Sweet smell of dawn

Jocurile Olimpice si alte niscaiva evenimente sportive decalate bine orar, saptamana modei la New York, Oscarurile.

Astea-s cam singurele lucruri care ma fac sa imi sacrific somnul, care somnu` nu este nici dansu` prea continuu si zdravan de regula. Asa ca iata-ma jubilanda, mandra ca am dibuit laureatii la 15 din 20 de categorii, cu ochii de marimea a doo mingi de tenis, tastand tot trei de-un leu, la 5 dimineata. Ce de numere! Inca nici nu m-am culcat si deja ma gandesc ca peste 4 ore ma trezesc. Asa ca mai bine nu ma mai culc.

Pentru ca daca ma culc acum, am mari sanse sa visez urat.

Si pentru ca daca visez urat, maine, adica azi, ca azi e deja maine, numai ca in capul meu mainele incepe abia la vazul razelor soarelui, deci si prin urmare mainele nu incepe veci in UK pt ca "aici e nori si gri". Deci, pentru ca daca visez urat, am sa fiu agitata, se-ntelege.

Si pentru ca am vizionat un court-métrage care punea in contrast oamenii agitati (in film astia erau si frustrati. Da` numa`-n film!) cu cei calmi, monumente ale cumpatarii de sine, si mi-am dat seama (vai, ce fraze lungi...) ce penali sunt agitatii in contrast CU CAlmii (suna bine, eh?)... ia beliti ochii si voi si mai lasati-ma cu povestile cu coerenta si logica:

Ce-am fost si ce-am crezut ca am fost

5:01 PM Nicicand nu am avut asa o perioada nefasta pt blogareala.
Prin urmare, am sa incep prin a detalia vremea din Anglia la momentul scrierii acestui articol.
Aici ninge de doua zile si totul s-a blocat. Ma uit acum pe geam si vad casele acoperite de zapada, gardul e alb totalmente, strada e nepopulata, la fiecare geam vad clipocit de televizor, probabil lumea sta si isi bea five o`clock tea-ul, bucurandu-se de el mai mult ca niciodata, data fiind temperatura de -3 grade Celsius de afara. Tara intreaga e amortita sub 5 cm de zapada care au facut ravagii. Transportul e dat peste cap, oamenii sunt blocati, nu pot merge la joburi, facultatile trimit mail-uri studentilor spunandu-le sa stea acasa, ca sa nu isi puna vietile in pericol, prin urmare "In view of the adverse weather conditions, the decision has been taken to CANCEL ALL CLASSES TODAY.", la multe magazine vezi placute cu "due to winter conditions, the shop is now closed until the situation gets better". Multi dintre studenti (a.k.a. africani, indieni, unii asiatici) vad zapada pt prima data in viata lor. E incredibil cum o tara care se vrea a fi una din cele mai dezvoltate din lume e incremenita si speriata de niscaiva zapada.

5:03 PM Daca mi-ar fi bine, cu siguranta nu as vorbi despre vreme. Asta e specialitatea englezilor. Eu mi-s latina, nu stau sa disec firu`-n patru despre conditiile meteorologice.

Dar ceva se intampla in ultimul timp. Sufar de apatie. Nu imi pasa. De nimic.
********************
Am sa continui in engleza, curge mai usor. Si parca maschez mai bine ceea ce in romana m-ar face sa par de-a dreptul patetica.
Sa-i spunem "Povestea de joi despre niste oameni pe care nu-i (mai re)cunosc"

5:05 PM You meet someone. He’s everything you ever wanted. You fall in love. You get to know each other, and guess what? He loves you too! Sparks are flying, and there’s magic in the air. You get along great, and as time goes by you realize how much you really have fallen for him. It seems nothing could go wrong, you’re both so in love with each other, you share everything together, you’re like an ideal couple, in every sense of the word.

Then it happened. Suddenly, you feel like it’s just not the same anymore. He’s no longer sweet, and thoughtful, and caring. He turned from being the most lovable person to practically a migraine-causing stranger. You wonder what you’ve done to cause such a change. You labor over endless assumptions and analysis just to explain why things aren’t working the way they were between the two of you. You wonder, does he still love me? You pluck up the courage to ask him, but he just shrugs and avoids giving you a definite answer. You feel more frustrated than ever. And yet, his actions are loud and clear, even though he’s not saying it to your face. The love he once had for you, is no longer there.

You try to deny it. You hope. That somehow, maybe… you’re wrong. That perhaps, he still loves you and there’s a perfectly good explanation for the way he’s been acting. You desperately want to believe that things will get better. But you know you’re not happy anymore. You cry yourself to sleep every night, trying to think of ways to save your relationship. Trying to revive a feeling that was once there but has died a natural death, trying to mend something that you know is broken beyond repair. But then you wake up, and the truth is staring you hard in the face, it’s OVER. No matter how much you try to deny it, his chapter in your life has come to an end.

So now comes the painful process of letting go. You know in your heart that you have to, that it’s the right thing to do, but you just can’t! You love him. You need him. So the natural tendency is to hold on. You tell yourself to just hold on… even though you know his heart doesn’t belong to you anymore. You come to a point where you blame yourself for what’s happening. But it’s not your fault. You need to understand that there are certain things in life that you can’t control. They need to happen because someone up there allows them to happen.

It’s hard letting go of someone that we have loved for so long. It’s painful to watch the people we love, walk away from us. But if they want to go, we need to let them go! It’s easier said than done, but then again love is never easy. It hurts like crazy, and it hurts so bad that we feel like we’re about to bleed from so much pain. No one can truly explain how painful it is, without having experienced it themselves. It’s not easy, and it will take time. But know this and trust in this, IT WILL GET BETTER. The age old cliché, “Time heals all wounds“, may sound boring and repetitive, but it’s true. Letting go allows you and your partner to become the people you were meant to be. You can’t control love. You can’t force someone to stay with you, if you know they’re not happy anymore. What you can do is move on. Believe that there’s someone out there who will love you with everything that they have and in the way you deserve to be loved.

If we really and truly love someone, their happiness should mean more to us than our own. It’s called selfless love. So many lovers in the world are put to this kind of test. Ask yourself. How much do you really love him? Do you love him enough to allow him to go where he’s happy, even if it’s no longer with you? Do you love him enough to allow him to be happy without feeling revengeful or bitter? Do you love him enough to let him go?

Letting go doesn’t mean we need to GIVE UP, it just means we need to GIVE IN… give in to the TRUTH, and learn to accept the fact that we may have lost love, but that doesn’t mean we won’t be able to find it again. Maybe we just needed to love the wrong person first, before we finally love the right one. And when we finally meet the one that’s meant for us, we will know, because nothing and no one can ever take that away from us. Understand this. Only then will we be able to see the beauty of LOVE for what it really is, and appreciate the twist and turns of this journey we call LIFE.
************************
Je est un autre. Daca nu se gasea desteptul de Rimbaud sa spuna chestia asta, poate ajungeam eu copilul teribil al Poeziei. Asa, ce-am ajuns?

************************

Despre cum se fac copiii si alte ciudatenii

Cei care isi mai pierd vremea din cand in cand pe blogul meu, se prea poate sa fi observat widget-ul ala cu 'cine vine, cine pleaca'. Undeva in dreapta paginii, cum mergi in jos. Intai de toate sa zic ce nu face el: nu imi spune numele, grupa sangvina si marimea...nasului nimanui. Nici culoarea ochilor, varsta, adresa sau parola de la mail. Ce face, in schimb, e suficient. Afiseaza intrarile si iesirile. Daca ma uit acolo -ceea ce astazi s-a intamplat prima data in amanunt - vad de unde a intrat pe blogul meu respectivul vizitator - orasul si steagul tarii, acum cate secunde/minute/ore/zile, ce sistem de operare foloseste - Windows, Mac etc - la fel cum vad si DE UNDE A ATERIZAT. Sunt unii care acceseaza direct, tastand adresa linkului, sau clickaindu-mi statusul de la messenger, sau printr-un blogroll.
Dar nu despre ei vorbim azi.

Ci despre cei... accidentali. V-o spun drept, mi-am pus widget-ul ala pt ca intr-o zi m-a apucat trendul asta de "umple pagina aia cu ceva, ca bate vantu`"... Si pana recent, cand am descoperit o oarecare crestere a vizitatorilor, nu stiam toate functiile astea magice.
Intru azi pe blog. Si ma duc la widgetul asta, ma gandeam eu ca el trebuie sa-mi elucideze misterul cu vizitatorii aproape in numar dublu.

Moooamaaaa!
Secretul e sa pui titluri de traffic mare la entry-uri, asta-i tot. Daca as fi om cu ambâţ literar, zau asa ca mi-as alege titlurile cu mult mai multa meticulozitate. Si anume as vedea ce se "vinde" pe google, si mi-as pune dup-aia la titlu. Pentru ca, dragii mei, post-ul cu "cum se fac copiii" e de departe cel mai citit de pe blogul asta.
Da`-i si normal, daca stau sa ma gandesc. Tehnologizare, modernizare, automatizare, globalizare, libera circulatie a informatiei, universul virtual - raspunsul la toate problemele reale. Cum da omu` de o dilema, hop! www.google.com si ne-am scos. Cum nu gasesti o informatie gen "cati kilometri ma despart de New York?", te bagi frumos pe google si da-i sa sune 'distance calculator'.
Da` nu vorbim nici de oamenii astia. Vorbim de aia care nici nu se gandesc ca un 'distance calculator' ar putea vreodata fi chestia pe care ei o cauta atunci cand vor sa calculeze distanta dintre douapuncte de pe o harta.
Vorbim de aia chiar aflati la ananghie.
De cei care nu au idee. De cei foarte in ceata. De cei care cauta in disperare un sfat prietenesc si sincer (ce dumniezo` cautati pe google, fa?), venit din strafundul sufletului pur al acestui motoras de cautare, gugle. Ei, si intra omu` si - musiu se pronunta, musiu se scrie- scrie fain frumos:

- cum se fac copii? - numa` nu credeati ca daca nu stiu cum se fac copiii, or sti cu cati de 'i' se scriu.

Si unde se ajunge? Ca Hansel si Gretel care ajung la casuta de turta dulce, acesti oameni ajung... la mine! Lasati femeile care vor sa afle cum se fac copiii sa vina la mine! La mine pe blog, unde-i cald si bine.

Numa` asa, ca observ ca si post-ul asta are un titlu numa` bun de traffic, pentru cei/cele care ajung accidental aici, si inca nu m-au bagat in origini (eh, vedeti ca incepeti sa va faceti o idee despre cum se fac plozii?), cateva informatii utile puse la dispozitie. Gratis! - pe engleza doar, pe romana nu am gasit nimic in afara de e-referate.ro.

PS - Inainte sa va interesati de-adevaratelea, uitati-va si cugetati de doua ori la imaginea de la inceputul articolului.

Cand boala nu are somn

***

S-a dus la culcare cu gandul ca in seara asta nu se doarme. Desi era 12 noaptea, trezirea de la 6am parea sa fie la sutimi de secunda distanta si nu-i dadea pace. Era singura si auzea ticaitul ceasului. Time is always ticking, damn it. Atat de singura incat parea ca timpul e singurul compagnon. Ea si Timpul. Amandoi mergand in acelasi sens. Inainte. ' Niciodata nu se priveste inapoi '.
- ma intreb daca Timpul a invatat de la oameni sa nu se intoarca niciodata,sau omul de la Timp -

-- la fel cum ma intreb cati oameni au cu adevarat puterea sa nu priveasca inapoi si cati sunt aceia capabili sa se desprinda de Trecut --

...disperarea ca e singura si ca trebuie sa umple golul de 6 ore cu, cel mai probabil, atat de mult plans, incat la un moment dat plansul se va transforma intr-un somn spasmodic... disperarea asta ii macina interiorul si mai mult, si mai maladiv, si mai intens.

Obisnuita cu toate luminile din casa aprinse, se hotari totusi sa le stinga, precum o asortare la starea ei deloc solara.

--- as fi vrut sa ii dau o floarea-soarelui in seara asta, stiu ca e floarea ei preferata, e una din chestiile pe care le avem in comun. In schimb, la rase de caine nu ne potrivim, ei ii plac basset-ii, mie imi plac ciobanestii germani si beagle-ii. ---

Nicicand nu o durea mai tare intunericul, si noaptea, si frigul, si boala. Si era singura.
Dupa 15 foituri si intorsaturi de pe stanga pe dreapta si de pe dreapta pe stanga, era deja 12:30. Simtea organic ticaiturile ceasului, cum dimineata se apropia, cum el nu mai vine si cum casa e tot goala.

'Daca nu s-ar fi inventat cancerul pt mine, probabil nu as fi stiut niciodata adevarata semnificatie a singuratatii.' s-a gandit. Tot e ceva. Omul cat traieste invata. Dar, vai, de ce trebuie sa doara in halul asta?
Nu ar fi vrut sex salbatic, ca sa uite. Nici vorbe in vant, de incurajare stupida. Citostaticele si razele sigur nu reactioneaza la siropuri. Eventual te mai pricopsesti si cu un diabet. Nu ar fi vrut nici macar sa fie rasfatata in vreun anume fel. Niciun banc, sau film, sau cina romantica, nici macar vreun cadou, fie el si o pereche de pantofi, nimic din astea nu ar fi avut efect. De fapt jubilarea era o stare de care se simtea din ce in ce mai straina.

Tot ce isi dorea era sa nu fie singura. Poate o tacere inteleapta, poate o mana calda, un masaj la picioare, o vizionare in doi a tavanului inecat in intuneric, un 'noapte buna' - fie el soptit sau nu, o strangere in brate, sau chiar un simplu si frust somn sforaitor.
O respiratie, pur si simplu. O respiratie, ca sa acopere, la naiba, acel timp ticaitor!

***

Stau si cuget la boala. Ce curva...
Un oarecare grad de influenta avem cu totii asupra vietilor noastre. Dar cand Boala si Timpul se fac frati de cruce, poti sa-ti faci cate cruci vrei, ca le faci degeaba. Multi spun ca 'nu-i corect'. Altii ca 'nu ai avut destula grija'. Unii te incurajeaza. Altii vin cu solutii. Cativa te lasa. Cativa te sprijina.
Boala organica devine boala emotionala. Simti totul. Simti neputinta, lipsa de control, frica, toata suita de spleen, noia si agonie bacoviene parca se amesteca intr-un cocktail si iti curg prin vene in loc de sange. Care sange, nici el nu mai e ce-a fost.

Post-ul acesta este o incercare - cel mai probabil ratata - de empatizare cu o persoana apropiata in pielea careia nu as vrea sa fiu in clipa asta.
Si careia ii doresc mai sincer decat niciodata Noapte buna!

Despre Singuratate (NU EMO!)

Tocmai ai realizat astazi ca de fapt si de fapt esti prin definitie si iremediabil singur. Lucky you, multi trec prin viata fara sa-si dea seama de asta. Eh, si acum ce faci? Pai, sterge-ti lacrima ce sta sa-ti pice din coltul ochiului si be happy ca ai incetat sa mai visezi cai verzi pe pereti inainte de a ajunge sa te sui pe ei. Pe pereti, nu pe cai. Impaca-te cu conditia ta de om. Intre alti oameni. Nu e nici un bai si nici motiv de tristete nu e.

Adicatelea de ce-am fi necajiti? Ce, singuratatea asta este asa, un fel de boala rusinoasa si cumplita de care am face bine sa ne ferim mai abitir ca de o plimbare prin Iris(sau Ferentari, daca vrei exemplu de cartier mai "fioros") intr-o noapte fara luna? Eu as zice ca lucrurile nu stau chiar asa si ca singuratatea nu numai ca nu este ceva care trebuie evitat cu orice pret dar, adesea, ne poate fi un bun prieten. Si, mai ales, singuratatea de unul singur este intotdeauna de preferat singuratatii in doi sau sapte sau cati or fi.

Ne dorim sa avem pe cineva alaturi? Pai asta se poate aranja foarte usor. Ne va face asta mai putin singuri? Nicidecum, ba chiar dimpotriva. Pt ca atunci cand suntem langa altii, pt cine are "ochi" sa "vada", zidul adesea invizibil dintre oameni (si pe care nu-l putem trece oricat am incerca), separatia care exista intre oameni, sunt cu mult mai evidente decat atunci cand suntem de unii singuri.
Nu stiu care ati vazut filmul The Thin Red Line, la un moment dat unul dintre personaje il intreaba pe caracterul interpretat de Sean Penn: "Do you ever get lonely?" La care el raspunde: "Only around people."

Si ia ziceti-mi, de fapt si de fapt, a vazut cineva vreodata o creatura ne-singura? Ca zau c-as vrea s-o vad si eu.
Dar, pana la dovada contrarie eu raman la parerea mea: un om + alt om face intotdeauna doi oameni, oricat ne-ar placea noua sa credem ca uneori e posibil sa faca unu.
Oricat de mult am vrea si am incerca si indiferent cat de apropiat ne-ar fi un alt om, nu vom putea niciodata simti exact ceea ce simte el, nu vom putea niciodata vedea cu ochii lui, gandi gandurile lui, zambi surasurile lui, plange lacrimile lui, avea amintirile lui, trai viata lui, muri moartea lui. Doar pe ale noastre. Atat. Doar pe ale noastre.

Putem fi eventual langa altii dar asta nu ne face mai putin singuri. We are all alone, all of the time. We are all, islands.

Nota: din pacate limba romana nu are cuvinte separate pt lonely si pt alone de aceea confuzia adesea intalnita in romana. Parerea mea este ca, indiferent daca uneori sintem lonely sau nu, suntem mai intotdeauna alone. Lonely poate fi remediat dar alone nu poate fi, este parte a conditiei umane atit la nivel micro ca fiinta intre ceilalti oameni cat si la nivel macro ca fiinta in univers.

O seara de solitudine - (Prea emo?)

Sunt momente in viata cand ti se pare ca nu ai viata, ca functionezi anemic, precum o masinarie stricata, care se invarte in gol. Sunt momente cand ai nevoie de un blocaj, fie el psihic, fizic, spiritual, sentimental sau de alte naturi.
Uneori simti nevoia de a nu mai fi, macar pt o clipa, o zi, o perioada.
Parca n-ai vrea sa recunosti ca te confrunti cu clipe dintr-astea, pari prea patetic, prea dramatic, prea vulnerabil. Dar iti aduci aminte atunci ca esti OM. Si ca omul are slabiciunile sale, asta ca sa nu zic ca omul in propria-i esenta este un mecanism stricacios si slab, doar atata ca e inzestrat si cu chestia aia ce se cheama 'suflet'.
In seara asta de vineri ma simt putin cam singura. Si ma gandesc ca in lume sunt atatia oameni care simt la fel. Sunt unica, cu totii suntem. Nici macar nu e dureros sa recunosti ca nimeni nu e unic, de fapt, ca toti seamana cu toti si ca, in final, suntem toti o apa si-un pamant. Suna trist, suna emo, suna depresiv, suna a jale, dar nu e nici macar atat. E o constatare placida, insipida, incolora.
Ne place sa ne coloram vietile in fel si chip, traim clipa, profitam de viata, privim la vie en rose, dar suntem singuri. Nu pt ca traim intr-un mileniu al tehnologiei, nu pt ca ne afundam in urban si respiram stress, ci pur si simplu pt ca omul, prin definitie, este o fiinta solitara.
Tocmai ma pregatesc de somn, plonjez in vise, dar nici macar visele nu ma mai viziteaza de ceva vreme. Am un somn singur, nepopulat de vise, de zgomot, de culoare sau caldura. Seara asta nu e trista, e o seara ordinara. Sunt aproape sigura ca simt singuratatea inzecit mai organic atunci cand e liniste. Si, cred ca am mai spus-o, aici unde stau, e o liniste sepulcrala. Poate e bine asa, daca as auzi pasi, cred ca m-as speria, de ceva vreme m-am obisnuit cu linistea. Nici ziua, nici noaptea, nu se aude mai nimic. Uneori, cam dupa 7 seara, aud prin perete ce se petrece in casa alaturata. O familie galagioasa se aduna la masa si se cearta toti intre ei. Atunci imi dau seama cat sunt de singura, cand realizez ca nu e nimeni in jur cu care sa ma cert, caruia sa ii spun ceva. De fapt nici nu e vorba de a avea sau a nu avea oameni in jurul tau, pt ca uneori ii ai si tot in tacere sfarsesti. Am un om frumos care e mereu cu mine, chiar daca nu fizic, e intotdeauna aici; am o familie; un trecut frumos; prieteni; toate astea sunt ingrediente ce fac viata placuta. Multi se plang de vietile lor. Am facut-o si eu de atatea ori. Acum nu as mai face-o. Lucrurile, grele sau simple, urate sau frumoase, sunt facute ca sa fie traite si experimentate. Si totusi, tot acest contraargument nu cantareste suficient de mult incat sa pot afirma ca omul nu este o fiinta singura. Ne nastem inconjurati de oameni, cel mai probabil sfarsim tot inconjurati de oameni, si, culmea!, viata ne-o traim singuri.

Nimic nu se pierde, totul se transforma

Timp de jumatate din viata mea am practicat scrima de performanta. Ma rog, daca e sa o iau dupa rezultatele pe care le-am visat (Olimpiada de anul asta, Mondiale, Europene, toate "ornate" cu, absolut, medalii de aur)...n-am practicat performanta. Dar atata timp cat performanta inseamna plasarea unei activitati pe primul loc in viata ta, frecventarea salii de scrima de doua ori pe zi cativa ani buni, petrecerea a de doua ori mai mult timp cu antrenorul decat cu cei de acasa, cred ca am facut performanta. Dar nu asta e relevant.
Astazi m-am intalnit cu Corina, singura si cea mai veche (prima, de fapt) prietena de la scrima. O fata plecata devreme de acasa - de la Cluj, pe la 15 ani, pt ca talentul si incrancenarea ei au fost ginite de timpuriu de cei de la lot. S-a mutat asadar, in Bucuresti, ca acolo e miscarea adevarata, nu in provincie. Ulterior a plecat si Maestrul (alias "Dom` antrenor"), tot la Bucuresti. Desi clubul de la Cluj scotea campioni pe banda rulanta. In afara de "categoria grea", adica floreta feminin, senioare, unde campioana olimpica Laura Badea Carlescu trona detasat pe podium, restul categoriilor aveau, daca nu in frunte, macar pe podium, clujeni. Imi aduc aminte de un campionat de cadeti unde Clujul a ocupat tot podiumul. Antrenorul era cheia. Si poate si faptul ca mai demult existau ambitia si dorinta in copii. Aud azi parinti, mandri nevoie mare, care isi numesc odraslele "ambitioase" pt ca fac lucruri agresive, originale - in sensul rau - si frapante. Am vazut un copil care si-a "frapat" (fr. frapper = a pocni, a lovi) tatal intre picioare, cu pumnisorul sau delicat de copil indopat cu mancare de supermarket si "bananute, ca morcovii si merele nu-i plac, ceva fruct tot tre` sa ii dau ca altfel imi mananca numai chips-uri si ciocolata". L-a pocnit pt ca tac`su s-a oprit sa salute un prieten pe strada si nu l-a ascultat ca "taaaaaaata, vreau sa mergem". Asa ca nenea tata si-a luat portia de "ambitie" de la copil. Copil cu vointa, ce sa mai...va avea multe succesuri, intrevad de pe acum.
Asa...m-am trezit azi dimineata si m-am dus cu Corina la cafea. M-am bucurat sincer sa o revad. Nimic nu mai era la fel, poate doar parul ei blond si vocea ragusita si bucurestenizata. Nu mai vorbeam niciuna de olimpiade, de medalii, de cariere de succes in sport. Ea incepe acum un master, si-a luat apartament, masina, tocmai s-a despartit de un tip dupa 3 ani de convietuire. Eu am dat bacul, plec la facultate, mi-a murit hamsterul, am un iubit minunat.
Prietenia dintre cele doua colege de scrima cu mari ambitii s-a transformat in prietenia dintre doua femei cu drumuri diferite, cu noi ambitii, cu noi tinte de atins.

Imi dau seama ca sunt momente in viata cand ai un anume vis. Il urmezi un timp, dar apoi viata te surprinde in ipostaza in care trebuie sa renunti la el. Din proprie vointa, constrans, te lasa puterile, gasesti o alternativa mai buna, chiar nu conteaza cauza. Schimbi macazul, pur si simplu. Stiu sigur ca si tu, ca individ, ai avut de a face cu asta. Eu am vrut sa ma fac astronom la 3 ani. Mi-am mentinut "meseria" pana dupa 10 ani, cand am realizat anti-talentul meu la materiile reale (mate, fizica, chimie). Apoi am visat sa castig Olimpiada. Si iata-ma in fata computerului, scriing pe blog. Altii acum au ultimele antrenamente inainte sa inceapa J.O. de la Beijing.
Dar visul nu s-a pierdut. Doar s-a transformat. Nu mai visez la medalii acum. Am alte visuri.

Cred ca fiecare om in parte trebuie sa isi caute atent si lucid visurile, sa lupte pt ele - atata cat s-a mai pastrat din sintagma "a lupta pt visul tau". Si daca e sa se schimbe, sa se schimbe. Dar sa nu se piarda niciodata. Sa se transforme, sa se adapteze, sa se recicleze, sa se up-gradeze. Dar nu-l lasati sa se piarda. Ascultati de Lavoisier: "nimic nu se pierde, totul se transforma".

Grow the fuck up

'Grow the fuck up'.
Asa s-a incheiat ultima intalnire cu un bun amic de-al meu. Vorbeam nu demult despre planul meu de a ma de-maturiza. Am renuntat. E oarecum greu sa imi propun asta dupa ce atata timp am incercat sa esafodez ceva in sens contrar. Plus ca oscilatia nu e cel mai sanatos lucru, desi ne sta tuturor in fire, cu precadere la varsta asta tanara.
Am fost sa donez sange. A fost o consecinta a faptului ca am dat frau liber constiintei civice. Si a faptului ca I was in a slight shortage of money si mi-am facut abonament gratuit. Sangele meu e tanar, e bun, e A(II),RH pozitiv, sanatos, tot ce si-ar putea dori un eventual transfuzat.
Am lesinat dupa. Demult nu mai lesinasesm. Si mai ales, niciodata asa teatral. M-a deranjat putin faptul ca vorbeam cu cineva si mi s-au infundat urechile in timp ce faceam asta, apoi pierederea echilibrului, fragilizarea genunchilor, stelutele verzi din fata ochilor mei palizi, si mai ales frisoanele. Ce e de punctat aici. E extrem de enervant cum unii oameni isi refuza momentele de slabiciune, refuzand efectiv sa recunoasca faptul ca "nu sunt ok". Au venit niste doamne la mine, mi-au dat calciu, vazandu-ma palida like hell, m-au intins pe o canapea, dar eu refuzam sa renunt la statutul meu de erou salvator de vieti prin caritabilul gest al donarii de sange, continuam sa spun ca n-am nici pe dracu`. M-am ridicat cu mult elan, zambetul pe buze, spatele drept si am luat-o spre iesire. Acolo m-am intalnit cu o alta tanti si in timp ce ea ma intreba daca sunt ok, iar eu o vrajeam despre alte subiecte, in eroica mea incercare de a parea catusi de putin afectata de donare, si in final am lesinat teatral, cum numai in filme vezi.
M-am ridicat dupa vreun minut, erau ceva oameni in jurul meu, Robert era si el pe drum, m-a racolat cu buze si fata mov cadaveric, si ziua a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Desigur, from the inside, venea din cand in cand o tenta de un nou lesin, frisoanele au ramas constante, iar corpul meu era mai plutitor ca niciodata. A doua zi la biblioteca am simtit ca nu am aer, urmatoarea zi am lesinat in troleu, apoi iar la biblioteca am adormit...zile de cosmar. Acum sunt la tratament cu vitamine, incerc sa am grija de mine, dupa bac vreau sa mai fac putin sport, sa ma oxigenez...Sanatatea ca sanatatea, dar cred ca e mai mult o matter of attitude and pride.
M-am considerat mereu o persoana sanatoasa. Sport, vegetarianism, apa multa, nopti dormite mai mult sau mai putin, dar niciodata pierdute vitejeste prin cluburi si alte locatii dubase. Cert e ca intriga provocata de donarea de sange e o acumulare de muuuult mai multe evenimente carora nu le-am acordat prea multa importanta. Metaphorically speaking, aici se vorbeste despre efemeritatea fiintei umane, pt cei care inca citesc acest post lung si poate se intreaba "ok, da` ce vrea sa zica?". Sentimentul ca treburile nu stau intotdeauna cum iti doresti e enervant al naibii. Si provoaca si mai multa indarjire sa faci chestii nesanatoase. Ma rog, asta se aplica in cazul unui om incapatanat ca mine...

Azi a inceput bacul si pt mine. Proba orala la limba si literatura romana. Multe comentarii despre faptul ca variantele de anul asta sunt texte non-literare, care nu au nicio legatura cu literatura romana, brisca mea, tot tacamul. Intotdeauna exista o parte vatamata, viciata si o alta privilegiata. Ideea este ca limba romana e tot limba romana, indiferent ce bilet extragi, si cerintele sunt tot cam aceleasi pt tot omul. Citeam acum 5 minute un blog si am incercat sa empatizez. E vorba despre un coleg despre care nici dreaqu` nu credea ca va lua sub 10 si totusi...shit happened. "Tot prostul ia 10 la romana, oral." No way. La romana oral iau 10 ori cei care stiu, ori cei care vrajesc bine si se supun conventiilor, ori cei care au bulan, ori cei care cotizeaza, ori cei care combina strategiile de mai sus in varii feluri. Eu, spre exemplu, stiu. Si azi am avut si bulan. Dar se poate si sa stii si sa nu ai bulan. Cazul colegului mai devreme mentionat. Chestia nasoala nu e nici pe departe nota. E CEEA CE CRED ALTII despre tine. Manca-tzi-ash, a luat ala 9.50....iti dai seama, fraEru`? Pai stai, fratzika...te-ai gandit vreo clipa ca poate tanti din comisie tocmai trece o perioada nefasta a lunii - sau si mai grav, a vietii...- si are chef sa nu ii placa ce spui? Sau te-a luat cu emotie momentul si n-ai fost in stare sa-ti exprimi clar ideea, asta e....nu deducem de aici ca, hopa....esti prost! Se intampla, life goes on.
A-propos de parti vatamate, la mate acea parte sunt eu.

Gata cu povestile despre bac, abia a inceput si deja vorbesc despre el, desi intentionam sa-l las sa curga in voie si sa vorbesc abia dupa ce va fi trecut despre aceasta treapta spre maturizare. Heeeeeei, cred ca mai degraba acest examen ar trebui sa ne invete sa ne de-maturizam. Adolescentii de azi sunt al naibii de maturi. Look around. Toti colegii/prietenii mei vorbesc pe blogurile lor despre problemele SOCIETATII (cade tavanul la Iulius, canalizarea din CJ sucks, politicienii sunt de rahat, alegerile au fost fr audate, grevele continua in aviatia din Japonia, donat sange, viata-i greu s.a.m.d.). Da` stai fratzika, despre tine de ce nu scrii? Vezi? Deja crezi ca esti trecut de vreme, ca SOCIETATEA e mai importanta decat viata ta, are o pondere mai mare pt ca deh....vizeaza o lume intreaga. Ne raportam constant la altii. Ziceam de bac. Mie mi s-ar fi rupt daca n-as fi luat 10 si daca as fi luat 9.50. As fi stiut ca stiinta mea in legatura cu literatura nu ar fi fost alterata, dar orgoliul...pfaaaaaai...cel mai probabil as fi avut o cadere brutala de moral tocmai pt ca "tot prostul ia 10 la oral". Stai mai, ia tot prostul si eu nu? Cum vine asta? Eh...Bacul, liceul in general, ar trebui sa invete adolescentul sa mai fie putin copil. Fara puerilisme si siropuri, just live the present moment. Whatta beautiful cliche...

Bai, stii ce? M-a intrebat cineva cine e cel mai mare dusman al meu? Am zis Timpul. Curgerea lui e ireversibila si adesea dureroasa. Ma leshi? Sigur ca time is money si daca il pierzi pe timp, pierzi bani. Dar eu sunt tanara, nu se pune asa problema inca. Mi-am dat seama cat de mult ma irita monotonia. Al naibii de mult. Cred totusi ca inevitabil incepi sa te obisnuiesti cu unele chestii si le integrezi in rutina zilnica fara sa zici "mac!" pt ca asa sta treaba cu viata asta. Dar sa-ti zic ce ma deranjeaza inca si mai tare decat asta. Faptul ca un om se poate plictisi cu mine. Cred ca ideea asta o suport si mai putin decat faptul ca eu personal ma plictisesc. "Ma plictisesc cu tine" e un alt fel de a spune "you`re not good enough for me". Si asta e o dovada a faptului ca un pic am crescut. Egoismul s-a transformat in altruism, cred. Ma tot gandeam daca nu cumva eu primesc prea mult si nu ofer nimic. Nu e normal sa ma intreb asta, ar trebui sa primesc fara sa ma plang de asta - ar fi si culmea! - si fara sa imi fac griji ca poate dau mai putin. Da, da, vorbim de relatia dintre un barbat si o femeie, sa fiu mai precisa.
Ma deranjeaza cand simt ca cel de langa mine nu are nimic de invatat de la mine si imi doresc sa avansez relatia la un alt nivel. Foarte periculos. De cele mai multe ori se da gres la faza asta. Ah, a-propos de gres...vazut-ati meciuri de la Euro? No comment la meciurile Romaniei, mai ales la ultimul. Execrabil, parerea mea, dar sa nu comentam mai mult. Maine e Germania-Turcia. As vrea sa tin cu turcii, ca sunt ambitiosi, dar imi place mai mult spiritul german :) Prietenii stiu de ce.
Chestia asta cu "let`s take things to another level" e un fel de a spune "let`s die slowly". Dintotdeauan am avut in mine elanul asta inexplicabil spre a face lucrurile mai bine, spre a aprofunda. Dar aici a aprofunda e de cele mai multe ori sinonim cu a involua. Si nu fugim de responsabilitate :)) Dar cu cat ai o relatie mai sanatoasa, cu atat te macina mai putin problemele existentiale. Which is good. Cu greu m-am stapanit sa nu deschid subiectul acesta mlastinos. Te mananca fundul sa stii daca e fericit cu tine, daca nu se plictiseste cu tine, cum te vede el, cum ar vrea sa fii, ce nu e ok, ce sa imbunatatesti, chestii de-astea super-lame pt un barbat, dar esentiale pt o femeie. Intr-o dimineata am intrebat "la ce te gandesti?". In secunda nr 2 mi-am dat seama de stupiditatea situatiei. La ce te poti gandi? La nimic sau la prea multe ca sa le pui in cuvinte...oricum, mi se parea extrem de important sa imi spuna, desi eram constienta ca probabilitatea sa fie sincer e la fel de mare ca si probabilitatea de a castiga Romania Mondialul de peste 2 ani.
Cred ca sa iubesti e sa vrei sa pui toate intrebarile stupide ale lumii, sa te abtii, dar daca totusi le pui, oricare ar fi sau n-ar fi raspunsul, totul sa ramana la fel de frumos. Tocmai de asta things have to stick to the way they are now. Let`s forget about taking things to the next level. Just enjoy them fully the way they are now.

Am zis de amicul meu la inceput, cel cu care am avut o discutie aprinsa. Ne-am certat pt ca l-am facut imatur si i-am criticat atitudinea fata de lume, fata de familie - a lui, desigur, fata de el insusi, prieteni, viata. Foarte aiurea despartirea, intr-un gang, cu priviri taioase, cu vorbe grele, eu nervoasa, el fara cuvinte, eu aproape urlam si il bombardam cu critici... am vorbit acum cateva zile, mi-a urat succes la bac, voia sa ma scoata din biblioteca o jumate de ora, sa stam la un suc, sa blah-blah. Da, l-am judecat. Pe drept sau pe nedrept, irelevant...cred ca judecata e o treaba sanatoasa, it makes you feel alive... Plus ca nonconformismele when it comes to family matters nu sunt tocmai un domeniu pe care sa il gust din plin, eu fiind mai classy de felul meu.
Impuls. Asa se numeste si ce am facut in seara cand l-am certat. N-aveam dreptul, era vorba despre problemele familiei lui, nici nu trebuia sa ma bag. Ma rog... Si si momentele astea de tip "la ce te gandesti acum?" sunt o consecinta a aceluiasi impuls. E bine sa te mai viziteze din vreme-n vreme, sa nu care cumva sa simti ca sufletul tau devine monoton. :)

PS- Ati fost pe acoperisul de la Leul? Am prins saptamana trecuta un curcubeu superb, vazut in ansamblu de pe acest Himalaya al Clujului. A fost superb. Recomand calduros sa urcati, in caz de plictis. Este si o terasa misto, it`s worth it, dar eu zic sa insistati pe panorama.


M-am dus la dus, apoi sooooooooooooomn. Poimaine alt examen al maturitatii. Vinerea viitoare...i`ll officially be on holiday.
Hai noroc si la mate!