e dezamagirea cand dam chix si nu "avansam" pana la gradul de "the one", acel "punct de referinta". E normal sa venim si sa plecam, omul e ca o gara, multe trenuri vin si pleaca...si e si mai normal sa vrem sa lasam o urma. Si ca sa mai si inchei post-ul asta interminabil, revin la muzica. Mie-mi place tare Leonard Cohen (sa-mi fie rusine ca nu m-am dus la concertul de la Bucuresti din 22 sept, ca era si ziua lui) si are el o melodie, 'I`m your man', o alta melodie care ma face sa invidiez femeia vizata. Se prea poate sa nu devenim intotdeauna "ceva"-ul pe care cel de langa noi l-a asteptat dintotdeauna, dar concluzia foarte "perspicaca" a acestei duminici putin cam emo e ca merita sa incercam sa devenim "ceva"-ul cu pricina.
PS - By the way, acuma imi doresc un telefon nou. Guess what brand? Motorola V8 RAZR. Yes, things CAN change.

Despre frig, cu putin mov

A vorbi despre frig necesita o viziune pluriunghiulara, e ca si cum ai vorbi despre ceva abstract, ca de exemplu: suflet, sau iubire, sau viata, sau libertate, sau Razboiul Rece. Nu-i asa simplu. Evident, poti sa spui "Mi-e frig" sau "Nu mi-e frig", ti-ai bagat picioarele si cu asta basta. Nu, n-am sa analizez metodele prin care se poate estompa frigul, se poate elimina, nici n-am sa o dau pe teme globale de genul climate change si alte chestii, pt asta va sta la dispozitie internetul cu resursele-i infinite.
Azi faceti cunostinta cu frigul din punctul meu de vedere.
Daca ma uit inapoi in negura propriei mele istorii, am sa descopar cu o oarecare uimire ca frigul nu imi era o notiune prea familiara cand eram mica. N-aveam nicio treaba. Poate pt ca n-am fost niciodata un copil bolnav, aveam multa energie, ma miscam incontinuu, eram ca un Pepsi scapat pe jos, ma agitam ca un titirez, nu prea aveam timp sa "ma racesc", eram mereu HOT. Literally. Buni fugea dupa mine cu prosop ca sa ma stearga de transpiratie, vezi doamne sa nu racesc, dar energia arsa producea atata caldura incat de raceala nu se punea problema veci.
Si, culmea, azi sunt tot un om sanatos, recunosc, nu la fel de activ fizic precum eram in frageda-mi si tulburea-mi pruncie, dar nu vegetez deloc nici in prezent, sunt un om agitat, mereu in miscare. Si totusi sufar de frig cronic.
Uni zic ca frigul izvoraste din inima. Corect, poate fi si asa. Cica daca ai mainile reci esti sincer. Esti sincer, deci zici verde-n fata. Ca sa zici verde-n fata, tre sa ai sange RECE. Ma-ntelegeti? Bun. Da, sunt un om foarte sincer. Am si sange rece. Daaaaar...am si INIMA. Care bate, traieste, iubeste, simte. Produce energie. Deci inima e calda. Oricum, argumentul asta e destul de filozofic ca sa aiba radacini in real, asa ca let`s skip it.
Sa va mai spun ca am mainile si picioarele reci ca naiba, nasul la fel, si tatele mi se intaresc ca pietrele atunci cand e frig? Poate ca frigul e privit ca ceva rau. Siberia, oameni care de-a lungul timpului au murit de frig, temperaturi care duc la inghet si conditii meteorologice vitrege, masini intepenite pe drumuri din cauza zapezii, bani dati pe haine groase - care daca vrei sa fie de calitate, costa, ca lana de calitate nu e pe toate gardurile, pantofii, cizmele, accesoriile de iarna, toate astea pot fi motive ca oamenii sa se planga de FRRRRRIG. Ah da, sa nu uit si de cheltuielile de intretinere pe timpul sezonului rece. Si de intretinerea masinii iarna. Ah, sa mai spun si ca iarna cheltui de vreo 4 ori mai mult decat in timpul anului, pe ceaiuri, ciocolate calde, vin fiert si alte cele, fie acasa, fie in oras.
Dar frigul poate fi si ceva...bun. As in benefic. Iti pune organismul in miscare. Nu ajunge ca am devenit de cativa ani o fata friguroasa, mai si fac dusuri reci pe deasupra. Lumea zice ca-s nebuna. Dar nu mai pot renunta, imi place, simt ca imi face bine. Pe cap ma spal cu apa calda, dar corpul il tratez cu temperaturi aproape de inghet. E rau primul jet, dup-aia nu mai simti. Ce-am mai descopert e ca daca las frigul in voia lui, ma infrumuseteaza :)) Asta poate suna extrem de dumb, dar frigul te face sexy. In cazul meu, buzele mi se fac de un mov plapand, apetisant, nu de-ala cadaveric, bacovian, ci de-ala numai bun, cum e de vreo 6 sezoane in trend, purple-ul ala misto. Plus ca totul e conturat mai bine, de la buze, la pometi, si la...da, sani. Nu vreau sa cad in vulgaritate, dar sanii mei stau ca la comanda cand e frig. Sigur, la varsta mea stau la comanda si cand dorm, scuzati modestia, dar cu precadere cand e frig, mi se pare ca sunt si mai si. Comit zilnic crima de a nu purta sutien, sunt alergica aproape la accesoriul asta inutil, si cand e frig si am bluze mulate, ma fastacesc si stau cocosata. Dar mi s-a spus ca e ok, e un efect natural, asa ca mi-a cam trecut cu jena.
Asadar frigul poate fi rau, poate fi sexy, poate fi estetic, poate fi sanatos. Uneori poate fi ridicol, cand nu iti mai poti controla vocea din cauza tremuriciului, dar si din asta poti face ceva funny. Am patit o data sa nu reusesc, efectiv, sa scot pe gura cuvantul "extraterestru"... cam ilogic sa vorbesti despre asemenea lucruri cand ti-e frig, ca te mai ia si fiorul groazei, dar nu mai retin exact ce discutie cretina era atunci, dar era pe tema aliens.
Frigul poate sa vina si sa revina in viata cuiva asa de des, incat sa devina ceva cronic, parte integranta din persoana aia. La mine depinde de sezon. Si da, tocmai a inceput sezonul in care frigul ma populeaza cam zilnic, aproximativ 12 ore din 24. Mi-e frig dimineata cand ma scol din pat si ies din culcusul pe care l-am incalzit cu atata drag in timpul orelor de somn, mi-e frig la dush, ca il fac cu apa rece, mi-e frig cand ma imbrac, ca stau dezbracata vreo 5 minute prin camera pana ma decid ce port in ziua respectiva, mi-e frig cand ies din casa, mi-e frig pe drum, desi umblu repede, ca sa ma incalzesc etc.
Si am lasat pt final cea mai subiectiva si mai placuta parte. Sa-ti fie frig nici nu-i asa rau, apreciezi inzecit mai mult o mana calda, un suflet cald, o inima calduroasa. Exista tot felul de expresii, cu mana calda, cu painea calda, cu nu-stiu-ce. Si toate chestiile astea calde nu le-am putea aprecia daca n-am trece prin faza de frig.
Ma gandesc ca maine dimineata repet ritualul, trec prin etapele frigului, sculat, dus, imbracat, iesit in lume. Si n-am sa mai am aceeasi atitudine represiva fata de frig. Pt ca voi avea mov la buze, which I find sexy, si voi sti ca atunci cand dau de mana aia calda, am sa fiu atat de happy...

Experiment

Azi am dat de mp3-playerul meu dragut, care s-a prafuit de cand nu l-am mai folosit. Acasa nu ieseam din casa fara el, era la loc de cinste in geanta sau in buzunar, si daca mergeam sa duc gunoiul la ghena. Asta pt ca acasa deja stiam drumul cu ochii inchisi - vorbesc de ORICE drum, mi se parea ca tara aia nu mai are secrete fata de mine. Stiam ce semnifica anumite expresii faciale sau verbale ale oamenilor. Stiam cand un om ma intreba cat e ceasul, nici nu era nevoie sa imi scot castile din urechi, ii raspundeam din reflex, uneori nici la casa de marcat, cand plateam ceva, nu le scoteam, totul venea de la sine. Si nici oamenii nu aveau cerinte de genu 'politete' sau alte cele. Deci castile stateau mai mereu in urechile mele, muzica suna non-stop, fiecare cu ale lui.
Aici insa am descoperit ca nu mai simt nevoia de muzica. Cel putin nu pe strada. Trebuie sa fiu atenta la masini, care nu scot niciun zgomot si care, pe deasupra, nici nu stiu exact din ce directie vin. La oameni, ca nu rareori se intampla sa discuti cu straini pe strada. Acasa te invata mama si tata 'sa nu vorbesti cu strani'. Aici e ceva normal sa porti o discutie cu un necunoscut pe strada. Lumea isi cere scuze incontinuu, de multe ori te intrebi de ce. Si incepi si tu, la randul tau, sa iti ceri scuze. Scuze ca treci pe dinaintea lui, ca treci prin spatele lui, prin stanga sau dreapta, ca l-ai atins, ca orice. Deci era exclus sa comit o asemenea injurie societatii si sa port casti, cand lumea are atatea scuze de cerut.
Azi insa m-am bucurat atat de mult sa imi revad jucaria cantatoare, care zacea pieduta intr-o gentuta in dulap, incat mi-am instalat-o frumos in urechi si am pornit-o. Canta asa frumos inca n-am mai lasat-o acasa, am dus-o cu mine peste tot azi. Pentru prima oara am vazut viata cu adevarat prin ochii unui strain. Oamenii absenti, dar politicosi, cum isi cer scuze din reflex, si cum orice miscare gresita ii scoate din amorteala lor, si incepe sa ii animeze... Oameni de toate culorile, marimile, soiurile...Norii grei multistratificati ce acopera orasul. Pasarile obisnuite cu vantul puternic ce isi schimba destinatia dupa cum bate vantul - la propriu - pt ca nu au nicio sansa sa inainteze altfel. Soferi carora politetea si vigilenta le sunt reflexe neconditionate. Vezi tot cand nu ii auzi. E si normal, cand esti privat de un simt, iti dezvolti mai tare alte simturi, in cazul meu cel vizual. Eu azi nu am auzit niciun "Oh, sorry!", nu am fost atenta la nimic, decat sa nu ma impiedic. Am zambit inapoi la zecile de zambete pe care nici acum nu stiu de ce le-am primit. Dar era un zambet de-ala 'razi tu razi, Harap-Alb...dar nu stii nici tu de ce'.
La fel cum nici eu nu stiu acum ce concluzie ar trebui sa trag din experimentul asta, cel mai probabil niciuna, doar ca ma simt mai bine acum ca am scris despre el.

O seara de solitudine - (Prea emo?)

Sunt momente in viata cand ti se pare ca nu ai viata, ca functionezi anemic, precum o masinarie stricata, care se invarte in gol. Sunt momente cand ai nevoie de un blocaj, fie el psihic, fizic, spiritual, sentimental sau de alte naturi.
Uneori simti nevoia de a nu mai fi, macar pt o clipa, o zi, o perioada.
Parca n-ai vrea sa recunosti ca te confrunti cu clipe dintr-astea, pari prea patetic, prea dramatic, prea vulnerabil. Dar iti aduci aminte atunci ca esti OM. Si ca omul are slabiciunile sale, asta ca sa nu zic ca omul in propria-i esenta este un mecanism stricacios si slab, doar atata ca e inzestrat si cu chestia aia ce se cheama 'suflet'.
In seara asta de vineri ma simt putin cam singura. Si ma gandesc ca in lume sunt atatia oameni care simt la fel. Sunt unica, cu totii suntem. Nici macar nu e dureros sa recunosti ca nimeni nu e unic, de fapt, ca toti seamana cu toti si ca, in final, suntem toti o apa si-un pamant. Suna trist, suna emo, suna depresiv, suna a jale, dar nu e nici macar atat. E o constatare placida, insipida, incolora.
Ne place sa ne coloram vietile in fel si chip, traim clipa, profitam de viata, privim la vie en rose, dar suntem singuri. Nu pt ca traim intr-un mileniu al tehnologiei, nu pt ca ne afundam in urban si respiram stress, ci pur si simplu pt ca omul, prin definitie, este o fiinta solitara.
Tocmai ma pregatesc de somn, plonjez in vise, dar nici macar visele nu ma mai viziteaza de ceva vreme. Am un somn singur, nepopulat de vise, de zgomot, de culoare sau caldura. Seara asta nu e trista, e o seara ordinara. Sunt aproape sigura ca simt singuratatea inzecit mai organic atunci cand e liniste. Si, cred ca am mai spus-o, aici unde stau, e o liniste sepulcrala. Poate e bine asa, daca as auzi pasi, cred ca m-as speria, de ceva vreme m-am obisnuit cu linistea. Nici ziua, nici noaptea, nu se aude mai nimic. Uneori, cam dupa 7 seara, aud prin perete ce se petrece in casa alaturata. O familie galagioasa se aduna la masa si se cearta toti intre ei. Atunci imi dau seama cat sunt de singura, cand realizez ca nu e nimeni in jur cu care sa ma cert, caruia sa ii spun ceva. De fapt nici nu e vorba de a avea sau a nu avea oameni in jurul tau, pt ca uneori ii ai si tot in tacere sfarsesti. Am un om frumos care e mereu cu mine, chiar daca nu fizic, e intotdeauna aici; am o familie; un trecut frumos; prieteni; toate astea sunt ingrediente ce fac viata placuta. Multi se plang de vietile lor. Am facut-o si eu de atatea ori. Acum nu as mai face-o. Lucrurile, grele sau simple, urate sau frumoase, sunt facute ca sa fie traite si experimentate. Si totusi, tot acest contraargument nu cantareste suficient de mult incat sa pot afirma ca omul nu este o fiinta singura. Ne nastem inconjurati de oameni, cel mai probabil sfarsim tot inconjurati de oameni, si, culmea!, viata ne-o traim singuri.

Childish thoughts

Eu cand o sa fiu mare vreau sa ma fac copil.
Mi-as simplifica in clipa asta gandirea, as renunta la alambicarile constiintei, m-as debarasa de inutilitati precum ratiune, cuget, limba, logica, limitare fizica. As vrea sa nu mai am nevoie de timp, mancare, haine, bani, mobil, internet, de tine, de mine, de nimic. As rupe bariere impuse de material, as trai simplu, as trai clipa, asta, cea care vine, fiecare.
Insa imi dau seama ca omul e incapabil, ii este efectiv peste poate sa isi inchipuie vreodata ca the only need is the function to breathe.

Aluneci prin copilarie si nu iti spune nimeni niciodata "hei, vezi ca se termina!". Iti dai seama ca e gata dupa ce e gata. Eu imi dau seama acum ca e gata demult. Atat de demult incat parca nici n-a fost...
Is there any receipt to get it back, at least for one day?
Ca sa nu para tocmai un monolog ce spun aici, va intreb care e cel mai copilaresc lucru pe care l-ati facut lately? Do you still dare being a child sau ati pus punct definitiv si irevocabil copilariei?

Chuck Norris detronat

Nu, nu am sa scriu despre vizitatorii carcotasi ai blogului meu (vezi comment-uri de la postarile anterioare, semnate Chuck Norris). Sa fie sanatosi, dar nu suficient de sanatosi incat sa dea nastere la multi pui de chucks, ca dup-aia fac toti o revolutie si imi desfiinteaza blogul :))
Am auzit azi bancuri cu Michael Phelps. Mori, nu alta. Sunt ataaat de slabe. Adevarul e ca trebuia dat un suflu nou modei asteia cu bancuri. Acum ca tot s-au lansat colectiile de toamna-iarna, trebuiesc refreshuite si bancurile. Si pe cine sa alegem, pe cine sa alegem? Pe Chuck Norris l-am facut deja icoana, pe alea cu yo mama le-am epuizat, si pe dead baby la fel....asa ca hai sa facem bascau de Phelps, ca tot e de ultima ora si e popular...:))

Hurricane Gustav was slowed by Michael Phelps swimming clockwise in the gulf of mexico.

If track events were held in the rain, he’s win those too.

Michael Phelps has no girlfriend or wife…. he just chooses any female of his liking whenever he wants.

When Michael Phelps dives off the blocks this is the reason we have earthquakes.

When Jaws goes to sleep he has nightmares of Michael Phelps.

1. Newton’s First Law is wrong: Even if an external force is applied to Michael Phelps he will remain in the Michael Phelps state of motion.
2. Newton’s Second Law now states: The relationship between an object’s mass and its acceleration is the force Michael Phelps applies to them.
3. Newton’s Third Law is wrong: Although it states that for each action, there is an equal and opposite reaction, there is no force equal in reaction to Michael Phelps’ butterfly stroke.

Michael Phelps does not swim, He beats the shit out of the water until it takes him where he wants to go.

Michael Phelps once challenged Lance Armstrong in a “Who has more testicles?” contest. Michael Phelps won by 5.

There is no ‘ctrl’ button on Michael Phelps’ computer. Michael Phelps is always in control.

Michael Phelps doesn’t swim with sharks. Sharks swim with Michael Phelps.

Some people wear Superman pajamas. Superman wears Michael Phelps pajamas.

Si ca sa vedeti ca am dreptate cand zic ca Chuckie al nost` e detronat de multiplul campion Phelps:
Next Halloween, Chuck Norris is going as Michael Phelps.

:))

Gand de luni

E luni iar. Imaginati-va viata fara ziua de luni. Confortul psihic ca dupa un week-end plonjezi direct in zilele de lucru fara sa mai fie nevoie de perioada asta de interimat care la unii se manifesta mai vadit, la altii trece neobservata.
Sa va zic ce s-a petrecut astazi.

M-am trezit la 8. Cam tarziu pt gustul meu, cam anormal pt un tanar aflat in vacanta. Cred ca disconfortul a venit cand mi-am dat seama ca pt mine viata e o intreaga vacanta, mai nou. Asa ca am sarit numaidecat din pat. Si mi-am scrantit glezna. Am sarit la propriu, sa nu credeti ca glumesc. Orisicum, mi-am dat seama ca e luni - nu ca duminica ar fi diferita de luni...poate doar din prisma faptului ca duminica nu sunt magazinele deschise si luni sunt, iar cu muzeele e pe dos: deschise duminica, inchise luni. Whatever - si am decis sa fac ceva. M-am dus in parc sa ma misc. Apoi la biblioteca. Incredibil, dar adevarat: am inceput si terminat o carte azi. Ii zice Catilinarele si e scrisa de Amelie Nothomb. M-am simtit in forma. Dimineata am alergat 10 ture de pista fara sa fac pe eroina dupa, apoi putin stretching si tae-bo. Mai demult alergam lejer 20, in timp chiar bun, acum nici nu ma mai cronometrez, ca dovada ca am ajuns un jogger loser. Conteaza sa ma misc, nu timpii, nu distanta. Cu cat inaintam in viata, cu atat lasam stafeta mai jos. Periculos joc.
Apoi, va ziceam de carte. Fara falsa modestie, in vremurile mele bune citeam doua carti pe zi (desigur, vremuri bune inseamna facut nimic, zacut la soare in Vama, citit, dormit, citit). Nu ma batea nimeni la cap. Aveam alt ritm, aveam alt stil. Acum imi place sa zabovesc, sa intrerup lectura, nu mai e totul dintr-un foc, ca pe vremuri. O citesc incet, ca si cum as manca o portie de tiramisu vero. A-propos, am mancat saptamana trecuta un tiramisu fabulos intr-un restaurant recent deschis la Cluj. Pt clujeni, dau nume si adresa: Baracca, str. Napoca, vis-a-vis de Napoca 15. Se mananca bine, preturi ok, design frumos, vinuri bune, n-am baut, dar aratau a fi scumpe si de calitate, iar tiramisu-ul...speechless. Iubitului meu abia de i-am lasat. Cred ca s-a suparat, dar mie mi-a cazut prea bine prajitura ca sa ma mai gandesc la detalii de-astea nesemnificative. Asa...revin la carti. Pe vremea cand frecventam concursuri si olimpiade de romana, profesoara imi turna pe gat nenumarate carti. Si trebuia sa le citesc intr-un ritm ametitor. De acolo mi-am dezvoltat cititul asta de 2 carti/zi pe care azi nu-l mai practic nici la norma injumatatita din motive de varsta (la 19 ani nu te mai simti ca la 17, oricine orice ar zice), timp (sunt prea ocupata cu facutul nimicului), energie (acum e mai putina pt ca majoritatea o consum pe facutul nimicului). Carevasazica, faptul ca am terminat in 3 ore, maxim, aceasta cartulie a frantuzoaicei Amelie Nothomb, a cazut bine pt self-esteem-ul in continua scadere momentan - desi cartea are doar 200 de pagini. Mi-am dat seama ca e chestie de vointa. Am fost si aseara la alergat si dupa 4 ture suflam ca o vita in calduri si dupa a 5-a a trebuit sa ma opresc pt ca, cica, ma durea genunchiul. Bullshit. Nu ma durea nimic. Apoi am vazut o femeie de vreo 40 de ani care pe langa faptul ca alerga de dinainte sa fi ajuns eu pe pista, alerga si rapid. Si m-am enervat. I-am dat bataie inca 5 ture in viteza mai mare. Ea s-a oprit, gafaia, eu am continuat. Apoi am inceput sa vad stele verzi si m-am carat si eu. Azi dimineata am fost pusa pe fapte mari, dupa esecul de aseara. Cat despre lectura...nu am mai citit o carte intr-o zi de cel putin 6 luni. Asa ca trebuia boost-ul asta de incredere. Azi pot sa spun ca a fost o zi reusita, oricat de banale ar fi cele doua intamplari.

Tot a-propos de auto-depasire, azi Valentina Vezzali a castigat medalia de aur la proba de floreta feminin, individual. Cine-i aia? Un fel de zeu cu chip de om. Daca zic ca a castigat A TREIA medalie de aur consecutiv la J.O. poate aud ceva ropote de aplauze in fundal. Sau poate nu. Pt ca azi totul e privit cu usurinta. Are medalie de aur la Olimpiada? Ei, si ce-i asa greu? Pai mai neica, putin respect, oamenii astia chiar isi dau duhurile in salile de sport ca sa ajunga acolo, daramite sa mai si ia trofeul. Faptul ca totul devine mai accesibil, sa-ti iei o casa, o masina, sa traiesti decent (traiasca creditele!) a alterat rau de tot mentalitatile. Dar in sport inca se mai poarta sacrificiul ca sa ajungi departe, spre suprinderea tuturor.

Tot azi s-a luat apa la mine pe scara. S-a mai luat o data saptamana trecuta, dar s-a postat un anunt in prealabil la intrarea in bloc si s-a petrecut la ore decente (de la 23 la 8). Azi nici n-am fost anuntata, si s-a si luat taman in miez de zi, dupa ce m-am intors de la biblioteca pe jos si transpirasem ca naiba. Ipohondra din mine a simtit ca vrea sa-si smulga pielea, dar n-a reusit. Intr-un final a venit si apa. TEROARE!!! La voi cand s-a luat ultima data apa? Nu stiu ce se intampla la voi cand dati drumul la apa dupa o perioada de-asta de intrerupere, dar la mine a curs tot rahatul de pe tevi in chiuveta-mi inocent de alba. Lua-i-ar naiba cu tevile lor spurcate, ca mi-am murdarit si tricoul, desigur, azi, alb imaculat, asa presiune a avut. Era ca si cum apa aia abia a asteptat sa vin eu, cu tinuta mea angelica, sa o eliberez din tevile alea catastrofal de jegoase. Am dat drumul la robineti, si la cei din baie, si la cel din bucatarie, aproape la maxim, si m-am dus sa ma dezbrac, urma binecuvantatul dus, atat de asteptat. Revin dupa vreo 3 minute. Culoarea apei - aceeasi. Ma duc in bucatarie. Vad ceva smoc de nu-stiu-ce curgand in chiuveta. Ca si mustatile porumbului, dar mai dur. Ceva scarba de pe teava. Daca pana azi am preaslavit apa de Cluj, si de fiecare data cand eram in deplasare ma gandeam cu jind la "apa mea de acasa"...azi am regandit problema. Si in urma nu prea indelungelor cugetari, am decis sa o mai raresc cu bautul apei de la robinet, sa o dau pe apa din comert, ca ce e sigur, e sigur. Apa a mai curs mult si bine pana am facut dusul si apa si-a recapatat culoarea cat de cat decenta. Adica inculoarea.

Acum e seara si mintea mea e departe de blogging. M-as vari in casele oamenilor. Sau macar m-as uita in casele lor, sa vad ce fac dansii la ora 11:35, in timp ce eu incerc sa-mi adun gandurile (care ganduri?!) spre a scrie un entry cat de cat. Probabil mai putini decat mi-ar placea mie sa cred isi dau pupici de noapte buna, pt putini conteaza sa citeasca o carte, fie ea si una comerciala, a lui Amelie Nothomb, nu-s multi cei care fac dragoste, dar sigur sunt cativa care fac sex. Multi - toti - se uita la TV. Niscaiva dorm deja. Altii tocmai atipesc. Oare ce-or avea ei in gand? Nici eu nu stiu ce am in gand acum. Cred ca inchei aici, ma duc sa-mi caut putin gandurile.

Cum sa blog?

Ca si o consecinta a lipsei mele de activitate din ultimul timp, am inceput sa ma dau cu barca pe niscaiva bloguri din blogosfera autohtona. In urma periplului meu virtual, am inceput sa ma intreb ce ar trebui sa scriu pe blog? Comment-uri nu prea primesc, publicitate nu imi fac si nu mi se face, nici vizitatori prea multi nu cred ca am, actii si reactii starnesc, dar razlet. Deci care-i faza? Sigur, am scris acum cateva luni un entry-manifest care pleda impotriva scrisului PT CEVA, cel cu scop, cel interesat. Scrie, dom`ne orice, numa` scrie, vorba lui Kogalniceanu pe vremea cand incerca sa formeze literatura nationala. Eu scriu just because. Si ma simt bine. Dar dupa un anumit timp te intrebi oare de ce altii au rating atat de bun si tu nu? Oare altii ce au pe blog-ul lor si cum si-au format atatia "comentatori" fideli? Asa ca m-am dus la locurile cu pricina, la cele mai cele blog-uri. Toate astea dupa ce am citit un entry de-al lui Dono, un domn simpatic pe care, v-am zis, l-am descoperit la o ora de informatica si la al carui site sunt abonata zilnic - il aveti la blogroll-ul meu, la must-reads. Si scria el despre "mafia blogosferei", sau asa ceva suna titul. Nu m-a miscat din cale-afara, dar mi-a starnit interesul in sensul ca am vrut sa vad blogurile alea cu rating imens de care se vorbea acolo. Si de la "grei" am tot ajuns pe pagini si pagini si pagini...
Incerc sa imi dau seama ce place. As scrie despre Jocurile Olimpice de la Beijing, dar cand deschizi Yahoo!-ul deja ai acolo latest news, deci nu are sens, Yahoo!-ului nu cred ca ma incumet sa-i fac concurenta. Deci afli totul de acolo. Daca nu de acolo, de altundeva, pt ca in perioada asta cam toti vorbesc despre Olimpiada.
As scrie despre retete culinare, dar va asigur ca nu vreti. Exclus din start.
Politica? My style, categoric. Dar cred ca a vorbi despre politica e un semn de frustrare, din moment ce majoritatea textelor pe care le citesc sunt de-alea gen "n-ai cu cine, frate...n-ai cu cine". Toti "se plange" de "sistem", toti "vrea" schimbare, dar daca ii intrebi ce vor sa schimbe, habar n-au. Multi comenteaza, majoritatea plang si deplang o tara care oricum dintotdeauna a fost vitregita de soarta. Prea putini chiar scriu ceva relevant.
Cultura. Adorabil subiect. Dar imi ajung antipatiile atrase pt atitudinea mea de nas atat de sus incat a accesat deja universuri compensatorii mult deasupra omenirii. O las asa, ca n-are sens. Fiecare sa se culturalizeze din proprie vointa, n-am sa bag pe gat nimanui nimic.
La fel si cu filmele si muzica. E chestie de gust.
As putea vorbi despre reclame. Mi-au placut dintotdeauna. Mi-ar placea sa regizez reclame, sa vin cu idei, sa lucrez in media. Mi se pare o treaba tare. A-propos de reclame, cea de la geamurile alea termopane ma ucide. Imi vine asa, nu-stiu-cum, un impuls salbatic de a smulge tv-ul ala din priza si de a-l arunca undeva departe. Ingrozitor. I-as da in judecata pe aia pt vatamarea sistemului meu nervos, si asa destul de fragil.
Despre vedete. Sa le ia naiba, pana nu ajung eu una, nu vorbesc despre nimeni. Ce-s eu, facator de publicitate? Macar de-as avea rating, sa stiu ca fac un bine sau un rau cuiva. Dar asa, sa scriu in van despre te-miri-cine...neah, nu-mi surade.
As putea sa dau copy-paste la texte de pe alte site-uri, de pe alte blog-uri. Cred ca ar fi destul de profitabil, lumea probabil s-ar inghesui sa citeasca blogul meu mai mult asa. Dar intervine partea de copy-right si nu ma complic. Plus ca eu scriind pt catharsis, nu mi-as mai satisface propriile nevoi. Asa ca e exclus.
As putea sa destainui detalii din viata mea intima. Foarte recent la emisiunea lui Badea, In gura presei, era o fufa disperata care dadea detalii despre cum si-o tragea cu ceva no-namer banos din capitala. Cum o faceau ei la mare, la munte, in masina. Si, oh da, in masina il excita tare pe tip. Mai lipsea sa ni se spuna si ziua in care ii vine ciclul si eventual un numar de telefon. Cred ca faza asta ar tine. Ar trebui insa, pt un rating fabulos, sa bag si poze si filmulete. Si din pacate nu am aparat digital, telefonul la care aveam camera s-a stricat recent, umblu cu o vechitura pana plec in Anglia, deci n-"am cu ce, baaaai" :)) Sorry for the inconvenience.
O alta treaba unde chiar cred ca m-as pricepe si as parea mai interesanta... introspectia. Ar trebui sa vorbesc numai in metafore, sa am o usoara tenta de emo genial neinteles, sa ma mai tai din cand in cand pe vene si sa fug de acasa. N-am de ce sa fug, stau singura in majoritatea timpului. Depresiva devin doar daca nu ies mai mult de 12 ore din casa, ceea ce se intampla rar. Si si daca devin depresiva, nu am cutite ascutite, v-am spus ca sunt un dezastru in gospodarie, nu prea imi dau interesul. Cu forfecuta de unghii n-as incerca, e de-aia scumpa si nu merita. Forfecuta, zic. Si alte ustensile nu-mi vin in cap momentan.
Buun...despre scoala. Pai, e vacanta acum. Incep facultatea abia la 1 Octombrie. Sigur revin cu detalii atunci. Dar cum ramane cu ratingul atata timp?
Etc etc etc s.a.m.d. s.a. etc...

Asa ca am sa scriu in continuare despre lucrurile care conteaza pt MINE. Mi se pare o idee eficienta, nu sunt obligata sa urmaresc non-stop stirile de la Beijing, nici vedetele, nici blogurile altora, nici viata culturala, nici review-urile altora pe imdb.com etc.
Asa ca...
Welcome to my selfish blog!

Calciu si Magneziu

Am o usoara cadere de Calciu si Magneziu. Nu stiu daca v-am spus, dar ipohondria mea e una atipica, se manifesta - printre altele -si printr-o vadita reticenta in a ingurgita pastile. Dar cum sunt singura acasa, imi permit sa iau ceva pastile efervescente, asa raman cu orgoliul meu de ipohondra anti-pastile curat ca nu ma vede nimeni, si, plus de asta, poate imi revine si cantitatea de Ca si Mg din organism la normal. Dar asta ramane intre noi, treaba cu medicamentatia.
M-am trezit, m-am ridicat din pat, cu ideea de a merge sa ma spal pe dinti. Apartamentul meu e unul micut, baia e imediat cum iesi din camera mea. Deci destinatia nu era departe, ar fi trebuit sa-i faca fata organismul meu carent in Calciu si Magneziu. Dar n-a facut-o. Am ametit ingrozitor si a trebuit sa ma asez de urgenta inapoi pe pat, altfel riscam o cadere, de data asta una la propriu, de tot dramatismul. Plus ca eram si somnoroasa. In consecinta, dupa ce mi-am dat seama ca respectivele lipsuri nu sunt doar niste produse ale imaginatiei mele, m-am dus spre bucatarie. Da, aia e mai departe decat baia, dar imi revenisem. N-am lesinat, n-am ametit, n-am mai avut nimic, doar sechelele psihice de la drumul prim. Ma rog, astea-s detalii.
Ajung la tuburile cu pastile efervescente. Scot o pastila de Calciu, o pun intr-un pahar - verde, ca am auzit ca are efect cromoterapia, mai ales intr-o sambata dimineata mohorata ca cea de azi - si torn apa peste. Suna telefonul. Maica-mea. Vorbesc un minut, pe cand revin, pastila era disparuta, inca mai misunau ceva bule agitate deasupra. Am baut dintr-una potiunea. Si mi-am preparat a doua portie magica. De Magneziu de data asta. Procedura era aceeasi. Desfac tubul, scot pastila, o var in acelasi pahar - in prealabil clatit, desigur - si torn apa peste. Intru in camera cu chestia asta si ma asez la birou, sa scriu pe blog. Dar chestia din pahar fasaie ca naiba. Ma deranjeaza. Ma si stropeste pe maini, asa agitata e pastila aia. Ma uit scandalizata cum dispare pastila...se descompunea cu o viteza ametitoare. Violent. Si ireversibil.
M-a palit in crestetul capului imaginea asta de corp care se risipeste. Mi-e frica sa nu dispar si eu ca o pastila de Magneziu. Trece vara si nu fac nimic. Trece viata si nu fac nimic. Ma pierd, ma pulverizez, ma dizolv, ma evapor. Ma duc pe apa Sambetei.

Short story

"I am the Lord," he said. His bandanna was damp. It was hot and he wished it would rain.
The orange thread poked out from the edges of his machine. It was still long. This was good. He lowered the machine's head into the grass and it buzzed steadily. He did not pull the throttle. His hands and arms hurt from the vibration and he wanted to catch his breath. The grass did not know its time was near. It did not understand what the sound of an engine meant. The sound meant he was making things beautiful again.
His orange thread hung motionless among the high grasses.
His sunglasses slid down his face and he pushed them up. He was alone. They would not pick him up until after lunchtime. He pulled the throttle and heard the high whine.
"I am the Lord," he said, severing the high grasses.