Ce-am fost si ce-am crezut ca am fost

5:01 PM Nicicand nu am avut asa o perioada nefasta pt blogareala.
Prin urmare, am sa incep prin a detalia vremea din Anglia la momentul scrierii acestui articol.
Aici ninge de doua zile si totul s-a blocat. Ma uit acum pe geam si vad casele acoperite de zapada, gardul e alb totalmente, strada e nepopulata, la fiecare geam vad clipocit de televizor, probabil lumea sta si isi bea five o`clock tea-ul, bucurandu-se de el mai mult ca niciodata, data fiind temperatura de -3 grade Celsius de afara. Tara intreaga e amortita sub 5 cm de zapada care au facut ravagii. Transportul e dat peste cap, oamenii sunt blocati, nu pot merge la joburi, facultatile trimit mail-uri studentilor spunandu-le sa stea acasa, ca sa nu isi puna vietile in pericol, prin urmare "In view of the adverse weather conditions, the decision has been taken to CANCEL ALL CLASSES TODAY.", la multe magazine vezi placute cu "due to winter conditions, the shop is now closed until the situation gets better". Multi dintre studenti (a.k.a. africani, indieni, unii asiatici) vad zapada pt prima data in viata lor. E incredibil cum o tara care se vrea a fi una din cele mai dezvoltate din lume e incremenita si speriata de niscaiva zapada.

5:03 PM Daca mi-ar fi bine, cu siguranta nu as vorbi despre vreme. Asta e specialitatea englezilor. Eu mi-s latina, nu stau sa disec firu`-n patru despre conditiile meteorologice.

Dar ceva se intampla in ultimul timp. Sufar de apatie. Nu imi pasa. De nimic.
********************
Am sa continui in engleza, curge mai usor. Si parca maschez mai bine ceea ce in romana m-ar face sa par de-a dreptul patetica.
Sa-i spunem "Povestea de joi despre niste oameni pe care nu-i (mai re)cunosc"

5:05 PM You meet someone. He’s everything you ever wanted. You fall in love. You get to know each other, and guess what? He loves you too! Sparks are flying, and there’s magic in the air. You get along great, and as time goes by you realize how much you really have fallen for him. It seems nothing could go wrong, you’re both so in love with each other, you share everything together, you’re like an ideal couple, in every sense of the word.

Then it happened. Suddenly, you feel like it’s just not the same anymore. He’s no longer sweet, and thoughtful, and caring. He turned from being the most lovable person to practically a migraine-causing stranger. You wonder what you’ve done to cause such a change. You labor over endless assumptions and analysis just to explain why things aren’t working the way they were between the two of you. You wonder, does he still love me? You pluck up the courage to ask him, but he just shrugs and avoids giving you a definite answer. You feel more frustrated than ever. And yet, his actions are loud and clear, even though he’s not saying it to your face. The love he once had for you, is no longer there.

You try to deny it. You hope. That somehow, maybe… you’re wrong. That perhaps, he still loves you and there’s a perfectly good explanation for the way he’s been acting. You desperately want to believe that things will get better. But you know you’re not happy anymore. You cry yourself to sleep every night, trying to think of ways to save your relationship. Trying to revive a feeling that was once there but has died a natural death, trying to mend something that you know is broken beyond repair. But then you wake up, and the truth is staring you hard in the face, it’s OVER. No matter how much you try to deny it, his chapter in your life has come to an end.

So now comes the painful process of letting go. You know in your heart that you have to, that it’s the right thing to do, but you just can’t! You love him. You need him. So the natural tendency is to hold on. You tell yourself to just hold on… even though you know his heart doesn’t belong to you anymore. You come to a point where you blame yourself for what’s happening. But it’s not your fault. You need to understand that there are certain things in life that you can’t control. They need to happen because someone up there allows them to happen.

It’s hard letting go of someone that we have loved for so long. It’s painful to watch the people we love, walk away from us. But if they want to go, we need to let them go! It’s easier said than done, but then again love is never easy. It hurts like crazy, and it hurts so bad that we feel like we’re about to bleed from so much pain. No one can truly explain how painful it is, without having experienced it themselves. It’s not easy, and it will take time. But know this and trust in this, IT WILL GET BETTER. The age old cliché, “Time heals all wounds“, may sound boring and repetitive, but it’s true. Letting go allows you and your partner to become the people you were meant to be. You can’t control love. You can’t force someone to stay with you, if you know they’re not happy anymore. What you can do is move on. Believe that there’s someone out there who will love you with everything that they have and in the way you deserve to be loved.

If we really and truly love someone, their happiness should mean more to us than our own. It’s called selfless love. So many lovers in the world are put to this kind of test. Ask yourself. How much do you really love him? Do you love him enough to allow him to go where he’s happy, even if it’s no longer with you? Do you love him enough to allow him to be happy without feeling revengeful or bitter? Do you love him enough to let him go?

Letting go doesn’t mean we need to GIVE UP, it just means we need to GIVE IN… give in to the TRUTH, and learn to accept the fact that we may have lost love, but that doesn’t mean we won’t be able to find it again. Maybe we just needed to love the wrong person first, before we finally love the right one. And when we finally meet the one that’s meant for us, we will know, because nothing and no one can ever take that away from us. Understand this. Only then will we be able to see the beauty of LOVE for what it really is, and appreciate the twist and turns of this journey we call LIFE.
************************
Je est un autre. Daca nu se gasea desteptul de Rimbaud sa spuna chestia asta, poate ajungeam eu copilul teribil al Poeziei. Asa, ce-am ajuns?

************************

I`m afraid

Una din legile nescrise care imi guverneaza viata este: "Tine-te, Daria, cat mai tare pe pozitii!" - a nu se interpreta stricto senso, ci mai mult intr-un sens aforistic. Si background-ul meu, dar mai ales felul de a fi m-au indrumat spre o siguranta ce izvoraste din faptul ca ma consider un om puternic. Si curajos, as zice. Copil fiind mi-a fost frica doar de cocosi si de geamgiii care urlau de le sarea pieptu` "Geeeaaamoooooo!". In rest le-am facut pe toate fara greata, chiar cu tupeu putin ciudat pt o fetita cu chip angelic cum am avut eu cand eram copil :))
Sa relatez povestea:
eu am fost copil singur la parinti, bunici, purcei. Unic in soiu-mi. Acasa nu rasfatat, ca mama ma tinea din scurt si o luam pe coaja. Dar in week end-uri evadam la bunici: Lumea mea. Printesa printeselor avea voie sa faca tot ce voia ea. Buuuon. Tata mai mereu prin "delegatii", cand se intoarcea, ma imbuna cu un sac cu oua Kinder, si un sac cu jucarii. Jucarii scumpe si tentante pt copiii manastureni de la bloc. Care imi dadeau in cap daca trebuia, si pan` la urma tot imi suteau ba mingea, ma vreo machetuta, ba pistolul cu apa, sau papusa Barbie. Stateam la etajul 10. Urlam ca din gura de sarpe din fata blocului 'maaaamaaaacoooo! hai jos, ca mi-a furat X jucaria!" Pana venea mama, X era demult fugit. Eu o incasam ca 1) am chemat-o jos cand avea ceva pe foc, 2) ca nu am grija de lucrurile mele, "sa vezi ce fericit a fi tati cand ii zici ca ai pierdut bunatate de jucarie" si 3) ca sunt o rasfatata care nu se stie descurca singura. Nu se tinea cont de faptul ca eram cu doua capete mai mica decat toti si ca aia aveau 10 ani,pe cand eu abia ma sprijineam de 3 anisori.
Si-ntr-o zi ma duce mama in parcul mare. Eu ma sui rapid pe cel mai mare tobogan si un baiat idiot ma impinge brutal; lunec diafan cu pielea-mi frageda pe metalul incins de soare, tot in rostogoale. Curs sange, aproape spart cap, julit, smiorcait, fugit la mama. Primit instant doua palme jap-jap. "Iar te faci de ras? Fetita mare la 3 ani jumate sa nu se descurce singura? Rade tot parcul de tine! Treci acas`!" Ei, pai stai asa, ca-ti arat eu tie smiorcaieli. Mers inapoi la baiatul diabolic, spart capul, scuipat, plecat acasa fericita, cu un zambet larg pe buze.

Si de atunci nu-mi aduc aminte sa fi experimentat probleme legate de personal safety. Nu ma incearca frica decat in singuratate de-aia crunta si in liniste sepulcrala.
Azi dimineata am fost trezita cu noaptea-n cap, la 5:45 de vecinii mei musulmani. Eram foarte speriata, cine draq` suna la usa la ora asta incredibila. Nici nu stiam pe ce planeta eram. Era un foc imens in curte, cineva a dat foc la hambar si acesta a ars complet. Si ne-a furat bicicleta. Ultima, a 3-a. Ca celelalte doua biciclete care erau in curte au fost furate acum 2 luni. Incredibil. Sa nu mai aud cat traiesc povesti despre "civilizatia in Occident". Dar veci! Si aici e ca-n jungla.
Pe scurt, un hot a intrat in curte si a vazut bicicleta. Evident, a furat-o. Dar de ce sa pui viata unor oameni in pericol dand foc la ceva? Focul s-a extins incet, noroc ca ningea si era totul inghetat pe jos, dar a ajuns pana la casa, a ras putin din acoperis, hambarul a disparut complet, precum a ars si jumatate din gard. N-am sa insir aici toata suita de incidente neplacute care li s-au intamplat colegilor mei romani in Anglia, de la furat laptopuri, telefoane, portmoneu, intrat in casa si batut zdravan om ca sa ii fure bijuteriile de pe el.
Cand am aplicat la universitatea asta, m-am uitat la toate aspectele legate de cursul meu, la posibilitati post-graduation, la tot. Nu mi-a prea pasat de oras, sunt 3 ani din viata mea pe care nu tin neaparat sa ii petrec intr-un loc anume, pt ca stiu ca e o situatie temporara. Who the hell cares, atata vreme cat am o diploma recunoscuta in toata lumea, mi-am zis. Ei, acum incepe sa imi pese.

De multe ori mi-e frica in orasul asta. Cand stau pana tarziu la scoala sau la biblioteca, vin acasa cu un ghimbe in inima, nu imi pun muzica in urechi, pt ca vreau sa aud tot ce misca in jurul meu, imi imaginez uneori vreun dobitoc dandu-mi in cap. I`m afraid.
Mi-e frica, aici se poate intampla orice. Si in Romania, si in Somalia, si in Peru, si-n tara lu` papura-voda, oriunde. Dar eu abia de cand sunt pe cont propriu in Anglia am realizat. Acasa patesti ceva, urli, aud vecinii de pe scara, daca esti proletar care sta la bloc, ca tot omu`, dai un telefon la mama, la bunica, suni un prieten, faci ceva. Aici unu la mana, nu am credit la telefon, nu pot sa sun nici la politie. Doi la mana, nu am pe cine sa sun. Pe cine? Vreun coleg, care sta la dracu-n praznic in celalalt capat la orasului? Un profesor? Acasa, sa ma coste si mai mult si sa ii impacientez si pe ai mei, care nu pot sa faca nimic? Pe prietenul meu care azi e pe un meridian, maine pe altul, si oricum nu poate face nici el nimic?

Mi-e frica pt cei de acasa. Cand eram langa ei, era totul sub control. Stiam care ce misca, imi vizitam mama, tata, bunicii foarte des. Nu ca prezenta mea impiedica lucrurile rele sa se intample, dar faptul ca eram aproape ma linistea oarecum, simteam ca pot sa ajut, sa fiu aproape. Acum abia vorbim la telefon, si in ultimul timp aflu lucruri oripilante: bunicul tensiune mare, probleme cu inima. Sotia lui tata cancer la san. Tata ulcer cu complicatii. Blackie e schiopatel de doua luni, a facut intindere de ligament, si de cand stapanii sunt bolnavi nici nu mai mananca.

Cel mai scary e ca nu putem fi in control de fiecare data, ca lucrurile scapa si o iau razna. Si ca uneori o iau razna la modul cel mai infricosator.
Vorba aia, impossible is nothing. Si se mai mira lumea ca oamenii isi pierd increderea in oameni si devin paranoici..intr-o lume de-asta, nici nu e de mirare.

Despre Singuratate (NU EMO!)

Tocmai ai realizat astazi ca de fapt si de fapt esti prin definitie si iremediabil singur. Lucky you, multi trec prin viata fara sa-si dea seama de asta. Eh, si acum ce faci? Pai, sterge-ti lacrima ce sta sa-ti pice din coltul ochiului si be happy ca ai incetat sa mai visezi cai verzi pe pereti inainte de a ajunge sa te sui pe ei. Pe pereti, nu pe cai. Impaca-te cu conditia ta de om. Intre alti oameni. Nu e nici un bai si nici motiv de tristete nu e.

Adicatelea de ce-am fi necajiti? Ce, singuratatea asta este asa, un fel de boala rusinoasa si cumplita de care am face bine sa ne ferim mai abitir ca de o plimbare prin Iris(sau Ferentari, daca vrei exemplu de cartier mai "fioros") intr-o noapte fara luna? Eu as zice ca lucrurile nu stau chiar asa si ca singuratatea nu numai ca nu este ceva care trebuie evitat cu orice pret dar, adesea, ne poate fi un bun prieten. Si, mai ales, singuratatea de unul singur este intotdeauna de preferat singuratatii in doi sau sapte sau cati or fi.

Ne dorim sa avem pe cineva alaturi? Pai asta se poate aranja foarte usor. Ne va face asta mai putin singuri? Nicidecum, ba chiar dimpotriva. Pt ca atunci cand suntem langa altii, pt cine are "ochi" sa "vada", zidul adesea invizibil dintre oameni (si pe care nu-l putem trece oricat am incerca), separatia care exista intre oameni, sunt cu mult mai evidente decat atunci cand suntem de unii singuri.
Nu stiu care ati vazut filmul The Thin Red Line, la un moment dat unul dintre personaje il intreaba pe caracterul interpretat de Sean Penn: "Do you ever get lonely?" La care el raspunde: "Only around people."

Si ia ziceti-mi, de fapt si de fapt, a vazut cineva vreodata o creatura ne-singura? Ca zau c-as vrea s-o vad si eu.
Dar, pana la dovada contrarie eu raman la parerea mea: un om + alt om face intotdeauna doi oameni, oricat ne-ar placea noua sa credem ca uneori e posibil sa faca unu.
Oricat de mult am vrea si am incerca si indiferent cat de apropiat ne-ar fi un alt om, nu vom putea niciodata simti exact ceea ce simte el, nu vom putea niciodata vedea cu ochii lui, gandi gandurile lui, zambi surasurile lui, plange lacrimile lui, avea amintirile lui, trai viata lui, muri moartea lui. Doar pe ale noastre. Atat. Doar pe ale noastre.

Putem fi eventual langa altii dar asta nu ne face mai putin singuri. We are all alone, all of the time. We are all, islands.

Nota: din pacate limba romana nu are cuvinte separate pt lonely si pt alone de aceea confuzia adesea intalnita in romana. Parerea mea este ca, indiferent daca uneori sintem lonely sau nu, suntem mai intotdeauna alone. Lonely poate fi remediat dar alone nu poate fi, este parte a conditiei umane atit la nivel micro ca fiinta intre ceilalti oameni cat si la nivel macro ca fiinta in univers.

Ma vrea fanii

Am eu in sertarul meu virtual o colectie de texte scrise de-a lungul vietii mele -scurta viata, dar vai, tumultoasa! :)) - pe care am decis sa le scot la inaintare de acum incolo, de fiecare data cand bate vantu` frunza-n dunga, cititorii de pe blog mi-alunga. Si iaca asa voiam azi sa aduc in fata ochilor ce trec pe-aci...ceva despre Singuratate. Dar cum sa va vorbesc despre Singuratate cand am atatia oameni care sunt alaturi de mine?!..azi va vorbesc despre oamenii pt care contez. Despre fanii mei. Fanii care ma vrea :))
Trebuie sa precizez ca de cand am plecat de acasa, vorbesc inmiit mai putin la telefon. Pt ca e scump. Dar tre` sa precizez ca bunica ma suna tot la doua zile si imi vine sa-i mananc inima cand o aud: "Supa ai mancat azi?", "Da` de frig nu ti-i frig?", "Vezi sa nu lasi geamurile deschise cand pleci de acasa, sa nu se raceasca odaia (zice camera, dar vreau eu sa evit cacofonia)", "Ce-ai mancat azi?", "Bani mai ai?", "Cum e la scoala?"... si aceste intrebari insiropate cu grijulism se repeta la fiecare doua zile. Apoi mama, pe messenger: "Ti-am zis saptamana asta ca mi-e dor de tine?" (Da, de vreo 12 ori, mi-ai lasat si offline), "Te rog sa vii acasa daca ceva nu-ti place acolo...acasa te asteptam cu drag, ai casa, ai masa, totu-i bine", "Vezi ca te iubeste toata lumea", "Sa nu uiti ca ne gandim la tine in fiecare zi", "Sa stii ca abia asteptam sa te vedem"...sa mor de nu ma simt ca Gutza adulat de toata comunitatea rroma, in urale si aplauze si in torente de jucarii de plus aruncate pe scena, si chiloti si trandafiri de plastic si alte cele. Stiu ca "famelia" e nucleul societatii si stiu ca am un sprijin permanent si neconditionat in ea. Dar de fiecare data cand aud siropurile astea (nu care cumva sa va ganditi ca termenul "sirop" minimalizeaza adevarul din aceste vorbe diabetice si pline de grija), mi se suie si mie dorul de casa la cote aproape imposibil de suportat, si cateodata ma apuca bocitul. De exemplu, de bunica-mea mi un dor imens. Asa femeie, n-ati vazut voi si nici neamu` vostru de cand sunteti. O bunaciune de femeie, care a facut tot ce se putea face pt singurul ei nepot. A.k.a. eu. In fiecare sambata dimineata imi facea cacao, si mi-o punea la capul patului. Fiecare week end il petreceam la bunici, in cartierul alaturat. Aveam voie sa fac ORICE. Orice orice. Cateodata imi punea si pranzul la pachet si ma lasa afara, pe cand ceilalti copii erau tinuti cu forta in casa sa manance si sa doarma de pranz...hehehe! Ma lasa afara pana noaptea tarziu, sa ma joc ascunsea si hotii si vardistii...venea pe la 10 seara sa plimbe cainele si zicea: "Vii? Te cauta bunu. Sau mai vrei sa stai la joaca si iar tre sa bag o minciunica pt tine?"...adorabila! Imi cumpara rochite, machetute, dulciuri, pantofi, palarioare, tot ce imi voia inima. Ea e fana nr 1. Si eu sunt fana ei cea mai inversunata. Cred ca as ucide pt ea.
Asa cu familia. Cam inutil de precizat, pt ca sentimentul asta ar trebui sa existe in fiecare familie, altfel de ce ar mai fi ea atat de importanta?!
Apoi e suita de pretenari...mari oameni, mari caractere. Nu cred ca ajung de sarbatori acasa, si am o durere-n corazon cumplita, ca n-am sa pot sa sug un ceai in Zorki cu tovarasimea, in timp ce ei se profileaza pe berica si imi impartasesc incet-incet toate chestiile pe care chiar n-as vrea sa le aud, exponat feminin fiind. Apoi discutiile care se lasa cu ropote de ras si non-sense cat incape...sunt delicioase.
Tot printre fani se numara si tanti de la ziare de langa blocul unde am stat. Am stat, pt ca acuma apartamentul e dat in chirie. Dar teoretic tot ala mi-e domiciliul. Inainte sa plec mi-am facut ultima dambla sa mi-am luat Elle-ul...ultimul...aaaah! Cel de septembrie. De obicei apare dupa 22. Eu am plecat FIX in 22. Deci nu l-am mai apucat pe cel de octombrie. Mama ei de tipografie... Si m-a chestionat atunci tanti: "Scumpi, vrei sa-ti tin cate-un numar in fiecare luna? Ca doar n-a fi asa destept sefu` sa se prinda...si cand vii, le iei...ha? Daca vrei, zi, ca se rezolva...ca atata-mi esti de draga, mancu-ti sufletu`" :))) suna super-penal, dar tanti aia chiar cred ca ma iubea. In fiecare luna imi punea rebuturile de la sudoku deoparte si mi le dadea gratis. Sau cand lipseam de acasa timp mai indelungat, imi tine Elle si mi-l dadea la intoarcere, cand la alte chioscuri nu-l mai gaseai nicicum.
Nu stiu voi pt cine contati si pt cine sunteti nime`n drum, dar sentimentul ca unui om, fie el orisicine, ii pasa de tine, oricat de putin, te face sa nu mai vezi asa de bacovian peisajul asta al vietii care in esenta e o experienta singuratica, dupa cum ziceam in posturi mai vechi.

No time

I had no time to hate, because
The grave would hinder me,
And life was not so ample I
Could finish enmity.

Nor had I time to love, but since
Some industry must be,
The little toil of love, I thought,
Was large enough for me.

O seara de solitudine - (Prea emo?)

Sunt momente in viata cand ti se pare ca nu ai viata, ca functionezi anemic, precum o masinarie stricata, care se invarte in gol. Sunt momente cand ai nevoie de un blocaj, fie el psihic, fizic, spiritual, sentimental sau de alte naturi.
Uneori simti nevoia de a nu mai fi, macar pt o clipa, o zi, o perioada.
Parca n-ai vrea sa recunosti ca te confrunti cu clipe dintr-astea, pari prea patetic, prea dramatic, prea vulnerabil. Dar iti aduci aminte atunci ca esti OM. Si ca omul are slabiciunile sale, asta ca sa nu zic ca omul in propria-i esenta este un mecanism stricacios si slab, doar atata ca e inzestrat si cu chestia aia ce se cheama 'suflet'.
In seara asta de vineri ma simt putin cam singura. Si ma gandesc ca in lume sunt atatia oameni care simt la fel. Sunt unica, cu totii suntem. Nici macar nu e dureros sa recunosti ca nimeni nu e unic, de fapt, ca toti seamana cu toti si ca, in final, suntem toti o apa si-un pamant. Suna trist, suna emo, suna depresiv, suna a jale, dar nu e nici macar atat. E o constatare placida, insipida, incolora.
Ne place sa ne coloram vietile in fel si chip, traim clipa, profitam de viata, privim la vie en rose, dar suntem singuri. Nu pt ca traim intr-un mileniu al tehnologiei, nu pt ca ne afundam in urban si respiram stress, ci pur si simplu pt ca omul, prin definitie, este o fiinta solitara.
Tocmai ma pregatesc de somn, plonjez in vise, dar nici macar visele nu ma mai viziteaza de ceva vreme. Am un somn singur, nepopulat de vise, de zgomot, de culoare sau caldura. Seara asta nu e trista, e o seara ordinara. Sunt aproape sigura ca simt singuratatea inzecit mai organic atunci cand e liniste. Si, cred ca am mai spus-o, aici unde stau, e o liniste sepulcrala. Poate e bine asa, daca as auzi pasi, cred ca m-as speria, de ceva vreme m-am obisnuit cu linistea. Nici ziua, nici noaptea, nu se aude mai nimic. Uneori, cam dupa 7 seara, aud prin perete ce se petrece in casa alaturata. O familie galagioasa se aduna la masa si se cearta toti intre ei. Atunci imi dau seama cat sunt de singura, cand realizez ca nu e nimeni in jur cu care sa ma cert, caruia sa ii spun ceva. De fapt nici nu e vorba de a avea sau a nu avea oameni in jurul tau, pt ca uneori ii ai si tot in tacere sfarsesti. Am un om frumos care e mereu cu mine, chiar daca nu fizic, e intotdeauna aici; am o familie; un trecut frumos; prieteni; toate astea sunt ingrediente ce fac viata placuta. Multi se plang de vietile lor. Am facut-o si eu de atatea ori. Acum nu as mai face-o. Lucrurile, grele sau simple, urate sau frumoase, sunt facute ca sa fie traite si experimentate. Si totusi, tot acest contraargument nu cantareste suficient de mult incat sa pot afirma ca omul nu este o fiinta singura. Ne nastem inconjurati de oameni, cel mai probabil sfarsim tot inconjurati de oameni, si, culmea!, viata ne-o traim singuri.

Breaking news

11 Septembrie. Presa vuieste, curg stiri pe banda despre cei 7 ani scursi de la atentatul ce a zguduit totul, incepand de la cele doua turnuri ale Wold Trade Center pana la siguranta omului. Tot ieri, Cioaca s-a dus la tribunal sa divorteze de nevasta-sa, Elodia, care e cel mai probabil moarta si bine de tot ascunsa pe te-miri-ce coclauri. Tot numai un zambet, domnul Cioaca, cu mecla-i tampa cu care m-a obisnuit de putinele ori cand l-am vazut, a declarat ca vrea toate bunurile Elodiei. Ete na tupeu, dupa ce-i tai gatu`, sa mai si pretinzi ca e o curva care te-a inselat si sa ii iei toate cele. Tot din categoria men whore face parte si divortul printesei Caradja de cretinul ala care ii iubea proprietatea de la Ploiesti. Si care vrea inapoi inelul de casatorie. Si care a cerut sa-l cheme si pe dansul tot Caradja, si sa fie numit si, desigur, "Print". Manca-v-as gurile de curve masculine...
Dupa puseul asta de indignare de feminista frustrata, trec si la lucruri mai pamantene.
Adica de-astea simple, ordinare, de-ale mele...
Saptamana asta mi-am vazut ultima data iubitul, inainte sa plec. Sigur ca n-a fost o scena lacrimogena, nu l-am condus la aeroport, nu ne-am imbratisat 2 ore la coltul strazii la care s-a petrecut actiunea, nici n-am stat macar toata ziua aia impreuna. Si toate "nu"-urile astea...pt ca nici n-am realizat ca e chiar asa de aproape plecarea. Da, mai e putin si m-am carat. Nici nu-i sigur ca imi baga aia net in camera prea rapid, deci si blogul asta se duce la dracu. Totusi, am mancat impreuna un tiramisu, ceea ce a mai indulcit suparatoarea situatiune.
Azi m-am dus sa donez sange. In caz ca nu ati realizat - de fapt nici eu, pana azi, nu eram prea sigura- trebuie sa va spun ca sunt un cetatean exemplar al adorabilului oras pe care il populez. Am 19 ani, deci varsta eligibila pt donare de sange am atins-o abia anul trecut. Si am donat deja de 2 ori. Azi voiam sa o fac a 3-a oara, dar nu mi-a iesit, sunt anemica, am hemoglobina scazuta. Imi pare rau, dar n-am ce-i face, decat sa ma pun pe ingurgitat pastile - Calciu, Magneziu, Vitamine si alte cele. M-am dus apoi sa iau troleul sa vin spre casa, iar la coborare am facut un act de binefacere cu trimitere spre octogenarii care circula cu transportul in comun. I-am carat unei tanti plasele pana acasa, si nu i-am cerut bani, nici nu i-am dat in cap, nici macar marul pe care a vrut sa mi-l dea nu l-am acceptat, nici in casa nu i-am intrat. Nu spun asta ca sa ma dau mare, o spun ca sa demonstrez ca si tanara generatie e capabila de gesturi de ajutorare a batranilor, chiar nu e nevoie sa fim denigrati in halul asta, cu tot valul de emo kidsi si manelari si infractori juvenili...
Acum 10 minute au iesit pe usa casei niste fete care isi cauta chirie. Au venit sa vada apartamentul. Le-a placut. Ce ciudat sa iesi din casa ta ca sa o dai in chirie, dupa ce ai stat atata vreme in ea... Ma gandeam la implicatiile emotionale, la legatura dintre mine si camera mea, la relatia mai mult decat cordiala pe care o aveam cu acest mic lacas. Mi-am vazut pe net camera in care voi sta la facultate, nu zic, e spatioasa, e mobilata, are caldura, are geamuri (mari!), are tot ce-i trebuie, doar ca va trebui sa o iau de la zero cu ea, pana mi-o educ, pana mi-o fac pe placul meu, pana ajungem sa ne intelegem din priviri... Relatia cu o casa e ca si relatia cu un om. Ma gandeam acum si la relatia asta a mea, cu omul pe care tot zic atata ca-l iubesc. Nu mi-ar fi imposibil sa renunt, dar ar fi al naibii de greu. Nu poti sa spui : "Gata. Din clipa asta nu-l mai iubesc." Normal ca omul are capacitatea asta magica de a se redresa, de a merge mai departe, de a gasi solutii mai bune, de a se auto-depasi, de a , de a, de a... Dar chestia cu iubirea sta altfel. Dupa ce te-a luat, dus esti. Inca rationezi, inca te mentii pe linia de plutire (si inca acum parca plutirea e muuult mai placuta), esti tot tu, nu te schimbi, dar doamne, totusi, cate se schimba. As vrea sa spun exact CE sau in cel fel, sau cum sau de ce se schimba, dar nu as putea decat sa debitez niste teorii care mai de care mai subiective, asa ca let me believe it`s magic, pure magic :)
Si acum, sa fie tacamul complet, ma invart la 180 de grade si vreau sa aud pareri despre marele experiment stiintific al secolului. CEL MAI MARE. S-a petrecut miercuri. La Geneva, aproape de granita Elvetiei cu Franta. O echipa mare de tot de oameni de toate natiile au pus la cale o super-masinarie, acceleratorul de particule, care cica poate reproduce big-bang-ul la scara mica. Adica tiny-bang-ul. Desigur ca mass-media ne-a pus la curent cu costurile ei, cum altfel (deja m-am obisnuit atat de mult cu jurnalisti care sa intrebe fotbalisti si vedete: "Da` cat iei pe sezon? Si ceasul a costat macar 100.000 de euro? Da` telefonul, e macar din aur si are macar vreo 30 de diamante incrustate? Oh, cew rochie superba, pun pariu ca a fost peste 10.000 de euro...". Sau vezi titlurile de pe primele pagini ale tabloidelor: "Inca o masina de peste 100.000 de euro in garajul lui X", "Y a cheltuit aseara in clubul Z 6000 de euro pt ca a cumparat o sampanie din anii `20 unei fete din clasa a 12-a de la un liceu din capitala" etc.). Apoi si cu riscurile la care supune acceleratorul de particule Planeta. Vin tsunami-uri, vin seisme de ne ia naiba, vin tornade, dar mai ales, scumpii mei fraieri care credeti in ziare si televiziuni cretine, vine Apocalipsa! Vine sfarsitul lumii, pazea!
Miercuri mi s-a parut si mie ca vine sfarsitul lumii. In aceeasi zi s-a intamplat sa imi vad si eu ultima data iubitul inainte de plecarea in Anglia.
Dar, dupa cum se vede, azi e sambata. Traim. Traiesc si eu. N-a venit Apocalipsa. Life goes on.

Wake me up when September ends

Am ajuns azi dimineata acasa pe la 4 si ceva. Clujul m-a intampinat cu temperaturi nu prea calduroase, dar totusi cu bratele deschise. Desi moarta de somn, n-am putut sa nu constat cat de dragut era taximetristul. Undeva bine dupa a sasea decada de viata, chel pe cresta, carunt la poale, zambaret si respectuos. Si nu, n-a fost tzeapa, am platit normal, nu era rechin. Am intrat in casa - care, by the way, e proaspat renovata ca urmeaza sa o vindem, sau s-o dam in chirie (anyone interested? Zona "centrala" manastureana, a.k.a. langa McDonald`s, doua camere, ideal pt cuplu, curat, intretinut frumos, nu lux, dar peste decenta ) - si am luat somn instant. Am dormit pana la 7, nu am mai putut inchide ochii dup-aia. E nasol sa dorm iar singura...
A inceput septembrie. Azi e 3. Parca nicio alta luna din an nu ar trebui sa fie mai bine numerotata decat Septembrie. "Pe vremuri" 1 septembrie insemna primul semnal de alarma ca reincepe scoala. Unul care zi de zi se simtea tot mai accentuat. Rememorez cu mai multa nostalgie decat imi sta mie de obicei in fire vremurile cand vacantele mi le petreceam integral la bunici, in cartierul alaturat, Grigorescu, si septembrie era luna in care se dadea unda verde la furat. Fructe. Eram pe coclauri toata ziua, furam de toate, traversam toata gama de fructe comestibile, fara jena... si "cireasa de pe tort" era sa mergem la furat de nuci. Sigur, nuci gasesti la orice colt de strada, dar la noi era ideea de a intra in gradina omului, de a te sui in copac pe furis - desi era o amarata coliba de week end, pe care proprietarul probabil o uitase de ani de zile, si sa-ti indesi in poalele tricoului caaaat mai multe nuci. Era fun si sa bati copacii cu bate, sa ninga din ei cu nuci, nu zic, dar adrenalina era la cote mai mari prin gradinile oamenilor. Si apoi vai-ul mare era cand ajungeam acasa la bunica si ma freca pe mainile imposibil de jegoase cu sare de lamaie, ca venea inceputul scolii si ne erau controlate mainile. Septembrie de data asta nu mai e bau bau-ul care vesteste scoala. De data asta - oooho! am crescut mari (pleonasm de potentare! :p ) si mergem la facultate. Incepe la 1 octombrie, dar eu trebuie sa ma prezint in septembrie. Plec pe 22. La revedere, drum bun, zici la prima impresie. Dar nu-i asa simplu. Sau cel putin mie nu mi se pare. Gandul ca trebuie sa-mi fac bagajul e ucigator. Pana acum calculele erau simple: plec 7 zile de acasa => 7 perechi de pantofi, 7 chiloti, 7 tricouri etc. Acuma nici nu vreau sa numar zilele pe care le petrec departe de casa...sau ce sa zic, ca acolo-ul devine acasa? Mira-m-as. Aud des oameni care pleaca si dupa o groaaaza de ani inca spun ca acasa e aici. Adica Romania. Sau orasul natal, sau nusht ce. Eu cred in alterarea acasa-ului. Dar nu cred ca acasa-ul meu va deveni o camera intr-un campus. Sau cel putin asa vreau sa cred, ca am sa fiu in stare sa termin facultatea la timp, sa nu repet anii, sa nu ma apuce strechea sa cad in patima doctoratelor multiple si sa imi petrec anii pana la pensie prin campusuri universitare. (Chillax, exclus aproape din start, am sa ma multumesc cu un singur doctorat.)
Luna asta, asadar, se schimba casa. Cel putin temporar. N-am fost eu niciodata un om bine inradacinat undeva, insa acum se simte ca radacina se muta dintr-o gradina in alta. Si solul e diferit. Zice-se ca mai bun. Om trai si om vedea.
Pe 21 septembrie canta Cohen la Arene. Indubitabil ca imi vine sa ma zgariu pe ochi de ciuda ca eu in 22 la 6:20 AM am avion. Din Cluj spre Londra. Cumparat deja. Ca zau asa, m-as fi dus cu atat de mult drag la concertul ala...asta e, bad luck.
Pe 27 e ziua iubitului meu. Sa-mi traiasca multi si fericiti ani.

Iata, domnule (si stimata doamna), ca cineva m-a trezit din letargia asta care ameninta sa ma duca spre un nou entry infinit si plicticos. Dau direct copy-paste la discutia cu prietena cu care tocmai port cea mai placuta conversatie pt o miercuri seara friguroasa ca cea de azi:

Alexandra Cota: fata mea, tu esti fericita?
Alexandra Cota: spune aici la moshu
Daria R.: DA!
Daria R.: sa zic mai multe?
Daria R.:
Alexandra Cota: asa-mi place...om DA hotarat de la om
Alexandra Cota: dezvolta, te rog
Alexandra Cota:
Daria R.: dadadadadadada
Daria R.: e ciudat ca acuma daca ma pui sa dezvolt, sa analizez, sa disec
Daria R.: nu-mi vine
Daria R.: sa zic DE CE mi-s asa `appy
Daria R.: dar pe moment, da, mi-a venit sa strig in gura mare ca DA, SUNT FERICIIIIIIIIIIIIITA
Alexandra Cota: asa am simtit si eu parca
Alexandra Cota: si de aia te-am intrebat
Alexandra Cota:
Daria R.: Cred ca gradul de fericire poate, la un moment dat in viata, sa fie direct proportional cu cantitatea de iubire existenta la momentul respectiv in viata ta
Daria R.: si la mine acuma iubirea-i mare, deci fericirea-i din plin
Daria R.: dar sigur
Daria R.: fericirea nu == love
Daria R.:
Alexandra Cota: aia e cea mai pura fericire
Alexandra Cota: reciproca e insa valabila
Alexandra Cota:
Daria R.: dar oricum, isi trage sevele cele mai dulci de acolo
Daria R.: ma bucur ca azi mi-a stat bine parul, de exemplu
Daria R.: am fost fericita pana acuma seara, sincera sa fiu
Daria R.: cand l-am prins un pic in coada si cand am desfacut coada...ciu-ciu
Daria R.: era vraiste iar
Alexandra Cota:
Daria R.: sau mnoah...sunt fericita ca m-a lins un caine mic azi pe fata
Alexandra Cota: asa face parul....dar iti mai zic un secret noua, fetelor...ne sta bine parul cand suntem fericite
Daria R.: nu-mi pare rau de acarienii si bacteriile impregnate in pielea mea cinasa
Alexandra Cota: doamne fereshte alea nu se iau in considerare
Daria R.:
Alexandra Cota: da' e asa frumos sa fii fericit pur si simplu
Daria R.: niii tuh ce poza ai
Daria R.: ca mine aproape
Daria R.: numa` ca tu esti mai high
Daria R.:
Daria R.: da, exact
Daria R.: nu stiu de ce am zis asa hotarat da
Daria R.: ca sunt cateva motive care m-ar fi putut face sa spun : "hmmm...let me think a bit" sau "nu stiu" sau faze de-alea penale rau cu "depinde la ce te referi" & co.
Alexandra Cota: apai...cand se intampla lucruri bune in jurul tau, cinstit e sa spui ca esti fericit...
Alexandra Cota: si nu sa stai
Alexandra Cota: sa te tot gandesti si sa le tot intorci
Alexandra Cota: ca parca ar putea fi mai bine
Alexandra Cota: sau paaaarca totusi asta nu-mi convine
Alexandra Cota: si cel mai rau
Alexandra Cota: sa spui...de ce-i asa bine? ceva tre sa nu fie in regula....oare nu e aia sau aia
Alexandra Cota: si sa nu poti sa te bucuri de fapt

Ziceti si voi de nu-i asa...
Noapte buna. Fiti fericiti si ziceti-o-n gura mare. Nu mai sovaiti, ca nu e timp. You`re either happy or you`re not at all.

Nimic nu se pierde, totul se transforma

Timp de jumatate din viata mea am practicat scrima de performanta. Ma rog, daca e sa o iau dupa rezultatele pe care le-am visat (Olimpiada de anul asta, Mondiale, Europene, toate "ornate" cu, absolut, medalii de aur)...n-am practicat performanta. Dar atata timp cat performanta inseamna plasarea unei activitati pe primul loc in viata ta, frecventarea salii de scrima de doua ori pe zi cativa ani buni, petrecerea a de doua ori mai mult timp cu antrenorul decat cu cei de acasa, cred ca am facut performanta. Dar nu asta e relevant.
Astazi m-am intalnit cu Corina, singura si cea mai veche (prima, de fapt) prietena de la scrima. O fata plecata devreme de acasa - de la Cluj, pe la 15 ani, pt ca talentul si incrancenarea ei au fost ginite de timpuriu de cei de la lot. S-a mutat asadar, in Bucuresti, ca acolo e miscarea adevarata, nu in provincie. Ulterior a plecat si Maestrul (alias "Dom` antrenor"), tot la Bucuresti. Desi clubul de la Cluj scotea campioni pe banda rulanta. In afara de "categoria grea", adica floreta feminin, senioare, unde campioana olimpica Laura Badea Carlescu trona detasat pe podium, restul categoriilor aveau, daca nu in frunte, macar pe podium, clujeni. Imi aduc aminte de un campionat de cadeti unde Clujul a ocupat tot podiumul. Antrenorul era cheia. Si poate si faptul ca mai demult existau ambitia si dorinta in copii. Aud azi parinti, mandri nevoie mare, care isi numesc odraslele "ambitioase" pt ca fac lucruri agresive, originale - in sensul rau - si frapante. Am vazut un copil care si-a "frapat" (fr. frapper = a pocni, a lovi) tatal intre picioare, cu pumnisorul sau delicat de copil indopat cu mancare de supermarket si "bananute, ca morcovii si merele nu-i plac, ceva fruct tot tre` sa ii dau ca altfel imi mananca numai chips-uri si ciocolata". L-a pocnit pt ca tac`su s-a oprit sa salute un prieten pe strada si nu l-a ascultat ca "taaaaaaata, vreau sa mergem". Asa ca nenea tata si-a luat portia de "ambitie" de la copil. Copil cu vointa, ce sa mai...va avea multe succesuri, intrevad de pe acum.
Asa...m-am trezit azi dimineata si m-am dus cu Corina la cafea. M-am bucurat sincer sa o revad. Nimic nu mai era la fel, poate doar parul ei blond si vocea ragusita si bucurestenizata. Nu mai vorbeam niciuna de olimpiade, de medalii, de cariere de succes in sport. Ea incepe acum un master, si-a luat apartament, masina, tocmai s-a despartit de un tip dupa 3 ani de convietuire. Eu am dat bacul, plec la facultate, mi-a murit hamsterul, am un iubit minunat.
Prietenia dintre cele doua colege de scrima cu mari ambitii s-a transformat in prietenia dintre doua femei cu drumuri diferite, cu noi ambitii, cu noi tinte de atins.

Imi dau seama ca sunt momente in viata cand ai un anume vis. Il urmezi un timp, dar apoi viata te surprinde in ipostaza in care trebuie sa renunti la el. Din proprie vointa, constrans, te lasa puterile, gasesti o alternativa mai buna, chiar nu conteaza cauza. Schimbi macazul, pur si simplu. Stiu sigur ca si tu, ca individ, ai avut de a face cu asta. Eu am vrut sa ma fac astronom la 3 ani. Mi-am mentinut "meseria" pana dupa 10 ani, cand am realizat anti-talentul meu la materiile reale (mate, fizica, chimie). Apoi am visat sa castig Olimpiada. Si iata-ma in fata computerului, scriing pe blog. Altii acum au ultimele antrenamente inainte sa inceapa J.O. de la Beijing.
Dar visul nu s-a pierdut. Doar s-a transformat. Nu mai visez la medalii acum. Am alte visuri.

Cred ca fiecare om in parte trebuie sa isi caute atent si lucid visurile, sa lupte pt ele - atata cat s-a mai pastrat din sintagma "a lupta pt visul tau". Si daca e sa se schimbe, sa se schimbe. Dar sa nu se piarda niciodata. Sa se transforme, sa se adapteze, sa se recicleze, sa se up-gradeze. Dar nu-l lasati sa se piarda. Ascultati de Lavoisier: "nimic nu se pierde, totul se transforma".

Pe degete

Poate ca am ceva mai multe cunostinte decat altii. Dar prietenii, ii numar pe degete. Nu-s multi. Dar sunt, ca si degetele, indispensabili. Bunica din partea tatalui meu obisnuia sa spuna ca oricare deget si l-ar taia, o doare - ca si metafora a egalitatii dintre cei 4 copii pe care i-a avut, tata si inca 3 fete.
I`m a man of the rankings. Imi place sa clasific, sa fac topuri, sa categorisesc, sa absolutizez. Nu de putine ori m-am surprins spunand ca "X e cel mai bun prieten al meu" urmand ulterior sa aflu ca, iata!, mai exista inca un "cel mai bun" prieten. Si poate si un al treilea. Astfel ca printre dragii mei prieteni s-au strecurat cativa "best friends". E o categorie aparte. Am best friends, am friends, am acquaintances si am "dusmani" :)) Dusmanii sunt cei care nu-mi plac, nu oameni cu care ma iau la cutite si carora le doresc raul. Pt ca nu am dusmani de-aia.
Asadar acest entry il dedic PRIETENILOR. Acelor prieteni despre care am spus, cel putin o data in viata, ca sunt my best friends. Nu intamplator vorbesc despre ei, pt ca aseara am iesit cu cativa in oras si mi-am dat seama cat de dragi imi sunt. Acest entry este pt ei, nu are caracter polemic, este unul spontan si sincer, chiar daca incomplet. Ii salut cu respect de pe acum pe cei ce nu vor fi mentionati.
Ce poti sa scrii despre prieteni? I-as nominaliza, dar se stiu ei. I-as caracteriza, dar ce folos, nu as termina nici intr-o saptamana. Le-as multumi, dar suna patetic si, cum majoritatea sunt baieti, chiar n-as vrea sa-i pun intr-o postura gay. Le-as spune ca prietenia dureaza o viata si ca distanta si timpul nu isi lasa amprenta, dar as minti. Insa ce e de spus e ca a fost al naibii de frumos si ca vreau sa fie asa de fiecare data cand ne intalnim.
Imi aduc aminte de anii de conflict latent dintre Horatiu si mine, cand ne intersectam pe strada si nu ne salutam, sau cand ne avantam in polemici doar de dragul orgoliului in timpul anumitor ore, pt ca mai apoi sa chiar devenim prieteni. De beutele din Sombrero si de mersul pe jos acasa noaptea. Zice-se ca prietenia dintre o fata si un baiat este de fapt o atractie de alt gen mascata sub tot soiul de sentimente, de la simpatie la respect s.a.m.d. N-as putea sa dau contra-exemplu mai elocvent de prietenie dintre un el si o ea. Mie mi se pare ca asa mi-e de aproape omul asta incat as putea impartasi cu dansul orisice. I kinda feel him as a brother from another mother.
Imi aduc aminte de uber-bashcalia lui Cocan, pe ORICE tema, in urma careia ne spargeam de ras cu totii. De betia trasa la Aurel cand s-a apucat sa-mi explice nervii cranieni. De faptul ca a mancat un kilogram de arahide si a baut iancu dupa care a urmat ceva foarte urat pe iarba frumos gazonata din curtea lui Aoler. Despre maximele cocaniene care au facut istorie.
De Aurel, detinatorul unui pumn A si al unui pumn B, om cu vise mari, cu idealuri de "ceafa lata" si intrebari existentiale adorabile (m-a intrebat mama unde sunt ceva chibrituri si i-am zis k le-am pierdut p toate la poker. tu crezi ca-s un copil rau din cauza asta?, daria tu de unde stii atatea cuvinte? & co.).
De dragul de Radu, un gentleman precoce, cu prea mult bun-simt. De threesome-urile din Sombrero din vara 2007, cu el si Horatiu, momente faine, mai mult sau mai putin alcoolico-filozofice, cand "combateam bine" tot ce ne apuca la gura.
Imaginea asta de one of a kind in a group exclusively made of men nu e cea mai delicata. Pt ca auzi si chestii pe care nu ai vrea sa le auzi, ca femeie. Pt ca bei bere. Una. Doua. Cu paiul. In toate felurile si de toate unitatile de masura - de la 0.4 l la un metru. Pt ca injuri fara sa vrei. Pt ca iti face placere sa fii misogina si chiar dai dreptate unor pareri ce in starea de trezie ti s-ar parea prejudecati. Pt ca ai de raspuns unor curiozitati masculine legate de functionarea femeilor. Pt ca esti prea cool pt o femeie.
Mi-s dragi tare.


Si mai sunt cativa, ca inca nu mi s-au terminat degetele. Se cunosc ei. :)
Numai bine, Prieteni!

Punct. Si de la capat.

Azi s-a pus punct Bacului.
Pt unii urmeaza admitere.
Dar cui naiba ii mai pasa, cand eu azi am scapat de bac? Prin acest entry vreau sa marchez sfarsitul vietii de liceean si inceputul celei de student. Viva la vida! Ciclica vida, c-asa-i mersul...
Azi a fost ultima proba, educatie fizica in cazul meu. Caldura mare, monşer...Horatiu cred ca s-a insolat. Categoric n-as mai fi suportat inca o zi de asteptare, de stat in sali, de emotii "oare ce subiecte ne vin?", inca o tura de proba scrisa. Spre surprinderea multora, si educatia fizica e grea. N-ai dusman nu-stiu-ce subiect, dar dusman iti poate fi salteaua de la gimnastica (a-propos, o tipa si-a dislocat ceva la spate, parea urat, nu am insistat prea mult cu privirea, tocmai urmam eu la executie si nu cred ca era cel mai bun tratament incurajator), dunga ce marcheaza cei 1,90 m pe care ii ai de sarit in lungime, dunga de la viteza, care pare interminabila, sau cronometrul etc. Mi-a placut la educatie, am facut si putina plaja, chiar mi se pare ca m-am bronzat, am prins cel mai bun soare, pe cel de la 7 la 11. Plus ca atmosfera "ca-ntre prieteni" a fost calmanta, in antoteza cu stressul ce ne incerca.

Imi spuneau multi ca Bacul e fix pix pe langa ce urmeaza. I`m ready. Sa vina...
E drept, nu chiar acum. Catinel, sa-mi trag sufletul. By the way, am ajuns acasa si am luat somn instant, cu tot cu echipament pe mine, abia acuma m-am trezit.
Mie mi s-a parut stresant bacul. Pare-mi-se a fost din pricina faptului ca nu am invatat. Am citit azi pe prima pagina a unui ziar cum ca studentii au depus o "plangere" - sub forma de petitie, ma gandesc -, la Presedintele Consiliului National al Rectorilor din România, Ecaterina Andronescu, privind notele prea mari la bac obtinute de elevi in ultimii ani si, implicit, scaderea nivelului calitativ al invatamantului superior. Adica ,frate, cum sa-ti esplic, carevasazica deci, si daca esti prost ingramadit, poti sa iei 10 in bac lejer si dup-aia ajungi la facultate si te-ai dus naibii ca nu stii sa legi doua fraze, desi in diploma de bac te tii bine cu 10 pe linie. Clar ca nu se aplica peste tot. Poate in unele orase, in unele scoli, la unele persoane. Imi pare oarecum rau ca nu fac parte din categoria asta, dar cred ca si pe merit tot e ok. Ar fi bine sa fie toti asa examinati, dupa ce stiu. Desigur, astia din generatia mea vor gandi : "da` ce, noi sa nu luam note mari la bac?" Ideea e alta, si o inteleg perfect. Reintroducerea admiterii ar fi solutia ideala pt filtrarea notelor nerealiste obtinute la bac prin felurite mijloace. Dar cine sunt eu sa mai vorbesc acum...Am bacul dat, tare cred ca si luat, asa ca eu va urez o vara frumoasa si mai dati-i incolo pe toti, e timpul sa fac si eu ceva interesant.

PS - Am I the only one who wants to jump and laugh and scream?
Nu am stare. E gata. Parca as mai vrea. Dar nu tin neaparat. Imi vine sa stau in cap de fericire si apoi sa ma duc pe iarba sa stau intinsa, sa ma lungesc la infinit. Tare cred ca clipele astea sunt unice. Daca citeste cineva proaspat bacalaureat (da, exista substantivul bacalaureat, pl. bacalaureati) blog-ul asta saltaret, ii doresc sa se bucure din plin de efectul acesta cathartic after-bac. Chiar te simti usurat. Nu am sa fac comparatii, se stie in ce clipe te simti de obicei usurat. Dar acum e chiar ceva unic, n-am mai simtit asta niciodata. Si examene am mai dat la viata mea destule...

Si inca ceva:
Racovita rules! :)

Adult

Am 19 ani.
Am un password al naibii de ciudat la mail.
Am o "bere de calitate" in fata (asa scrie pe ea, fix sub "FARA ALCOOL").
Am o repulsie vadita fata de scoala momentan.
Am tren spre Bucuresti joi seara.
Am un hamster suparat pe viata azi.
Am o "chemare" spre orice produs Apple.
Am o maaaaaaaaaaare sete de cunoastere.
Am 3 carti pe noptiera si NU AM habar pe care sa o termin prima.
Am o viata de invidiat.
Am dor de mare.
Am turbulente within me, la nivel celular si al constiintei, non-stop.


Am aproape 19 ani si o luna :D
Ai zice ca-s chiar tanara.
Dar de fapt sunt ingrozitor de adult.
Vineri am fost in parc si am facut nimic vreo 4 ore. E destul de dificil sa faci nimic. Just lay and watch, listen, just dream and meditate...e greu. It`s just you and yourself. Mi-am propus sa fiu mai putin adult. In 20 aprilie mi-am dat seama ca fix un an ma mai desparte de schimbarea prefixului. Desigur, cifrele din componenta varstei unei persoane nu inseamna nimic. Ai varsta pe care vrei sa o ai. Speaking of which, maica-mea are 40 de ani, merge spre 41 si she`s a lot cooler than a teenager. Not in a metaphorical way, I mean, she really does things which a teenager is supposed to be doing. Like clubbing, dancing, laughing, going with the flow...
Venind spre casa m-a prins o ploaie zdravana. In mod logic si accordingly to my way of acting, as fi asteptat in vreun gang sa se opreasca sau as fi chemat un taxi sa ma duca acasa. Niciunul nu se plimba ca mine in ploaie. E atat de overrated scena asta, inca din `52, de la Singing in the rain incoace. Si totusi, ploaia aia a cazut la tanc cu decizia mea de a deveni mai putin adult.
Sambata noaptea au fost deschise toate muzeele. A fost prima data ca am prins seara asta acasa, acum un an m-a prins in Franta si acum doi ani in Germania, in Hannover. Ador seara asta. Si nu e din cauza faptului ca intrarea e gratis peste tot, e pur si simplu o activitate fructuoasa pt o sambata seara. Am petrecut toata seara la Muzeul de Arta. Dupa un tur ghidat de un nene super-cool, chel si cu barba, cu un accent adorabil si o lume a lui, am luat loc pe podeaua de la parterul muzeului, a cantat Onisor si cu niste prieteni de-ai lui. Superb. Folk is the new pink pt mine. Mi-a placut intotdeauna, mai ales ca l-am avut pe Imi prieten de mic prunc, dar acuma mi se pare si mai tare sa ascult genul asta. Mai ales in conditiile in care I`m not emo, nu am tentative sinucigase, sunt un om chiar clasic in gandire, fara teribilisme si background dureros in famelie si dragoste...
Anyway...moving on, apoi m-am intalnit cu doi prieteni si am reprodus Blair Witch Project. I won`t talk too much about this. 2 baieti, o fata, o masina, o padure, liniste, noapte, Cheile Baciului si o dorinta combinata cu frica de a vedea extraterestri...
Duminica l-am scos pe Domingo la iarba verde si era sa-l pierd, am uitat ca e o minusculozitate de animal. Am citit o carte pe care mi-am luat-o de la Targ, ceva literatura motivationala, spre surprinderea inclusiv a mea...dar, spre si mai marea-mi surprindere, m-a chiar incantat.

Tocmai vorbesc in paralel cu cineva pe messenger. Intamplator, respectiva persoana imi spune ca blogul meu e misto. E pura intamplare. Cele mai multe comentarii au in vedere lungimea post-urilor mele si o oarecare incoerenta, bolovanozitate a frazei, chestii de-astea...I don`t need readers. Asta nu e literatura nici motivationala, nici fictionala, nici macar nu se vrea a fi ceva, in afara de produsul a 10 minute din viata mea, minute pe care am decis sa le petrec scriind.

Sa va zic o faza...:))
Vin sambata spre casa de la mate si in statie ma ia unu` cu "te cunosc de undeva?"...Oh no, here it comes again...un val de-ala de nervi. Nervi ca trebuie sa ma sui in acelasi troleu cu un om cu care nu vreau sa am de-a face, fara idei, cel mai probabil cam disperat si lipsit de inspiratie, si mai probabil care imi va cere nr de tel in urmatorul minut - which he did - si, cel mai grav, care vede in mine o potentiala tipa cu care "sa iasa la suc", asa-i zice mai nou. Dupa ce am conversat cu respectivul o statie, s-a dat jos. Si eu mi-am dat seama ce progres de neinchipuit am inregistrat la capitolul tact. Fara vorbe multe, fara violenta de niciun fel, fara sa jignesc, i-am dat cu flit. It`s a matter of attitude. In loc de salut, la sfarsit a zis "cu siguranta te-am confundat, fata pe care eu o cunosc e mult mai cumsecade". Am vrut sa intreb de cand e la moda sa fii iar cumsecade, si mai ales cat de cumsecade trebuie sa fii ca sa agati intr-o statie de troleu o fatuca ce are jumate din varsta ta, si mai ales, sa iesi la interval cu o fraza de-asta cliseu. Ce urat gandesc. But I can`t help it, ma scot din sarite lucrurile nelalocul lor. Categoric ca acel domn nu stia ce e si ce nu e la locul sau, dar sper ca a aflat.

Gata gata...Trecand de la lucrurile astea narcisiste, propun un exercitiu de imaginatie, mai ales ca tot veni vorba de renuntat la statutul de tanar cu pretentii de adult:
scrie un text fara strop de logica. Da-le drumul degetelor sa scrie cuvinte inteligibile, logice, dar legatura dintre acestea sa fie bazata pe propria ta logica. Scrie o poveste scurta al carei mesaj tu singur sa il intelegi.

Ar trebui sa dau startul:

stateam amancinci cu peretii indreptati spre rasarit si cantam la saxofon. habar n-am de ce nu scriam frazele cu litere mari la inceput, dar domingo se dadea pe roata si radea cu dinti de foc. dup-aia m-am enervat si tu n-ai nimic de-acolo, doar ca ar fi bine sa taci si sa-mi dai odata gheatza aia ca mor de cald.

Domestic

M-am trezit azi dimineata agresata de un sunet insuportabil al soneriei (mi-am pus usa metalica de vreo 2 saptamani si, implicit, am o alta sonerie- usa e de-aia smechera cu all inclusive : sonerie incorporata, led la clanta, lux, ce mai:)) ). Era mama. Si acuma ma dor ochii de la prea putinul dormit.
Aseara, dupa vizionarea unui film misto (Notes on a scandal - e cu Cate Blanchett, nu care cumva sa zica vreunul o vorba rea la adresa filmului sau a ei, ca fac spume la gura. Nicio vorba rea despre Cate Blanchett si Bruce Willis, two of my (three) heroes), mi s-a nazarit mie sa socializez putin. De preferat ar fi fost sa termin o carte pe care am inceput-o alaltaieri, dar tentatia de a iesi din casa era prea mare. Ale, rings a bell? :)) Nevermind, zis si facut. Mi-am pus ceva blugi alandala pe mine, un pulover gros, fularul in gat, sosetele de ski, boots-ii si o caciula-n cap. Mi-am sunat niste amici al caror ritual sambata seara este sa se uite-n grup la filme si sa...cum altfel, bea de sa stinga. M-am indreptat spre dansii. Am ajuns, m-am descaltat, fara prea mare chef, mi-am facut un ceai, si m-am uitat pe geam vreo 15 min. Cerul parea un lac inghetat prin a carui gheatza vedeam stelele ca pe niste ochi de cadavru feeric, sclipind a frig si alb laptos. Am mai baut un ceai, doua, trei. Cu amaretto. Nu se stie de ce, dar m-a pus dreaqu` sa join my acquaintances` conversation. Filosofi peste marginile admise cu totii(no offense, ppl, da` sunteti chiar dusi cu pluta!), fara bani si plangandu-si de mila unul altuia, cu viitorul in punga, fara idealuri si fara nicio motivatie de a face ceva concret. O viata destrabalata si nesanatoasa, cu accente pregnante de distructivitate si chiar o mentalitate mercantila ce ma seaca. O vad atat de des peste tot, mi se pare ca materialismul si pozitivismul stapanesc 80% din populatia globului, si chiar nu am nevoie sa vad asta si la oamenii ce ma inconjoara. Vorbeau despre idealul lor de sex opus. Apoi s-a trecut la "ce e moral intr-o relatie si ce nu e moral intr-o relatie". I-am pus, intai de toate, sa imi defineasca o relatie. Cica "relatia e aia cand simti ca esti una cu el, cand e langa tine, fara sa-l chemi, fix atunci cand trebuie, cand iti termina frazele, cand impartasiti aceleasi chestii". <> 'Adica daca impartasim aceeasi periuta de dinti si acelasi pat, daca ne-o tragem ca chiorii noapte de noapte si daca am eu impresia ca 'he`s the one' sau el are impresia ca 'she`s the one'...gata, hop-tzop, avem o relatie? NOI avem o relatie? Nu intai de toate, o relatie implica un NOI bine inchegat?" De fapt nu voiam sa demonstrez nimic, o fi adevarata si definitia Monei, nu neg. Dar cum poti sa te aventurezi intr-un subiect din asta si sa ai si impresia (foarte falsa!) ca le stii pe toate?
Whureva`, nu prea conteaza oamenii la care am fost aseara. Sunt ok, doar ca I don`t need them, really.

Am fost ieri la bunici. A delightful experience, every single time I go there. Imi amintesc de copilaria mea frumoasa. De cartierul acela pe care il cunosc ca pe propria-mi odaie, pt ca l-am strabatut de atatea ori cand ma jucam cu tovarasii hotii si vardistii sau v-ati ascunselea. De mirosul de cacao cu lapte pe care mi-l prepara bunica in fiecare dimineata, de toate nazbatiile pe care le-am facut, de toti copacii pe care i-am escaladat si de tot amalgamul ala de fericire, energie si puritate. M-am dus sa ii mai vad. Am impresia ca ii vizitez mult prea rar. Obisnuiam sa merg week end de week end mai demult. Chiar dormeam la ei peste noapte, ma uitam cu bunicul la meciuri sau talk show-uri politice si ne certam ca chiorii, imi duceam cainele la plimbare prin padure pana seara tarziu, stateam cu bunica prin bucatarie si ma prefaceam ca o ajut, de fapt ea facea toata treaba (am cea mai energica si mai cool bunica din lume). Seara dormeam cu cainele in pat, iar dimineata ma trezeam cand simteam ca e gata cacaoa si cand Ada ma lingea in nestire peste fata. Ieri am mai povestit despre scoala, sarbatori, despre politica, despre Elodia, sport, ziare, familie si rudenii, bunicul m-a certat (de fiecare data o face) ca " iar iti sta parul ala ca o matura!" si m-a intrebat cati centimetri am in inaltime, ca sigur am crescut. Avea dreptate. Eu nu am observat, dar am crescut 4 cm lately:-? Au si vizitele rare beneficiul lor. Cu cat te vede mai rar o persoana, cu atat mai sensibila e la schimbarile prin care treci. Bunicul mereu observa detaliile de genul asta. Ada e cam bolnava. A si imbatranit, deja nu mai e cainele jucaus de altadata. Dar a ramas la fel de inteligenta si de simpatica. Pe la 7 seara m-am desprins de casa lor calduroasa, cu greu. Ceva m-a atras spre centru. Desigur, I`m still a girl. Shopping again. Gosh, when will it stop? Alaltaieri am mers la Polus, cu gandul de a cumpara cadouri celor dragi. Bineinteles ca am cumparat toate tampeniile. De la carti, la bluze pe care ma indoiesc ca am sa le port vreodata, cam toate maruntisurile. Ieri - again. Cosmetice. Curea. Rochie (!!! I still can`t believe it. Me...and a dress...:-? Pretty strange combination). Money flies away like a newly released bird from its cage. Am venit acasa cu troleul, desi ar fi fost frumos sa vin pe jos. Poate chiar sa trec prin parc. Last year, the park was a kind of temple for me. The temple where I learned enjoying the present moment. And that`s why I thank the Magician. Feathers, snow flakes, my ice-cold heart, as well as my hand, and his warmy friendship. E frumos sa ai prieteni de la care ai ce invata clipa de clipa. It`s not about love here, it`s about knowledge knited with a pure friendship. Nu stiu, zau, cati sunt capabili de prietenie. E ceva prea sacru, prietenia.:) Acum il inteleg pe Proust cu madleine a lui :)) Flashbacks, flashback. Analepse si prolepse. Revin la troleu. Un copil s-a suit la Fabrica de Bere cu o muzicuta foarte stresanta si a inceput sa sune din ea, EXACT langa mine. Simteam ca imi crapa craniul. Nici nu mai auzeam muzica din casti, numai zdranganeaua aia suna in draci. Luckily s-a dat jos la prima statie. Cand a coborat, am vazut ca nu avea sosete. Nici caciula, nici manusi, nici fular. :| Eu inghetam, cu tot cu blana mea cea groasa, cu manusile de piele bine izolate, fularul si cele 3 bluze de pe mine... I felt like life was a whore.
M-am uitat dupa baiat. Mi-a zambit. N-am reactionat in niciun fel. Apoi s-a strambat si mi-a scos malitios limba. Nici nu ma mir, si eu as fi facut la fel. Mi-as fi scos limba si poate as fi confectionat rapid un bulgare cu care sa fi aruncat dupa mine, dar copilul s-a pierdut in intuneric. Ajunsa acasa, am plonjat sub dush si ... nu mai stiu ce s-a intamplat dupa. Totul era asa de bine. Cald, frumos, curat, mirosea a scortisoara si mar copt in casa. Nu aveam stare. Simteam ca trebuia sa ies din casa. Am facut-o cam tarziu, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. M-am dus la filosofii mei ratati, m-am simtit ca o ratata si eu. But not for long. E ciudat cum tu, singur, iei decizii in cunostinta de cauza(stiam ca nu se intampla absolut nimic nou acolo, stiam ca ma plictisesc, stiam prea bine ca nu era locul meu acolo) si tot tu le renegi apoi. Pentru ca te trezesti. Stii ca n-ai ce cauta acolo. Stii ca nu e momentul sa fii acolo. Am venit acasa si mi-am downloadat Mahjongg si nu m-am lasat pana n-am terminat un joc HARD :))) Ah, what a wonderful feeling. Era 2 noaptea si eu inca o ardeam pe net.
Azi dimineata, dupa ce a venit mama si m-a trezit in halul ala ingrozitor de brutal, aveam o stare execrabila. Niste draci cum numai un om care a dormit prea putin si care e trezit fix in mijlocul visului de un sunet tampit poate avea. Am inceput sa vorbim despre vietile noastre. Just as usual, mi-a spus ca risc mult. I know that. But I feel like it`s worth it. It`s good to have moms around :)


PS- Tocmai o descopar pe Feist. Prima data am auzit-o in Carturesti. Eram cu Robert si a fost foarte mirat ca nu auzisem de tipa. Eu am fost socata ca ii place genul asta de muzica. Flashback. A mountain road, we listening in draci Placebo si stricand bunatate de masina noua:)) Daca ar fi fost Feist in loc de Placebo, nu cred ca am fi zgariat in halul ala masina. Our today`s must-listen: FEIST :) Enjoy, hon`...

There comes a time in your life when you finally get it ...

When in the midst of all your fears and insanity you stop dead in your tracks and somewhere the voice inside your head cries out: ENOUGH!

Enough fighting and crying or struggling to hold on. And like a child quieting down after a blind tantrum, your sobs begin to subside, you shudder once or twice, you blink back your tears, and through a mantle of wet lashes you begin to look at the world through new eyes. This is your awakening. You realize that it's time to stop hoping and waiting for something to change or for happiness, safety and security to come galloping over the next horizon. You come to terms with the fact that he is not Prince Charming and you are not Cinderella and that in the real world there aren't always fairytale endings (or beginnings for that matter) and that any guarantee of "happily ever after" must begin with you and in the process a sense of serenity is born of acceptance. You awaken to the fact that you are not perfect and that not everyone will always love, appreciate, or approve of who or what you are ... and that's OK. (they are entitled to their own views and opinions, weren`t we living in the huge industry so-called Democracy?!)

And you learn the importance of loving and championing yourself and in the process a sense of new found confidence is born of self-approval. You stop bitching and blaming other people for the things they did to you (or didn't do for you) and you learn that the only thing you can really count on is the unexpected. You learn that people don't always say what they mean or mean what they say and that not everyone will always be there for you and that it's not always about you. So, you learn to stand on your own and to take care of yourself, and in the process a sense of safety and security is born of self-reliance.

You stop judging and pointing fingers and you begin to accept people as they are and to overlook their shortcomings and human frailties, and in the process a sense of peace and contentment is born of forgiveness. You realize that much of the way you view yourself, and the world around you, is as a result of all the messages and opinions that have been ingrained into your psyche.

You begin to sift through all the crap you've been fed about how you should behave, how you should look, how much you should weigh, what you should wear, where you should shop, what you should drive, how and where you should live, what you should expect of a marriage, the importance of having and raising children, or what you owe your parents. You learn to open up to new worlds and different points of view. And you begin reassessing and redefining who you are and what you really stand for. You learn the difference between wanting and needing and you begin to discard the doctrines and values you've outgrown, or should never have bought into to begin with, and in the process you learn to go with your instincts.

You learn that it is truly in giving that we receive. And that there is power and glory in creating and contributing. You stop maneuvering through life merely as a "consumer" looking for your next fix. You learn that principles such as honesty and integrity are not the outdated ideals of a by-gone era but the mortar that holds together the foundation upon which you must build a life.

You learn that you don't know everything, that it's not your job to save the world and that you can't teach a pig to sing. You learn to distinguish between guilt and responsibility, and you learn the importance of setting boundaries and of learning to say NO. You learn that the only cross to bear is the one you choose to carry and that martyrs get burned at the stake. Then you learn about love: Romantic love and familiar love. You learn how to love, how much to give in love, when to stop giving, and when to walk away. You learn not to project your needs or your feelings onto a relationship. You learn that you will not be more beautiful, more intelligent, more lovable or important because of the man or woman on your arm or the child that bears your name. You learn to look at relationships as they really are and not as you would have them be. You stop trying to control people, situations and outcomes. You learn that just as people grow and change, so it is with love. And you learn that you don' t have the right to demand love on your terms. And you learn that alone does not mean lonely. And you look in the mirror and come to terms with the fact that you will never be a size 5 or a perfect 10 and you stop trying to compete with the image inside your head and agonizing over how you "stack up."

You also stop working so hard at putting your feelings aside, smoothing things over, and ignoring your needs. You learn that feelings of entitlement are perfectly OK, and you learn that it is your right to want things and to ask for the things that you want -- and that sometimes it is necessary to make demands. You come to the realization that you deserve to be treated with love, kindness, sensitivity, and respect, and you decide you won't settle for less. And you allow only the hands of a lover who cherishes you to glorify you with his or her touch and in the process you internalize the meaning of self-respect. And you learn that your body really is your temple. And you begin to care for it and treat it with respect. You begin eating a balanced diet, drinking more water, and taking more time to exercise. You learn that fatigue diminishes the spirit and can create doubt and fear. So you make more time to rest. And, just as food fuels the body, laughter fuels our soul. So you take more time to laugh and to play. You learn that for the most part, in life, you get what you believe you deserve ... and that much of life truly is a self-fulfilling prophecy. You learn that anything worth achieving is worth working for and that wishing for something to happen is different from working toward making it happen. More importantly, you learn that in order to achieve success you need direction, discipline, and perseverance. You also learn that no one can do it all alone and that it's OK to risk asking for help. You learn that the only thing you must truly fear is the great robber baron of all time: FEAR itself. You learn to step right into and through your fears, because you know that whatever happens you can handle it and to give in to fear is to give away the right to live life on your terms. And you learn to fight for your life and not to squander it living under a cloud of impending doom. You learn that life isn't always fair, you don't always get what you think you deserve and that sometimes "bad" things happen to unsuspecting good people. On these occasions you learn not to personalize things. You learn that God isn't punishing you or failing to answer your prayers. It's just life happening. And you learn to deal with evil in its most primal state: the ego. You learn that negative feelings such as anger, envy and resentment must be understood and redirected or they will suffocate the life out of you and poison the universe that surrounds you. You learn to admit when you are wrong and to build bridges instead of walls. You learn to be thankful and to take comfort in many of the simple things we take for granted, things that millions of people upon the earth can only dream about: a full refrigerator, clean running water, a soft warm bed, a long hot shower.

Slowly, you begin to take responsibility for yourself by yourself, and you make yourself a promise never to betray yourself and never, ever to settle for less than your heart's desire. And you hang a wind chime outside your window so you can listen to the wind. And you make a point to keep smiling, to keep trusting, and to stay open to every wonderful possibility. Finally, with courage in your heart, you take a deep breath and you begin to design the life you want to live as best as you can.