Confusion...Final Goodbyes

How it has come to this, I have never quite understood. Perhaps, i do. Logically, it is quite possible, in fact, inevitable that it came to this. I am sometimes tempted to be romantic -ok, rarely, but I sometimes am-(and for the sake of threading a perfect novel piece) to say that my heart don’t understand. But the truth is, my heart understands; in fact better than my mind. Months ago, even when laughter and conversation were ample, my heart had already began to beat the shuddery, shadowy beat. It is very much like music; if you were to listen carefully, you’ll hear the faint but definite background pulse going hand in hand with the main composition. That was precisely the case: the main tempo was the joyful, lighthearted beat (oh, how many times a day would I break into a laughter; crack a smile; lean on you and felt safe?) But vague and definite, the shadowy beat of guilt and uncertainty came along side the main tempo. Yes, my heart knew better; discerned better; in fact, much better than my mind would ever.

But it is precisely the sensitivity of the heart that makes it such a contradiction. It understands best for it is most sensitive to the changes in the tides of relationships: foreseeing these changes long before they occur; but yet, because of its sensitivity, it will hurt infinitely. The heart is a muscle, thus, it will ache; it will tire. The mind: a mass of nerves coldly detects, interprets and signals. It cannot tire or hurt.

And how i wished that my heart and my head worked together, flawlessly as a team: that the heart will sense and discern long before any disaster befall and the mind will logically persuade and convince the heart to evacuate from the place of danger. But alas! it is not so at all. The heart and mind, so often, so fantastically mix up their roles and play each other’s part that one is led to walk straigt into disaster, sit there in the middle of it all and not budge. The best part is: we tell ourselves, we have to endure and persevere through the pain. Now, you may wonder how is it possible that the heart and mind mix up their God given, divine roles? But is it not true? The mind does not properl our thoughts forward logically; instead it plays the nostalgic role of the heart and constantly stirs up memories of happier days, bad fights and should-have-been-long-forgotten-but-left-unforgotten pasts alike. And the heart? It illogically persuades and convinces us to make decisions and choose paths. No wonder we stay in the middle of crises to endure when all that we ever needed to do to stop the pain was to walk away.

Now, i have analysed the reason for pain; for sustained periods of gried and the factors that lead one to be “stuck in a moment” (U2) BUt is it of any practical use to me? Not quite. Except that i made a resolution to write this piece titled “Final Goodbyes” (Note: “goodbyes” not goodbye”. Because this is not the first time i said goodbye to this friendship or say it to you aprosophically and neither would it be the last. Until my mind and heart learn to play their own roles dutifully, uncompromisingly, and accurately, i will have to keep saying goodbyes)

“We had joy, we had fun, we had seasons in the sun”

How apt that everything is written in the past tense; but why then do we keep singing this song?

Because of the confusion of the heart and mind; that is why. And so we will just have to keep saying goodbyes.

O seara de solitudine - (Prea emo?)

Sunt momente in viata cand ti se pare ca nu ai viata, ca functionezi anemic, precum o masinarie stricata, care se invarte in gol. Sunt momente cand ai nevoie de un blocaj, fie el psihic, fizic, spiritual, sentimental sau de alte naturi.
Uneori simti nevoia de a nu mai fi, macar pt o clipa, o zi, o perioada.
Parca n-ai vrea sa recunosti ca te confrunti cu clipe dintr-astea, pari prea patetic, prea dramatic, prea vulnerabil. Dar iti aduci aminte atunci ca esti OM. Si ca omul are slabiciunile sale, asta ca sa nu zic ca omul in propria-i esenta este un mecanism stricacios si slab, doar atata ca e inzestrat si cu chestia aia ce se cheama 'suflet'.
In seara asta de vineri ma simt putin cam singura. Si ma gandesc ca in lume sunt atatia oameni care simt la fel. Sunt unica, cu totii suntem. Nici macar nu e dureros sa recunosti ca nimeni nu e unic, de fapt, ca toti seamana cu toti si ca, in final, suntem toti o apa si-un pamant. Suna trist, suna emo, suna depresiv, suna a jale, dar nu e nici macar atat. E o constatare placida, insipida, incolora.
Ne place sa ne coloram vietile in fel si chip, traim clipa, profitam de viata, privim la vie en rose, dar suntem singuri. Nu pt ca traim intr-un mileniu al tehnologiei, nu pt ca ne afundam in urban si respiram stress, ci pur si simplu pt ca omul, prin definitie, este o fiinta solitara.
Tocmai ma pregatesc de somn, plonjez in vise, dar nici macar visele nu ma mai viziteaza de ceva vreme. Am un somn singur, nepopulat de vise, de zgomot, de culoare sau caldura. Seara asta nu e trista, e o seara ordinara. Sunt aproape sigura ca simt singuratatea inzecit mai organic atunci cand e liniste. Si, cred ca am mai spus-o, aici unde stau, e o liniste sepulcrala. Poate e bine asa, daca as auzi pasi, cred ca m-as speria, de ceva vreme m-am obisnuit cu linistea. Nici ziua, nici noaptea, nu se aude mai nimic. Uneori, cam dupa 7 seara, aud prin perete ce se petrece in casa alaturata. O familie galagioasa se aduna la masa si se cearta toti intre ei. Atunci imi dau seama cat sunt de singura, cand realizez ca nu e nimeni in jur cu care sa ma cert, caruia sa ii spun ceva. De fapt nici nu e vorba de a avea sau a nu avea oameni in jurul tau, pt ca uneori ii ai si tot in tacere sfarsesti. Am un om frumos care e mereu cu mine, chiar daca nu fizic, e intotdeauna aici; am o familie; un trecut frumos; prieteni; toate astea sunt ingrediente ce fac viata placuta. Multi se plang de vietile lor. Am facut-o si eu de atatea ori. Acum nu as mai face-o. Lucrurile, grele sau simple, urate sau frumoase, sunt facute ca sa fie traite si experimentate. Si totusi, tot acest contraargument nu cantareste suficient de mult incat sa pot afirma ca omul nu este o fiinta singura. Ne nastem inconjurati de oameni, cel mai probabil sfarsim tot inconjurati de oameni, si, culmea!, viata ne-o traim singuri.

Visul unui handicapat

Taica-meu are talentul de a vorbi foarte mult. L-am mostenit. Chestia e ca vorbeste mult despre lucruri despre care n-ai vrea deloc sa ti se vorbeasca. Sa luam exemplu filmele. N-ai vazut Vantage Point? Iti zice tata: tot, absolut tot, despre fiecare personaj in parte, despre fiecare alter-ego al lui in parte, despre fiecare scena, detaliu, explozie, subterfugiu care, poate, scapa privitorului de rand. E ca si cum ai vedea un film fara sonor. Asa e cand iti spune tata despre un film.Filmul nu e complet. Imaginar, poate il vezi, daca te duce mintea si daca ai darul de a transpune imaginar cuvinte.
Drept sa spun, sunt putin complexata de faptul ca nu am asa talent la descriptive speeches. Merg mai mult pe reflective sau persuasive. Vreau sa scriu o carte. Dar vreau asta demult. Am doua incepute. Idei ar fi si pt 3, chiar azi ma gandeam serios sa o incep pe a 3-a. Dar mi-am infranat impulsul asta pt ca am realizat ca in scurt timp va ajunge sa stea in oala celorlalte doua, neterminate, blocate - una undeva pe la mijloc, in toiul actiunii, si cea de-a doua imediat dupa intriga. Am de gand sa fac un ala-bala-portocala cu astea doua incepute, sa vad care iese castigatoare, si sa o termin. Oricare ar iesi, ceva imi spune ca nu va fi asa usor. Enough said despre asta. Sa revin la tata. Am fost acuma la el si mi-a povestit despre un alt film, titlul nu a fost mentionat, in schimb, toate celelalte detalii mi s-au adus la cunostinta.
Ma gandeam sa bag acum un entry despre ce am visat eu azi, cand am dormit de pranz. Insa nu mi-a iesit. Intai trebuie sa subliniez faptul ca am reusit performanta asta - sa dorm in timpul zilei. Mie nu-mi iese nici sub tutela astrului selenar activitatea asta, sunt insomniaca get-beget. Ma rog, nu-mi iese singura, cand dorm cu cineva, sunt ca un bebe. Ca un bebe cuminte. Ca am vazut azi unul pe strada, obez, cu ciocolata pe toate formele alea hidoase de relief de pe mecla lui, nu avea mai mult de 2 ani si deja se intrevedea un stralucit viitor de ceafa lata, avea un lantic la gat de minim 20 gr, ma-sa ii vorbea in italiana, dar era clar romanca, purta sutien rosu la vedere, pantaloni albi mulati pe suncile facute de la macaroanele in exces, si sub ei, chiloti negri, de-aia cu ata-n cur, o imagine ce nu putea fi mai nefast completata decat de o poseta aurie si un triplu strat de ruj roz pe buze.
Deci, eu nu prea dorm. Sleeping is a waste of time. Nu imi place. Dar in ultimul timp vad ca incepe sa treaca insomnia. Am asteptat mult vacanta asta. Foarte mult. Stiam ca vreau sa ma odihnesc. Dar nu am intuit ca o sa imi dorm chiar toata vacanta. De vreo 3 zile dorm bine noaptea, iar faptul ca azi am tras un somnic taman in toiul zilei m-a pus serios pe ganduri. Cred ca in noaptea asta imi bag picioarele si nu dorm, asa, in semn de protest. Daca las somnul sa devina un hobby, am sa il practic mai des decat as vrea. Si sa nu uitam, sleeping is a waste of time.
Dar lasand asta deoparte, chiar voiam sa va zic ce am visat. A fost un vis de 2 lei(vechi), deloc important, bizar, suprarealist, dar care mi-ar fi upgradat putin veleitatile descriptive. Nici sansa...N-am rabdare. Mai bine am scris iar un entry de-asta kilometric pe tema NIMIC, in loc sa va zic despre visul meu. Si inc-o chestie...Eu, cum dorm rar, visez si mai rar. In sensul ca visez ... aproape niciodata. Deci n-ar fi fost o idee rea sa va zic ce-am visat. Erau ceva scriitori prin el - sigur unul era Celine, ca tot injura ca se blocase si el la un moment dat in scrierea romanului Voyage au bout de la nuit, Joyce, Kafka, Malraux si inca vreo cativa care nu stateau la masa cu mine, deci nu mi-a pasat de ei. Erau cam misogini si ma miram ca indraznesc sa poarte discutii necioplite cu mine de fata. Dar eu le si gustam si mai si puneam paie pe foc. Eram barbat. Mancam toti ceva carne de porc foarte scarboasa, pana cand mi-am adus aminte ca eu sunt vegetarian(a???). Ma rog, dup-aia eu m-am dus pe bloc sa fac plaja, tot ziceam ca soarele poate imi reda echilibrul , ca numai el e scaparea mea , deliram. Cert e ca oricat de cretin pare, it made sense to me. Dar nu-l pot povesti. Chiar nu ma pricep sa scriu texte descriptive.Trebuie sa gasesc un tratament pt handicapul asta. Altfel raman tot la intriga.