Pe cuvant

Gata, iar decembrie, cea mai plina de magie luna din an. In sensul ca vin sarbatorile. Agitatie maxima prin magazine, vanatoarea de cadouri ideale, jucat bingo cu nimeritul cadourilor, dat chix, sau mers la tinta, irelevant, atmosfera e cea care conteaza.

Unu la mana, decembrie are acel ceva pe care nicio alta luna nu il are. De la frigul ce-ti pisca fatza, pana la seara de Ajun si noaptea de Revelion, toate-s chestii unice in felul lor.
Doi la mana, se pune punct unui an si se incepe altul, de obicei cu speranta de mai bine.
Trei la mana, e vacanta. Decembrie = sarbatori, cadouri, vacanta.
Patru la mana, decembrie = familie.As putea sa zic ca din punctul asta de vedere simt ca-i iunie, nicidecum decembrie.

Azi am avut o prezentare la Property, un modul pe care-l fac eu la scoala. A fost minunat. Not. Bine ca a trecut. Am disecat teoria unui domn numit Wesley Newcomb Hohfeld si m-am scremut sa o explic cat mai "in my own words'. Ca daca nu e my own words, m-am dus la dracu` si ma acuza astia de plagiarism. El sustine ca nu exista "rigts", ci ca treaba-i mult mai complicata. Un om are un "bundle of rights", in care sunt incluse si right-urile, pe langa liberties, powers and immunities. Extraordinar de fascinant, n-am ce spune... Nu va dau detalii pt ca nu vreau sa nutriti pt mine sentimentele pe care le nutresc eu fata de acest minunat domn Hohfeld. Noroc ca a crapat, ca altfel ma ofeream eu cu draga inima sa-i fac felul.
Luni am examen. La drept contitutional, o preafrumoasa materie la care inca nu am invatat nimic.
Week end-ul trecut am avut de scris o lucrare magnifica la modulul The Law of Obligations (Contract), o materie la care din principiu nu se dau note mai mari decat 60%. Poti sa stai in cap, ca tot acolo esti.
Pana la vacanta nu mai este mult, mai e o saptamana, dar de la mine si-au luat la revedere deja puterile. Cred ca s-au dus in vacanta. In Romania, unde probabil luna decembrie are mai mult farmec decat aici. Sper sa supravietuiesc cumva fara ele, ma gandesc sa pun inertia la treaba, ca altfel nu ma vad bine.
Are sens sa spun ca mi-e dor de Cluj si de casa? De familie si prieteni? De un somn zdravan fara intreruperi? De zapada, nu de ploaie amestecata cu ceva fleoasca urata? De alb, nu de gri? De a day off, in care sa stau si sa ma uit la tavan?...

Pe cuvant ca vreau o vacanta.

Aha, my name is...

Daria Rokk. Asa se prezinta/semneaza/identifica subsemnata. Nu pricepeti de ce scriu un entry intreg despre treaba asta cand prin simpla aruncare a celor doi minunati ochi ai vostri in partea dreapta - cum va uitati voi - a blogului, imediat sub descrierea blogului, v-ati putea lumina si singuri? Pai de-aia ca m-am saturat. De fiecare data cand ma prezint am parte de o privire chiorasa care pare sa graiasca: "Hai lasa vrajeala, nu te-am intrebat de porecla, te-am intrebat cum te cheama!" Apoi mai e si scrierea, care nu-i cum suna, nu-i "rock", sau pt romani "roc". Ca e mai cu mot. Adica are 2 x Kappa. Asa ca ori, in loc sa spell de fiecare data cu mult stoicism, de vreo 5 ori pana sa priceapa interlocutorul, imi pregatesc din timp un ID card sau pasaport sau ce am la mine, ori, daca n-am, scriu eu. Sau dictez pe litere, ca la prosti. Ar, ou, kei, kei. Am zis asta de vreo mie de ori de cand am ajuns in Anglia. Si m-am saturat. Ce sa fac daca asta e numele meu de familie?

Apoi prenumele...azi, datorita propagandei facute serialului pe care eu nu-l gust deloc, popularul "Daria" de pe MTV, nu mai am asa multe baiuri. Dar cand eram tanara, era groaznic. Am ramas cu sechele de la gradi. Pe vremuri nu prea erau multe darii. Una la cateva mii, poate si mai rar (vai ce-mi place sa ma unicizez! :)) ) si lumea nu prea era de acord cu trendurile astea noi de dupa revolutie - eu mi-s revolutionara, nascuta-n `89. In anul in care am venit eu pe lume, s-au nascut o groaza de andree si alexandre. Nu m-am uitat pe nicio statistica, va spun doar din proprie experienta. La scoala generala aveam vreo 14-15 fete in clasa, din care cred ca 5 erau andree si 4 erau alexandre. Apoi, mai era si valul de exotisme, nu numai la rromi se purta, ci era widely spread, de la lamisa, morena, elizeea, sandrissa pana la giulietta si lissandra. Or fi ele populare si la locul lor prin alte parti, dar mie mi se pare ca erau ca niste brizz-brizz-uri de proasta calitate purtate cu multa opulenta, in fiecare zi, in frunte. Se putea considera si numele meu un exotism de prost gust, pt ca nici dracu` nu auzise de el, si cei ce auzisera, v-o garantez eu ca nu erau multi. Si erau inca si mai putini cei ce stiau istorie persana sau aveau vreo idee despre nomenclatura rusa (acolo dariile sunt la tot pasul, ca si mariile, andreele, cristinele etc. la noi).

Asadar, sa va spun de traumele de la gradi. La inceput, am fost pocita in tz-shpe feluri, de la dorina, delia, dalia - eh, erati pe-aproape, fratilor, nu trebuia sa va dati batuti! - pana la maria, doina, tania...Asa ca tovarasa a avut o discutie in private cu mama mea, in urma careia s-a decis sa fiu strigata dupa ce de-al doilea prenume al meu. Despre a carui existena nu stiusem absolut nimic pana la varsta de vreo 3-4 ani. Si iaca asa, la gradi, eu eram Irina. Sa va frec, tampitilor! Din cauza ca voi aveti memorie scurta si nu va duce capul, eu a trebuit sa indur timp de atatia ani - nu mai stiu cat e gradinita, cred ca cresa 1 an, grupa mica, grupa mijlocie, grupa mare si grupa pregatitoare...deci CINCI nenorociti de ani am inghitit numele de Irina. Nu aveam nimic cu muzicalitatea si asonanta sa, doar ca era un soc imens sa fiu strigata dupa un nume despre care nu stiam. Irina in sus, Irina in jos. Acasa switch back to Daria. Cred ca mi-am antrenat creierul in anii de gradi sa poata sa fie pe multi-tasking. Am fost pusa la grele incercari intelectuale. Pe vremea aia eram in stare. Acum am uitat iar ca ma cheama si Irina. Cateodata, foarte rar, e drept, ma intalnesc cu aducatoare sau femei de servici sau fosti colegi de gradi. Si ma striga "Irinaaa, Irina, ce mai faci?" Si ma tot striga. Si iar ma striga. Pana cand undeva in subconstientul meu violentat 5 ani la rand in frageda-mi pruncie, se face un clack! si hopa!, cred ca pe mine ma striga cineva.

De aceea ma prezint simplu, Daria Rokk. Irina va ramane in acte, e frumos, el e mica dovada ca sunt romanca, dupa celelalte nume si dupa alte caracteristici multi imi reproseaza ca arat a orice, dar a romanca mai putin. Asa ca, na de-aci!, al doilea prenume. E dat din cauza ca mama lu` tata a tinut neaparat, inainte sa moara, sa-i poarte cineva numele. Frumos gest, frumos nume. Dar mie sa-mi ziceti Daria!

Eu cand am sa cresc mare si am sa am copii - da da, vor exista si de-aia, vai de ei - am sa ma limitez la un singur prenume. Sigur nu Irina.

Ma vrea fanii

Am eu in sertarul meu virtual o colectie de texte scrise de-a lungul vietii mele -scurta viata, dar vai, tumultoasa! :)) - pe care am decis sa le scot la inaintare de acum incolo, de fiecare data cand bate vantu` frunza-n dunga, cititorii de pe blog mi-alunga. Si iaca asa voiam azi sa aduc in fata ochilor ce trec pe-aci...ceva despre Singuratate. Dar cum sa va vorbesc despre Singuratate cand am atatia oameni care sunt alaturi de mine?!..azi va vorbesc despre oamenii pt care contez. Despre fanii mei. Fanii care ma vrea :))
Trebuie sa precizez ca de cand am plecat de acasa, vorbesc inmiit mai putin la telefon. Pt ca e scump. Dar tre` sa precizez ca bunica ma suna tot la doua zile si imi vine sa-i mananc inima cand o aud: "Supa ai mancat azi?", "Da` de frig nu ti-i frig?", "Vezi sa nu lasi geamurile deschise cand pleci de acasa, sa nu se raceasca odaia (zice camera, dar vreau eu sa evit cacofonia)", "Ce-ai mancat azi?", "Bani mai ai?", "Cum e la scoala?"... si aceste intrebari insiropate cu grijulism se repeta la fiecare doua zile. Apoi mama, pe messenger: "Ti-am zis saptamana asta ca mi-e dor de tine?" (Da, de vreo 12 ori, mi-ai lasat si offline), "Te rog sa vii acasa daca ceva nu-ti place acolo...acasa te asteptam cu drag, ai casa, ai masa, totu-i bine", "Vezi ca te iubeste toata lumea", "Sa nu uiti ca ne gandim la tine in fiecare zi", "Sa stii ca abia asteptam sa te vedem"...sa mor de nu ma simt ca Gutza adulat de toata comunitatea rroma, in urale si aplauze si in torente de jucarii de plus aruncate pe scena, si chiloti si trandafiri de plastic si alte cele. Stiu ca "famelia" e nucleul societatii si stiu ca am un sprijin permanent si neconditionat in ea. Dar de fiecare data cand aud siropurile astea (nu care cumva sa va ganditi ca termenul "sirop" minimalizeaza adevarul din aceste vorbe diabetice si pline de grija), mi se suie si mie dorul de casa la cote aproape imposibil de suportat, si cateodata ma apuca bocitul. De exemplu, de bunica-mea mi un dor imens. Asa femeie, n-ati vazut voi si nici neamu` vostru de cand sunteti. O bunaciune de femeie, care a facut tot ce se putea face pt singurul ei nepot. A.k.a. eu. In fiecare sambata dimineata imi facea cacao, si mi-o punea la capul patului. Fiecare week end il petreceam la bunici, in cartierul alaturat. Aveam voie sa fac ORICE. Orice orice. Cateodata imi punea si pranzul la pachet si ma lasa afara, pe cand ceilalti copii erau tinuti cu forta in casa sa manance si sa doarma de pranz...hehehe! Ma lasa afara pana noaptea tarziu, sa ma joc ascunsea si hotii si vardistii...venea pe la 10 seara sa plimbe cainele si zicea: "Vii? Te cauta bunu. Sau mai vrei sa stai la joaca si iar tre sa bag o minciunica pt tine?"...adorabila! Imi cumpara rochite, machetute, dulciuri, pantofi, palarioare, tot ce imi voia inima. Ea e fana nr 1. Si eu sunt fana ei cea mai inversunata. Cred ca as ucide pt ea.
Asa cu familia. Cam inutil de precizat, pt ca sentimentul asta ar trebui sa existe in fiecare familie, altfel de ce ar mai fi ea atat de importanta?!
Apoi e suita de pretenari...mari oameni, mari caractere. Nu cred ca ajung de sarbatori acasa, si am o durere-n corazon cumplita, ca n-am sa pot sa sug un ceai in Zorki cu tovarasimea, in timp ce ei se profileaza pe berica si imi impartasesc incet-incet toate chestiile pe care chiar n-as vrea sa le aud, exponat feminin fiind. Apoi discutiile care se lasa cu ropote de ras si non-sense cat incape...sunt delicioase.
Tot printre fani se numara si tanti de la ziare de langa blocul unde am stat. Am stat, pt ca acuma apartamentul e dat in chirie. Dar teoretic tot ala mi-e domiciliul. Inainte sa plec mi-am facut ultima dambla sa mi-am luat Elle-ul...ultimul...aaaah! Cel de septembrie. De obicei apare dupa 22. Eu am plecat FIX in 22. Deci nu l-am mai apucat pe cel de octombrie. Mama ei de tipografie... Si m-a chestionat atunci tanti: "Scumpi, vrei sa-ti tin cate-un numar in fiecare luna? Ca doar n-a fi asa destept sefu` sa se prinda...si cand vii, le iei...ha? Daca vrei, zi, ca se rezolva...ca atata-mi esti de draga, mancu-ti sufletu`" :))) suna super-penal, dar tanti aia chiar cred ca ma iubea. In fiecare luna imi punea rebuturile de la sudoku deoparte si mi le dadea gratis. Sau cand lipseam de acasa timp mai indelungat, imi tine Elle si mi-l dadea la intoarcere, cand la alte chioscuri nu-l mai gaseai nicicum.
Nu stiu voi pt cine contati si pt cine sunteti nime`n drum, dar sentimentul ca unui om, fie el orisicine, ii pasa de tine, oricat de putin, te face sa nu mai vezi asa de bacovian peisajul asta al vietii care in esenta e o experienta singuratica, dupa cum ziceam in posturi mai vechi.

Hats off for CFR

Am o personalitate suficient de easy-going incat sa nu duc lipsa de oameni in jurul meu. De fapt am descoperit ca solitudinea imi cauzeaza drastice caderi de moral, moral care se prabuseste undeva in depresie si rezulta un big bang al constiintei care se redreseaza usor, nu zic, dar sufera mocnit.
Ii multumesc entuziasmului meu pt ca mi-a permis sa imi fac cateva cunostinte foarte dragute prin noul oras pe care il populez de ceva vreme. Si mai e ceva...
Ca sa starnesti un interes cuiva...trebuie sa fii putin exotic. Sa ai acel "je ne sais quoi" care sa iasa in evidenta. Cred ca am avut dintotdeauna un aer mai altfel, ca sa nu zic chiar exotic, fie ca a fost vorba de o apucatura mai nebuneasca sau de vreo trasatura, fie ea fizica, morala sau de alte feluri, dar niciodata nu am crezut ca orasul meu natal va fi motiv de propulsare a popularitatii mele.
Am fost saptamana trecuta invitata la un party la care au luat parte vreo 15-20 oameni, din tari diferite. Am cunoscut un nigerian care sta in UK de cativa ani. A-propos, ieri a fost ziua nationala a Nigeriei, deci happy birthday celor ce au ceva de-a face cu asta. Socul nu a fost mic cand omuletul colorat a observat ca poate sa poarte o conversatie despre literatura nigeriana - la nivel de beginners, desigur - cu un om din Romania, intamplator eu. Am vorbit despre Chinua Achebe, am scris despre el pe blog mai demult, il recomand cu caldura oricui vrea sa citeasca o carte buna (Things fall apart, par exemple). Dupa care ma intreaba el: "What town are you from?" si zic "Cluj, it`s in the North-Western part of my country, maybe it will ring a bell if I tell you that it`s the capital of Transylvania, the country of Dracula..." "Ooooooooh...really? CFR Cluj? Wooow, that`s awesome..." si nu mai redau discutia, dar a tinut vreo juma de ora, eu primind chiar informatii noi despre echipa orasului meu natal, Cluj, de la un outsider. Si nici multele intrebari legate de Cluj, de la "dar aveti mai multe echipe de fotbal in Romania, sau doar astea doua - stia si de Steaua si de Becali, by the way ? Si ce le dati sa manance?" s.a.m.d.. Imi aduc aminte de o prietena din Franta care, cand a venit prima data in vizita la mine, pe drumul de la aeroport spre casa, nu s-a putut opri din a spune "dooooamne, dar ce multe lucruri aveti...si case, si blocuri, si masini..am vazut la TV ca stati in corturi, ca va spalati hainele la rau. Aveti si McDonald`s!" Multumim presei occidentale pt imaginea creata.
Azi, miercuri, zi plina de rahat si frig si cursuri... am pauza de la 12 pana la 5 dupa-masa...ce sa fac? Puteam sa vin acasa, dar drumul pana acasa si inapoi in centru, pe jos, ca asa circula studentii fara finantare babana, imi ia aprox. 50-60 min. Deci o ora, acasa frec menta, poate mananc, citesc un pic, poate stau pe net, tot la frecare de menta. Asa ca m-am retras la biblioteca. E locul perfect, jur.
Si stau, si stau, si trece vremea, se face 4:30, ma indrept spre seminarul pe care il am. Dar ceva ma retine:
"Ooooh, Daria from CFR Cluj, I bump on you again...Will you watch the game tonight?"
Guess what? Prietenul nigeriano-britanic propune sa vedem meciul impreuna, sa facem pariuri, sa prezic scorul, sa zic daca Culio baga gol sau nu...Un entuziasm debordant cu care nu sunt obisnuita.
Tin minte ca am fost acum vreo 3 ani in Ungaria cu un proiect si am ajuns la conflicte urate cu un tip super-nationalist din Budapesta. Sigur, conflictele romano-maghiare sunt seculare si patriotismul si aroganta maghiarilor sunt recunoscute, dar eu sunt un bun exemplu al unei convietuiri pasnice dintre aceste natii - fiind pe jumatate maghiara, biologic vorbind, desi gandesc/traiesc/respir pe romaneste - mai nou un pic si pe engleza. A-propos, le si vorbesc limba, asa ca sa nu se supere pe mine cand ma duc in tara lor - si e foarte bine, ca daca le vorbesc in romna, simt ca scad drastic in ochii lor.
In ziua ce a urmat meciului cu Roma, "CFR Cluj" s-a situat la top searches si pe google, si pe yahoo!, lucru ce nu s-a mai intamplat de cand cu crima aia urata comisa de un roman in Italia - si atunci numai pe google Italia, in vreme ce acum vorbim de google.com - si atunci cand la Olimpiada a castigat aur judoka noastra, Alina Dumitru - si atunci pe yahoo sports.
Acum 10 min am primit un mail de la un prof din Birmingham care zice ca e incredibil de incantat referitor la jocul 'romanasilor' - probabil i-a scapat componenta multiculturala a echipei. Nu cred ca era cazul sa ma simt eu, personal, flatata, dar recunosc ca mi-a crescut inima :D
Mie sa-mi fie rusine, n-am reusit sa vad tot meciul. Multumesc conexiunii mele, in termeni cordiali - de genu` mortzii ma-tii de net&co. - pt faptul ca s-a intrerupt in sfantul minut 37. Oricum, a fost suficient sa vad inceputul ca sa ma incing. Am stat putin ca pe ace, cu gandul la meci, desi ma tot auto-mituiam cu ceva lecturi, dar sigur, netul s-a reabilitat la final, cand dadea Iuliu Muresan interviu si zicea ca e multumit de scorul nul, obtinut destul de onorabil.
De acuma cand vorbesc despre orasul natal, pot sa uit de sintagma "The capital of Transylvania" sau alte cele...simply CFR`s city.
Sigur, nu trebuie mentionat mozaicul de natii din interiorul echipei, e important ca reprezinta o echipa romaneasca...nu o data am auzit rautati ca e echipa prea colorata, ca nu e echipa romaneasca etc. Pe naiba. Pun pariu ca azi toti romanii, inclsiv Becali, au avut de zis ceva frumos la adresa CFR-ului.
Fortza fortza CFR!

Breaking news

11 Septembrie. Presa vuieste, curg stiri pe banda despre cei 7 ani scursi de la atentatul ce a zguduit totul, incepand de la cele doua turnuri ale Wold Trade Center pana la siguranta omului. Tot ieri, Cioaca s-a dus la tribunal sa divorteze de nevasta-sa, Elodia, care e cel mai probabil moarta si bine de tot ascunsa pe te-miri-ce coclauri. Tot numai un zambet, domnul Cioaca, cu mecla-i tampa cu care m-a obisnuit de putinele ori cand l-am vazut, a declarat ca vrea toate bunurile Elodiei. Ete na tupeu, dupa ce-i tai gatu`, sa mai si pretinzi ca e o curva care te-a inselat si sa ii iei toate cele. Tot din categoria men whore face parte si divortul printesei Caradja de cretinul ala care ii iubea proprietatea de la Ploiesti. Si care vrea inapoi inelul de casatorie. Si care a cerut sa-l cheme si pe dansul tot Caradja, si sa fie numit si, desigur, "Print". Manca-v-as gurile de curve masculine...
Dupa puseul asta de indignare de feminista frustrata, trec si la lucruri mai pamantene.
Adica de-astea simple, ordinare, de-ale mele...
Saptamana asta mi-am vazut ultima data iubitul, inainte sa plec. Sigur ca n-a fost o scena lacrimogena, nu l-am condus la aeroport, nu ne-am imbratisat 2 ore la coltul strazii la care s-a petrecut actiunea, nici n-am stat macar toata ziua aia impreuna. Si toate "nu"-urile astea...pt ca nici n-am realizat ca e chiar asa de aproape plecarea. Da, mai e putin si m-am carat. Nici nu-i sigur ca imi baga aia net in camera prea rapid, deci si blogul asta se duce la dracu. Totusi, am mancat impreuna un tiramisu, ceea ce a mai indulcit suparatoarea situatiune.
Azi m-am dus sa donez sange. In caz ca nu ati realizat - de fapt nici eu, pana azi, nu eram prea sigura- trebuie sa va spun ca sunt un cetatean exemplar al adorabilului oras pe care il populez. Am 19 ani, deci varsta eligibila pt donare de sange am atins-o abia anul trecut. Si am donat deja de 2 ori. Azi voiam sa o fac a 3-a oara, dar nu mi-a iesit, sunt anemica, am hemoglobina scazuta. Imi pare rau, dar n-am ce-i face, decat sa ma pun pe ingurgitat pastile - Calciu, Magneziu, Vitamine si alte cele. M-am dus apoi sa iau troleul sa vin spre casa, iar la coborare am facut un act de binefacere cu trimitere spre octogenarii care circula cu transportul in comun. I-am carat unei tanti plasele pana acasa, si nu i-am cerut bani, nici nu i-am dat in cap, nici macar marul pe care a vrut sa mi-l dea nu l-am acceptat, nici in casa nu i-am intrat. Nu spun asta ca sa ma dau mare, o spun ca sa demonstrez ca si tanara generatie e capabila de gesturi de ajutorare a batranilor, chiar nu e nevoie sa fim denigrati in halul asta, cu tot valul de emo kidsi si manelari si infractori juvenili...
Acum 10 minute au iesit pe usa casei niste fete care isi cauta chirie. Au venit sa vada apartamentul. Le-a placut. Ce ciudat sa iesi din casa ta ca sa o dai in chirie, dupa ce ai stat atata vreme in ea... Ma gandeam la implicatiile emotionale, la legatura dintre mine si camera mea, la relatia mai mult decat cordiala pe care o aveam cu acest mic lacas. Mi-am vazut pe net camera in care voi sta la facultate, nu zic, e spatioasa, e mobilata, are caldura, are geamuri (mari!), are tot ce-i trebuie, doar ca va trebui sa o iau de la zero cu ea, pana mi-o educ, pana mi-o fac pe placul meu, pana ajungem sa ne intelegem din priviri... Relatia cu o casa e ca si relatia cu un om. Ma gandeam acum si la relatia asta a mea, cu omul pe care tot zic atata ca-l iubesc. Nu mi-ar fi imposibil sa renunt, dar ar fi al naibii de greu. Nu poti sa spui : "Gata. Din clipa asta nu-l mai iubesc." Normal ca omul are capacitatea asta magica de a se redresa, de a merge mai departe, de a gasi solutii mai bune, de a se auto-depasi, de a , de a, de a... Dar chestia cu iubirea sta altfel. Dupa ce te-a luat, dus esti. Inca rationezi, inca te mentii pe linia de plutire (si inca acum parca plutirea e muuult mai placuta), esti tot tu, nu te schimbi, dar doamne, totusi, cate se schimba. As vrea sa spun exact CE sau in cel fel, sau cum sau de ce se schimba, dar nu as putea decat sa debitez niste teorii care mai de care mai subiective, asa ca let me believe it`s magic, pure magic :)
Si acum, sa fie tacamul complet, ma invart la 180 de grade si vreau sa aud pareri despre marele experiment stiintific al secolului. CEL MAI MARE. S-a petrecut miercuri. La Geneva, aproape de granita Elvetiei cu Franta. O echipa mare de tot de oameni de toate natiile au pus la cale o super-masinarie, acceleratorul de particule, care cica poate reproduce big-bang-ul la scara mica. Adica tiny-bang-ul. Desigur ca mass-media ne-a pus la curent cu costurile ei, cum altfel (deja m-am obisnuit atat de mult cu jurnalisti care sa intrebe fotbalisti si vedete: "Da` cat iei pe sezon? Si ceasul a costat macar 100.000 de euro? Da` telefonul, e macar din aur si are macar vreo 30 de diamante incrustate? Oh, cew rochie superba, pun pariu ca a fost peste 10.000 de euro...". Sau vezi titlurile de pe primele pagini ale tabloidelor: "Inca o masina de peste 100.000 de euro in garajul lui X", "Y a cheltuit aseara in clubul Z 6000 de euro pt ca a cumparat o sampanie din anii `20 unei fete din clasa a 12-a de la un liceu din capitala" etc.). Apoi si cu riscurile la care supune acceleratorul de particule Planeta. Vin tsunami-uri, vin seisme de ne ia naiba, vin tornade, dar mai ales, scumpii mei fraieri care credeti in ziare si televiziuni cretine, vine Apocalipsa! Vine sfarsitul lumii, pazea!
Miercuri mi s-a parut si mie ca vine sfarsitul lumii. In aceeasi zi s-a intamplat sa imi vad si eu ultima data iubitul inainte de plecarea in Anglia.
Dar, dupa cum se vede, azi e sambata. Traim. Traiesc si eu. N-a venit Apocalipsa. Life goes on.

Thinking big in provincie

Am fost intr-o tabara timp de o saptamana, la Rm. Sarat. O tabara intitulata "Universitatea de Vara" de la Rm. Sarat, organizata de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Am fost o mana de studenti (eu eram cea mai tanara, ha!) care s-au adunat acolo sa asculte prelegerile catorva lectori interesanti, veniti din varii locuri. Am sa rezum totul la termenul "interesant', mai ales in conditiile in care eu nu am trait pe vremea lui Ceasca si universitatea asta de vara mi-a dat ocazia sa aflu o grooooaza de chestii. Pare ca o scena cu un copil care nu stie sa citeasca si se uita la pozele din paginile unei carti, si spune: "wooooow, ce frumoooosss!". Cam asa suna acest deloc cuprinzator "interesant", dupa o saptamana intreaga de acumulari de informatie si de experiente noi. Dar sa revin la titlu, ca suna destul de pompos, nu?
Am fost cazati la hanul Poienita, un hotel la iesirea din Rm. Sarat spre Buzau, un complex turistic cu aspect uber-comunist, dupa stilul localurilor unde comunistii isi serbau aniversarile. Daca ii spuneai taximetristului sa te duca la Poienita, se uita cu mai mult respect la tine, si te intreba din ce oras vii. Asadar am fost cazati la Poienita, ne-am respectat, ce sa mai...am stat pe banii statului, si am stat bine. Am sa ma leg de aspectele provinciale ale taberei...o data ca Rm. Sarat e un oras cu aspect de mahala - no offense, nu vreau sa jignesc, dar chiar e micut, si oamenii cam in proportie de 70-80% au un colorit cu nuante gipsane, cladirile, desi renovate unele, sunt fara pic de gust, firmele s-au pastrat de acum cateva decenii bune, bulevardul central arata super kitchos, oamenii par sa se umfle in pene cand intra in Penny Market, doar ala e una din principalele atractii ale orasului. A propos de "atractii" si obiective, tabara de vara se tine acolo pt ca in Ramnic a fost o inchisoare - a carei cladire e in picioare si azi si probabil se va transforma curand in muzeu - , una din cele mai dure, in care erau tinuti detinutii politici. Intr-una din zile am avut de luat cateva interviuri ramnicenilor si i-am intrebat despre inchisoare. Habar n-aveau. Stiau doar cativa. Explicati-mi si mie cum naiba se poate ca un oras de 40.000 de locuitori, minuscul - am traversat tot orasul in 15 minute, de la Poienita pana la gara...sa nu aiba habar de existenta inchisorii? Mai ales ca doua din cele foarte putine monumente ale orasului sunt ridicate in cinstea a doi detinuti de acolo - Coposu si Mihalache? Babes Bolyai are mai multi studenti decat populatia RM. Sarat. In schimb am nimerit sa iau interviu unui domn foarte frustrat din cauza conditiei lui de provincial. L-am intrebat daca stie de inchisoare, ce stie, cine a fost inchis acolo s.a.m.d. Raspunsurile veneau furios: "Ce? Bine ca veniti voi de la Bucuresti cu institutul vostru condus de Oprea, care e si-asa membru PNL, si faceti pe desteptii? Ramnicenii sunt prosti, nu mai puneti si voi intrebari de-astea ca oricum nu va raspunde nimeni. Noi nu suntem destepti ca aia din capitala, noi traim aici si nu vedem nimic. Plus ca sunteti tineri, ce sa intereseaza ce a fost? Vedeti-va de discotecile voastre si de tineretea voastra si lasati comunismul, ca ala e mort"... Bine-ar fi sa fie asa. Dar n-am sa fac acum apologia riminscentelor comunismului, vreau sa subliniez frustrarea asta de provincie. Si totusi, ca sa vezi ce-l durea pe nenea asta... Mai mergem cativa pasi si hopa! ce-mi vad ochii...un grup de emo kids a la Rm. Sarat. Nu aveau conversi, aveau ceva tenesi de la piata, de-aia ieftini, cumparati de la taraba de unde probabil isi luasera si fardurile, ca erau curse foarte urat pe fetele lor prafuite si teribile. I-am oprit sa vedem daca stiau ceva despre istoria orasului. "Hahahaha! Suntem tineri, ne ne intereseaza..." nu stiam ca daca esti tanar nu ai voie sa stii. Ma rog...dar erau emo, ca probabil auzisera la Guerilla (ah, de fapt nu cred ca are frecventa in Ramnic) ca e tare, frateee...
Chelnerita de la restaurantul din incinta Poienitei - una din ele, aia tanara - era o manelista fara maniere care facea figuri de fiecare data cand ii cereai ceva. Facea discriminari intre fete si baieti. Sau intre baieti si baieti. Daca erai baiat si erai dragut, poate aveai norosul sa nu iti scuipe in mancare. I se parea cool ca she was in control, cred...
Si acum vin la Cluj si va anunt cu mare fast mare ca azi se inaugureaza fantana aretziana din Piata Avram Iancu. Sigur ca manifestarile astea nu sunt strict provinciale, ele isi au obarsia undeva departe inapoi in timp si spatiu, inca se simt atat in provincie, cat si in capitala. Dar faptul ca ieri am vazut tot la 5 m cate un afis cu acest mare eveniment mare, si mai ales faptul ca azi am primit trei mass-uri pe messenger legate de fantana vietii...m-a pus un pic pe ganduri. Clujul e un oras atat de bogat in istorie si multi nu ii cunosc nici pe sfert istorioara, dar de fantana se scrie in ziare, se vorbeste pe mess, se sufoca stalpi intregi. Si da, ca sa vedeti cat de mult ma intereseaza grand opening-ul asta, am sa merg, si am sa imi dau dup-aia cu parerea despre ce si cum a fost. De fapt am trecut ieri prin piata Avram si exceptand luminile foarte neinspirat alese pt Teatrul National - o superbie de cladire, dupa mine- si pt Catedrala - si asta un monument de vaza pt Cluj...pot sa spun ca mi-a placut ce am vazut. Nenumarate beculete de toate culorile tasnind din asfalt. Interesant. Sigur ca de cand cu Europa, urmam trendurile, doar am vazut showuri de-astea de lumina si apa, pe ritm de muzica, si in Franta, si in Germania, si in Spania...e frumos :) Bineinteles ca nu am nimic cu faptul ca banii - ai Primariei, ai Consiliului Local, ai clujenilor - s-au dus pe finanatarea fantanii. Am auzit ca terapia cu culori e benefica, iar stressul e mare si la Cluj, nu tre` sa stai in capitala ca sa fii stresat. E destul si aici. Poate culorile alea minunate mai domolesc nelinistile clujenilor. In capitala au pus palmieri, azi maine si la Cluj apar nucile de cocos si bananele prin parcuri.
Tot la categoria thinking big incadrez si stadionul CFR, pe care maine joaca Romania cu Lituania. Si care acum cica e "gata sa-i gazduiasca pe cei de la Bordeaux, Chelsea si nu-stiu-cine, sa se simta ca acasa"...e proaspat dichisit si renovat, acum e ferches si mandru nevoie mare.
Adevarul e ca toate upgradarile astea te fac sa te simti mai bine. Sa traiesti intr-un oras de 5 stele, sa vorbesti urat cu niste oameni care iti sunt superiori intelectual, sa le scuipi in mancare, sa tii pasul cu moda europeama emo, chiar daca esti in minusculozitate de Rmanic...parca parca mai gadila din orgoliul nostru atat de mic. Thinking big makes good to your little ego.

Trendy world

Sa vorbim despre trenduri.
Azi se poarta rochii de inspiratie elena, palarii, platforme, t-shirt-uri cu printuri, logo-uri, paiete, coliere supradimensionate si multe altele.
Se poarta baietii cu ceafa lata. La brat. Strans tinuti la brat. Celalalt membru superior ar trebui sa poarte un animal minuscul si urlator, imbracat conform principiilor de la paragraful anterior. Sau o geanta supradimensionata. Sau niste telefoane, minim 2 la numar, cu ceva bling-bling-uri agatate de ele. Sau cateva plase, semn ca fata tocmai vine de la shopping.
Se poarta tupeul. Sa te infigi cu tupeu in trafic, in societate, la servici, in familie, in relatie, sa ai "coaie" - indiferent de sex - si sa te folosesti din plin de ele.
Se poarta culorile tari. Altfel...n-ai personalitate.
Se poarta conflictul. Pt ca in urma lui intotdeauna se decide un castigator si un pierzator. Asa ca aici va folositi de "coaie", daca vreti sa fiti castigatorul. Pt ca nu se poarta loserii. Se poarta doar oamenii de succes. Cu idealuri. Atinse. Cu scopuri. Indeplinite. Cu personalitati. Puternice. Cu bani. Multi. The winner takes it all.
Se poarta lamentatia. De tara, de job, de societatea in care traim, de "sistem" - da` ce-o fi ala, ca o fi unul cartezian, sau omogen sau alt fel, naiba stie - de bani, de tot. Imi place ca aici am evoluat. Oamenii de azi isi construiesc argumentele pe sursele de informatie din mass-media. Daca priviti atent, veti vedea un melange caraghios de ideologii intr-un singur argument. Avem o parere despre toate, despre Rusia vs. Georgia, despre USA vs. China, despre taxe, despre politicieni, despre partide, despre invatamant, despre sanatate, despre drumuri, despre psihologia copilului, despre relatii. Le stim pe toate. Pt ca amestecam informatii culese razlet din o suta de parti si ne facem un speech cu tonalitate mesianica si...gata! Iata-ne in ipostaza unui Farfuridi al secolului 21, respectat pt ca de, "combate bine".
Se poarta blog-urile polemice. Alea in care faci pe durul si iti lasi frustrarile sa curga in tastatura.
Se poarta sexul mai mult decat alte aspecte ale unei relatii.
Se poarta creditele. Consumate pe masini smechere. Si dup-aia nu-ti mai raman bani sa iti platesti factura la telefon.
Se poarta lucrurile glamorous. Si la fete, si la baieti.

Nu stiu ce purtati voi, dar eu azi port o mare aversiune fata de unele din chestiile astea. Poate maine adopt si eu moda asta de masa. Azi inca ma bucur de putina originalitate.

Aceeasi, dintotdeauna, Vama Veche

Ajung in plin soare dogorator in Vama, intr-o zi de marti (ce v-am zis ca marti e ziua mea norocoasa?). Maxi taxi-ul nu mai e maxi taxi, e un ditamai autobus cu vreo 60 de locuri, un autocar, sa fiu mai precisa. Dovada ca numarul de vamisti, sau de wanna-be vamisti, a crescut, zic in sinea mea. Desigur, involuntar observ cele inca vreo 10 case rasarite de anul trecut incoace, dar m-am obisnuit, de la an la an sunt tot mai multe. Vad Gogoasa vesela, bun, e totusi incurajator ca macar ea mai exista, dupa ce ca au disparut, de-a lungul timpului Mash, Zapata, Clandestin si ce terase mai erau. Dau sa trec strada. Un BMW seria 6 da sa treaca peste mine fara scrupule, noroc ca ma trag la timp din drumul sau spre vama cu bulgarii, cel mai probabil pt o aprovizionare cu alcool si tutun. Intru pe bulevard, salut vreo 5 minute intr-una, pana epuizez cunoscutii. Nu cu mare incantare, desi nu i-am vazut, pe unii - de un an, pe altii - de mai multi. Eh, salut, ca sa nu par prost crescuta. Si dupa ce trece marea de cunoscuti, vad asa: o pitipoanca cu accese vadite de Paris Hilton, un chihuahua cu fustita roz, un colier bling-blingish la gat (al ei, slava Domnului ca nu al cainelui, ca facea hernie de la multele grame de metal), tot pachetul asta la bratul unui domn ceafa-lata. Se suie intr-un Ferrari rosu, parcat in fata La Canapele. Nu tin minte sa fi existat anul trecut canapelele, deci si asta e o noutate. Dar arata decent, imi place. Poate mi-ar fi placut mai mult fara masina asta parcata in fata si populata de cei doi fanfaroni tocmai mentionati. La ziare nu mai e tanti draguta pe care o stiu de 8 ani, ci o doamna mai in varsta care nu imi zambeste. Aveam in gand sa imi iau Cotidianul sau Jurnalul National, sa vad ce se mai intampla in lume, dar o voiam pe vanzatoarea aceea de demult, nu pe cea fara de zambet. N-am cumparat nimic. Desi banii ii scosesem deja. Eh, trebuia sa scap de ei, portmoneul il indesasem deja inapoi in geanta. M-am dus vis-a-vis sa imi iau ceva lichide. Mai vad eu si un croissant. Dau sa le platesc. Nectarul - 9 lei. Croissant-ul 2 lei. De-ala mic. Desigur, avand 10 lei, am scotocit dupa portmoneul adanc indesat in geanta, nu fara nervi, gandindu-ma ca mai bine ma tocmeam la ziare.
Imi las catrafusele in curtea unde urma sa stau, imi pun cortul, imi iau costmul de baie, arunc o rochie de plaja pe mine si tuleo la plaja. In drumul meu deloc lung mai observ niscaiva schimbari, dar drumul, norocul meu, e acelasi, Humanitas nu si-a schimbat sediul, Bibi tot acolo, Mitocanu la fel, la stuf dormeau 4 la o masa, unuia ii curgeau balele. Incep sa fac mental o lista cu ce e cum a fost si ce e nou in Vama.
Ma las pagubasa, am ajuns la malul marii. Vremea superba, apa minunata, ma arunc in valuri cu tot cu sutien, care se umple de alge, zabovesc in pluta vreo 10 minute si savurez Vama asa cum o stiu acolo, aproape de geamandura, desi la mal ma asteapta mitocani (nu terasa) pusi pe agatat cu poante ieftine, priviri de ambele ce sexe ce studiaza corpuri zacand la soare, unele pe nisip, altele pe chaise-longue-uri etc.
Ies intr-un final din Marea Neagra care in ziua respectiva era al naibii de albastra, ca si un fel de welcome, si ma postez pe prosop. Uit de cremuit. Adorm. Ma trezesc pe la 6 jumate, un caine ma mirosea. Unul alb. Aducea cu Balan, doar ca avea vreo 40 kg in minus asta. Ma uit in jur. Si ma caiesc pentru toate povestile carora le-am dat crezare. Alea, stiti voi, conform carora "Vama nu mai e ce a fost", "Salvati Vama Veche", "Vama s-a dus la dracu`" etc.
Pt mine acesta e al 8-lea an in Vama. Fata de prima vizita, categoric, s-a construit mult, au venit mase de oameni care nu au ce cauta acolo, Vama devenind un soi de muzeu, un must-see, un obiectiv turistic unde vii "ca sa beeeeeeeeeeeeeeei, frate", sa ti-o-nfigi in vena si sa head-bang-uiesti pana vomiti (de la alcool, drog, muzica, toate la un loc), ori pt a epata ori ori ori...
Prostii, prostii, prostii.
Anul acesta am constatat cu stupoare ca numarul turistilor a scazut drastic. E absolut justificabil, lumea se orienteaza spre servicii mult mai bune pe alte meleaguri, la aceleasi preturi sau poate chiar mai mici. Aici e poveste lunga, nu are sens sa tin teoria chibritului, cert e ca ma asteptam sa caut minim 20 de minute pana sa gasesc un loc pe plaja. N-a fost asa. M-am asezat unde mi-a placut mie si, pe langa asta, nici n-am avut vecini multi. Statiunea era destul de goala, la magazin nu am stat nici o data la coada, maxi taxi-urile nu se mai umpleau ca altadata pana la refuz, lucrurile erau putin ciudate pt plin sezon. Sa nu mai spun cat de lamentabile pt localnici.
Dar sa revin la subiect. Nu exista degradarea Vamei Vechi. Pt ca Vama Veche nu a constat niciodata intr-un plan arhitectural, intr-o anumita cladire, in anumiti oameni, in bani sau alte cele. In Vama e spiritul ce-ti place, daca-ti place. Daca nu, e clar ca nu mai vii. Sigur ca te incomodeaza kitsch-ul, te enerveaza preturile umflate pana la refuz, te scot din sarite unii si altii. Dar asta numai daca ii bagi in seama.
M-am intors dupa 4 zile de Vama exact asa cum m-am intors in toti anii de acolo: fericita. Anul acesta am mers singura. Am baut in total 3 beri. Bani nu am cheltuit multi. Intr-una din seri am fost la Monoloagele vaginului, pe terasa Hand - o alta ciuperca rasarita, dar una reusita. Interpreteaza socant de superb Diana Giubernea. Dup-aia m-am retras in Tequila sunrise pt o portie de muzica folk, un tip ce se auto-intituleaza Banderas si canta destul de frumos. Nu m-am abtinut sa amintesc ca eu sunt amica buna cu Emeric Imre, moment in care s-a umflat in pene si mi-a demonstrat ca si el stie sa cante frumos, desi nu are parte de aceeasi celebritate. Mi-a dedicat cateva piese, pana mi s-a facut somn si am plecat.
M-am simtit bine. M-am relaxat pana la refuz. Am servit 2 rasarituri de soare ce-ti taiau rasuflarea. Astea au fost singurele momente critice de singuratate in Vama, in rest nu m-am simtit defavorizata, fara companion fiind. Mi-am intalnit vechi cunostinte devenite acum prietene :)Am fost intampinata cu aceeasi caldura ca de fiecare data. Si de catre oameni (de la de acum buna mea prietena Doina - pana la urma in casa careia am si stat si m-am simtit foarte bine - pana la domnul de la Gogoasa, si chiar si dna de la ziare a zambit cand m-am induplecat sa iau Cotidianul), si de catre soare.
Si da, marea...si ea m-a imbratisat cu muuult drag.

Varsta "???"

-De ce se invarte roata?
-Copilul asta ma innebuneste...
-Lasa-l, e la varsta intrebarilor...ai sa vezi ca-i trece.

Exista "varsta intrebarilor"? Eu cred ca exista omul intrebarilor, mai degraba. Pe unii nu-i macina nici cand sunt cat un shnitzel de ce iarba-i verde si de ce ninge iarna si nu vara. Altii, in schimb, se intreaba in fiecare secunda cate ceva. Desigur, orice copil are varsta lui tembela cand parca singurul sau scop e sa te enerveze, dar faza asta cu adresatul a o mie de intrebari despre varii teme mi se pare sanatoasa, si mai ales un bun semn ca micutul e interesat si deloc blazat. Discutia de mai sus se purta in troleu intre 3 persoane, 2 femei trecute de 50 ani, cel putin una bunica, si nepotul acesteia.
Ma distreaza cum fiecare om trece o varsta. Si maica-mea imi vorbea ce dificila am fost cand am trecut prin "varsta intrebarilor". Cred ca se refera la varsta incapacitatii EI de a da raspunsuri, pt ca intrebarile au ramas a fel de multe, poate doar obiectul lor s-a schimbat. Stiu sigur ca am intrebat-o de ce frunza e verde cand eram mica. Aveam o frunza mare de ficus in mana, proaspat rupta de pe planta omonima, si voiam sa stiu de ce e verde. Nici vorba de clorofila, de celule fotosintetizatoare, de pigmenti clorofilieni...m-a expediat rapid, varsta intrebarilor trebuie tratata cu...rabdare. Ca trece. Exact cum zicea doamna nr 2 din troleu.

Intre timp eu rasfoiam Elle. A aparut de 3 zile. Mi-am promis ca mi-l cumpar abia dupa bac. Pe naiba. L-am luat azi, pana saptamana viitoare pun pariu ca se termina si am sa ma crizez daca nu-l mai gasesc la chioscuri. Are multe articole interesante, just as usual. Unul se numeste "Blogaresc, deci exist" M-am INTREBAT - si nu, nu pt ca sunt la varsta intrebarilor, ci pt ca sunt omul intrebarilor - daca asa o fi. La mine, personal, poate se aplica si nu-mi dau seama. Nu sunt foarte constanta in a publica pe blog. Nu e o "meserie", nu e un must-do cotidian, nu e o pasiune. It simply happens, cand se-ntampla...E cam narcisisto-mercantil sa scrii zilnic, chiar daca ideile iti vin doar de Pasti si de Craciun, si atunci cu chiu, cu vai...E nasol sa scrii pt ca e trendy si pt ca toti smecherii au blog. Un blog, in primul rand, e gratis. Nu dovedesti nimic din punct de vedere socio-economic prin faptul ca ai un blog. Toti are blog :p si Vanghelie... Apoi, nu te propulseaza in niciun top, nici mai destept nu devii, nici mai popular, nici mai respectat, nici mai nicicum. Cu toate astea apreciez mult de tot oamenii care scriu despre CEVA pe blog-ul lor. Eu scriu despre nimic si asta incepe sa ma irite. Nu cred ca am un fir rosu. Coerenta poate am, dar locala. Coerent e textul, nu blog-ul. Post-ul curent e coerent, nu blog-ul per ansamblu. Azi vorbesc despre asta, maine ailalta, tot asa...Un mozaic.
I have to work on this...

Eram pe o terasa, in centru, ma uitam la meci cu stimabilul meu iubit. In stanga noastra, o masa cu niscaiva arabi. O femeie ingrozitor de expresiva, cu un val alb infasurat pe dupa cap, posesoare a doi ochi superbi, incepe sa vorbeasca. Mi s-a parut sa vorbea foarte frumos. Constat cu stupoare ce frumoasa e limba araba. Si impartasesc aceasta observatie companionului meu. Exceptand privirea de genul "ma leshi?", mi se zice politicos ca "poate tie iti place, dar sa auzi numai asta in jurul tau, ai tampi, e o limba groaznic de enervanta." Incepe meciul, eu imi mut capul din stanga in dreapta ca un pendul, ca sa ocolesc capul celui care imi sta in fata, incep sa casc, meciul nu era dintre cele mai interesante. Ma uit dupa un avion care decoleaza. Constat fericita ce vara frumoasa tocmai a inceput, niciun nor, o adiere usoara de vant de iunie, aerul racoros dupa o zi caniculara...

asdfghjkl;[poiuytrsdvbnm,pgfvbgnmwertyukl imi intrerupe contemplarea. Incepe companionul domnisoarei frumoase de la masa din stanga a grai. Si da-i, frate, cu salamalecu si cu manca-ti-as gura cate si mai cate...si mai vine unul. Si inca unul. Si incep a complota la te-miri-ce actiune terorista in limba lor alambicata. Cred ca vocea fetei fu de vina initial. Sau ochii. Femeile sunt subiective la fazele astea. Vad o tipa frumoasa, automat mai are ceva bun. Sau, din contra, are ceva rau, daca te apuca invidia. De obicei cand vezi o tipa frumoasa, de invidie zici "Mmm...e draguta, ce sa zic..." Daca nu esti invidioasa, spui clar "e frumoasa", nu "draguta", nu "cool", nu altfel...Dar cum la femei invidia e cucoana mare, rar se intampla sa recunoastem ca o femeie e frumoasa. Cel putin nu mai frumoasa decat noi, that`s for sure.
Revin la meci. Incepe repriza a doua. Nimic palpitant. Italienii si spaniolii mi s-au parut niste oameni tare nefericiti, in crasa pana de idei timp de 90 de minute. Plus prelungiri. Dupa astea 90 de minute, in mod absolut normal, dat fiind faptul ca erau sferturile, se trece la cele doua reprize a cate 15 minute de joc. Stupefiata din cale-afara il aud pe al meu domn ca spune "Hai sa mergem". M-am uitat putin chioras si am incercat sa-l descos, sa il conving sa mai ramanem. Dar nicio sansa. Am plecat. Ridicandu-ma, am vazut terasa PLINA cu oameni care se saluta cu Salamalecu. Cred ca noi eram o mica pata alba din peisaj, niste outsideri, exceptand chelneritele. Si tin sa reliefez faptul ca ne aflam in centrul Clujului, pe Eroilor, seara, la fotbal (si numai al de sus stie cat adora romanul fotbalul), si juca Italia, fosta adversara de-a noastra din grupa C...Allah sa ma ierte daca mai inteleg.
Pun pariu ca decizia de a pleca s- datorat background-ului sonor pe care il aveam pe terasa, nicidecum interesului scazut pt meci.
Multiculturalism. Toleranta. Interrelationare cu toate etniile,rasele,natiile. Perfect de acord, atata timp cat nu incearca sa-si impuna limba in tara mea.
Englezii, mai in gluma, mai in serios, isi numesc capitala Londonistan...

La sfarsit de articol, iar ma incearca intrebari de genul "cum sa termin?", "care e morala la tot ce am zis?", "daca se simte cineva ultragiat?"...da` stiti ce? Fiecare sa fie sanatos pe limba lui, fie ca intrebarile sa ne populeze creierul si la varsta senectutii, si daca cumva va trece vreodata prin minte ca intrebarile au o varsta - sau ca varsta are intrebarile ei specifice, sa fie clar...there`s no such thing. Blaga zicea ca omul este un orizont saturat de mistere. Cata viata, atata curiozitate, ca sa modific putin sintagma camilpetresciana "cata luciditate, atata drama..."

PS-Fratilor, beti multe lichide. Azi am bagat cel putin 3 l de lichide, si ziua nu e gata.

PPS-Germania-Turcia azi. Mai sunt doar cateva meciuri la Euro2008, nu ratati. Chiar si eu las Elle-ul pt Euro in seara asta. :)