Cei care isi mai pierd vremea din cand in cand pe blogul meu, se prea poate sa fi observat widget-ul ala cu 'cine vine, cine pleaca'. Undeva in dreapta paginii, cum mergi in jos. Intai de toate sa zic ce nu face el: nu imi spune numele, grupa sangvina si marimea...nasului nimanui. Nici culoarea ochilor, varsta, adresa sau parola de la mail. Ce face, in schimb, e suficient. Afiseaza intrarile si iesirile. Daca ma uit acolo -ceea ce astazi s-a intamplat prima data in amanunt - vad de unde a intrat pe blogul meu respectivul vizitator - orasul si steagul tarii, acum cate secunde/minute/ore/zile, ce sistem de operare foloseste - Windows, Mac etc - la fel cum vad si DE UNDE A ATERIZAT. Sunt unii care acceseaza direct, tastand adresa linkului, sau clickaindu-mi statusul de la messenger, sau printr-un blogroll.
Dar nu despre ei vorbim azi.
Ci despre cei... accidentali. V-o spun drept, mi-am pus widget-ul ala pt ca intr-o zi m-a apucat trendul asta de "umple pagina aia cu ceva, ca bate vantu`"... Si pana recent, cand am descoperit o oarecare crestere a vizitatorilor, nu stiam toate functiile astea magice.
Intru azi pe blog. Si ma duc la widgetul asta, ma gandeam eu ca el trebuie sa-mi elucideze misterul cu vizitatorii aproape in numar dublu.
Moooamaaaa!
Secretul e sa pui titluri de traffic mare la entry-uri, asta-i tot. Daca as fi om cu ambâţ literar, zau asa ca mi-as alege titlurile cu mult mai multa meticulozitate. Si anume as vedea ce se "vinde" pe google, si mi-as pune dup-aia la titlu. Pentru ca, dragii mei, post-ul cu "cum se fac copiii" e de departe cel mai citit de pe blogul asta.
Da`-i si normal, daca stau sa ma gandesc. Tehnologizare, modernizare, automatizare, globalizare, libera circulatie a informatiei, universul virtual - raspunsul la toate problemele reale. Cum da omu` de o dilema, hop! www.google.com si ne-am scos. Cum nu gasesti o informatie gen "cati kilometri ma despart de New York?", te bagi frumos pe google si da-i sa sune 'distance calculator'.
Da` nu vorbim nici de oamenii astia. Vorbim de aia care nici nu se gandesc ca un 'distance calculator' ar putea vreodata fi chestia pe care ei o cauta atunci cand vor sa calculeze distanta dintre douapuncte de pe o harta.
Vorbim de aia chiar aflati la ananghie.
De cei care nu au idee. De cei foarte in ceata. De cei care cauta in disperare un sfat prietenesc si sincer (ce dumniezo` cautati pe google, fa?), venit din strafundul sufletului pur al acestui motoras de cautare, gugle. Ei, si intra omu` si - musiu se pronunta, musiu se scrie- scrie fain frumos:
- cum se fac copii? - numa` nu credeati ca daca nu stiu cum se fac copiii, or sti cu cati de 'i' se scriu.
Si unde se ajunge? Ca Hansel si Gretel care ajung la casuta de turta dulce, acesti oameni ajung... la mine! Lasati femeile care vor sa afle cum se fac copiii sa vina la mine! La mine pe blog, unde-i cald si bine.
Numa` asa, ca observ ca si post-ul asta are un titlu numa` bun de traffic, pentru cei/cele care ajung accidental aici, si inca nu m-au bagat in origini (eh, vedeti ca incepeti sa va faceti o idee despre cum se fac plozii?), cateva informatii utile puse la dispozitie. Gratis! - pe engleza doar, pe romana nu am gasit nimic in afara de e-referate.ro.
PS - Inainte sa va interesati de-adevaratelea, uitati-va si cugetati de doua ori la imaginea de la inceputul articolului.
Thursday, 22 January 2009
Despre cum se fac copiii si alte ciudatenii
Friday, 2 January 2009
Sunday morning love - I have a question
the missing piece
there is a piece missing...
from hello mr..
got his shit together..
have all fled a shell of what we used to be...
need to find my missing link..
Sunday, 7 December 2008
Cum se fac copiii?
Pai cam depinde.
Daca investim sensul verbului a face, in intrebarea de mai sus, cu a deveni, atunci e simplu: toti copiii se fac mari calai si de fapt nu mai sunt copii la un moment dat. Se ajunge greu la concluzia asta, si timpul nu-i tocmai nesemnificativ. La unii dureaza 20 ani, la altii vreo 60. Ideea-i aceeasi. La un moment dat devii adult. Lasati exceptiile si povestile cu "eu am sa raman mereu copil" si alte vrajeli.
Doi, daca a face = a produce, treaba se complica.
Pe la vreo 4 ani (da, da, destul de repede), mi s-a adus la cunostinta faptul ca un copil este produsul uniunii biologice dintre un El si o Ea. Aveam o veriosoara mai mare decat mine cu vreo 6 ani, si ea deja stia care-i mersu`. Nu am priceput nimic.
Pai si cum ramane cu plastelina?
Eu cand am intrebat-o pe mama de unde vin, mi-a zis ca "de pe balcon". Pai cum?
Pai simplu. "Eu si tati (tata e artist plastic) te-am confectionat din plastelina cum am vrut noi si apoi te-am pus la uscat pe balcon 9 luni. 9 luni in care ne-am rugat la doamne-doamne sa ne dea o fetita frumoasa, sanatoasa si desteapta. Si asa ai aparut tu."
Si cum ramane cu barza?
Eu cand am intrebat-o pe tovarasa educatoare cum am aparut pe Terra, mi-a zis ca m-a adus barza.
Si cum ramane cu Raiul?
Eu cand am fost la biserica si l-am intrebat pe un nene de unde vin, mi-a zis ca sunt darul lui Dumnezeu si ca am cazut din Rai. Si cica tot acolo ma intorc. Nu stiam ce-i ala Rai, deci ma indoiam sa ma intorc acolo. Acum stiu, si am aceleasi mari dubii.
Mama s-a nascut in 6 Decembrie. Cand si-a intrebat parintii cum a venit pe lume, ia ghiciti?! Te-a aduc Miculashu`. Bunicul e nascut in 25 Decembrie. Guess what? Pe el l-au vrajit ai lui ca l-a adus Mos Craciun.
Incredibil cat de inventiva e taratcuta umana cand e vorba de inflorit.
Copiii au marea calitate de a fi curiosi. Si si mai marea calitate de a avea o minte ca o sugativa. Memoria lor suge toate informatiile cu o usurinta uimitoare. Deci nu vad rostul in a minti un copil despre procesul prin care a fost adus pe lume. Pana la urma tot afla. Si cand alfa, in capul ala mic al lui se poarta un razboi crunt: unu la mana, parintii imi pun in farfurie, deci de ce sa ma minta, doi la mana, de ce-mi pun in farfurie daca m-a adus barza? Sa-mi dea barza de mancare, nu ei. Deci ceva tot e la mijloc de codru des. Ceva adevar tot tre` sa fie si in chestia cu "mama face sex cu tata si asa rezulta eu". Cam asta a fost rationamentul meu. Si m-am dus tilip, tilip la mama si i-am zis verde-n fata: "Mama, de ce m-ai mintit si nu mi-ai spus ca tu ai facut sex cu tata si asa am venit eu pe lume?". Maica-mea s-a apucat de ras. Eu de plans. De nervi. Ca nu stiam ce-i cu rasul ala, e de bine sau de rau. Si apoi mi-a explicat in niste termeni prea abstracti pt mintiuca mea cum sta treaba de-adevaratelea.
Ma gandesc ca nu-i tocmai usor sa-i vorbesti unui copil despre adevaratul proces de producere a copiilor, dar cu siguranta parintii care reusesc au o bulina rosie.
Buuon, ieri ma plimb prin centru, vin acasa de la biblioteca, si aud o discutie intre un adult si un copilas:
-Mama, eu de ce-s negru si Lucy e alba? (in conditiile in care Lucy era surioara, si copilul curios era negru, spre deosebire de tot restul familionului, deci probabil adoptat)
-Pt ca Lucy vine de pe o alta planeta decat tine, ti-am mai explicat. Sunteti la fel, doar ca aerul pe care l-a respirat Lucy pe planeta ei i-a facut pielea mai alba. In rest sunteti la fel, nu conteaza de unde veniti, pt mine sunteti la fel.
Bag sama ca de cand cu consumismul asta, copiii au ajuns chiar sa fie facuti la comanda. Si de cand cu expansiunea si globalizarea, poti chiar sa-i comanzi de pe alte planete. Cam ca si cu nevestele rusoaice comandate pe Internet...
Pana unde, dom`le, pana unde? 8-|
Sunday, 30 November 2008
Cetateanul exemplar care este
Eu. De cand varsta mi-o permite, n-am ratat nicio sesiune de alegeri, votez in cunostinta de cauza, nu ca bou`, sa ma aflu-n treaba. Donez sange la fiecare 3 luni, ca mai des de-atata nu se poate. Ofer locul in mijloacele de transport in comun oamenilor care au nevoie. Nu dau spaga. Umblu frumos pe strada - ce?! sa nu-mi ziceti ca nu stiti ce-i ala "umblat frumos"?!...de cate ori nu v-ati crizat pe strada ca unu` se uita cu ochi bivolini intr-o vitrina si va statea hapt in inima si nu puteati trece de el, hapt in miez de zi, hapt in centrul orasului, cand, colac peste pupaza, mai si erati in intarziere.... Nu scuip, nu ma scarpin in nas, nici nu-mi scot patrunjel dintre dinti pe strada. Nu fumez in locuri publice. Pt ca nu fumez deloc. Ofer guidance celor in trouble, daca pot. Nu dau nimanui in cap. Etc. Sunt sigura ca v-am convins cat de "cetatean exemplar" sunt...
Ei, dar sa vezi faza...ieri n-am votat. N-am fost cu trupul acolo, dar cu gandul am fost acasa. Ma gandeam oare cati or sa fie la fel de prosti precum au fost la alte alegeri, oare cati chiar au habar ce voteaza, oare cati chiar isi misca fizicul sa puna stampiluta pe buletinul de vot.
Adoptand o viziune mai in perspectiva, trebuie sa va impartasesc si conduita mea super-uber-ultra-environmentally friendly.
Cumpar cat de des imi permite jebul chestii eco. Dau dublu pretul pe niste oua scoase pe dos de catre niste gaini free-range. De-alea care nu stau claustrofibiate in cotete, nu au un tub in gat, care le furnizeaza non-stop mancare, si un altul in dos, pe unde ies cam 25 de oua pe zi. Oua de-alea mari, lucioase, hormonizate, nesanatoase. Nu, eu cumpar oua de la gaini libere, care se bucura de democratie si de dreptul la libera miscare in propriul cotet. Da` ma costa.
Nu fac economie la apa, ca mi-s ipohondria in persoana, si cu cele minim 3 dusuri pe zi ale mele, e cam greu. Dar fac dush cu apa rece. E drept, nu pt economie, ci pt ca face bine la piele, dar se pune si asta. Reciclez hartie, separ gozul ala nereciclabil de cel reciclabil, imi opresc laptopul cand lipsesc mai mult de 2 minute de la el, sting intotdeauna lumina dupa mine, nu las apa sa picure.
Azi mi-am luat ceva servetele in care sa-mi suflu toate cele...si erau din hartie eco-friendly. Scria ca daca vreme de 1 an cumperi servetele de-alea, salvezi 10 copaci. Sigur, e ilogic, pt ca daca iei un pachet pe an, sigur nu salvezi 10 copacei. Dar avea un asterisc in josul pachetului, ca cica 5 pachete pe saptamana, cumparate in fiecare saptamana, acolo duc, la salvarea celor 10 copaci.
Iubesc animalele. Mult mult. Uneori mai mult decat pe oameni. Sigur, depinde ce oameni. Si ce animale. Cand eram mica, uram cocosii. Si cam toate chestiile cu aripi, dar care care stau pe pamant. Curcan, gasca, gaina, cocos... Avea strabunica un cocos in curte, il chema Pishta, era alb si falos ca dracu`. Mi se urca in cap de fiecare data cand ma vedea. I mean, literally. Eram si eu mica de inaltime la 2-3 ani, plus ca si el isi lua avant din departare, sa fie sigur ca-mi nimereste crestetul capatanii. Si scotea sunete de-alea infricosatoare, de-mi picau dintii de frica numai cand imi spuneau parintii ca "mergem la strabunica". Il uram pe Pishta. Dar in rest, n-aveam treaba. Nu-mi era frica de dobitoace. Am copilarit la bunica, unde aveam dreptul de a face ce voia muschiuletul meu in dezvoltare. Asa ca, de-a lungul timpului, am dus in casa bunicilor cele mai felurile specii de animale, precum: veverita, iepure, soparla, pui de rata, caini - nenumarati, matze, bufnita, sarpe, dihor, porumbel, pesti, broaste raioase, soricel, harciog. In clasa a 2-a, cand am facut la scoala povestioara "Puiul"-nu bag mana in foc, dar cred ca Ion Al. Bratescu Voinesti era autorul- am plans cu lacrimi de crocodil cateva zile, nu am mancat nimic si i-am spus mamei acasa ca "mama, ar trebui sa rezolvam cumva problema, cineva trebuie sa salveze puiul ala". Am avut dintotdeauna o maaaare afinitate pt animale. Poate pt ca am gandit in avans si stiam ca oamenii sunt dezamagitori.
Ma rog, sa trec la fapte mai notabile, pe la vreo 13 ani am fost invitata de niste prieteni de la mare, proprietarii unui restaurant din 2 Mai, sa luam masa impreuna. Urma sa halim un porcusor de lapte la protap. Am vazut porcul cum a fost prins in fata ochilor mei, si belit. Vedea-v-as eu pe voi mancand porcul dupa scena asta. Eu din clipa aia am facut un "clac" in cap si mi s-a aplecat de la carne. Culmea, pestele e mancarea mea preferata, cu ala nu aveam nicio treaba, am continuat sa mananc. In schimb, orice alt animal nu mi-a mai intrat in gura. Pana anul asta, cand la recomandarea medicului, am revenit la vechile obiceiuri.
Imi plac hainele. Daca se poate, cat de scumpe. Imi plac materialele pretioase, desi de obicei ma imbrac casual. Imi placeau blanurile. Pana mi-am adus aminte ca nu-i eco-ethic. Si pana am vazut filmuletul asta:
(PS: NU apasati play daca va stiti slabi de inger!!!)
Ei, si acuma vine partea de debate. A fi sau a nu fi eco. E la mare cautare sa fii environmentally friendly azi, sa go green, sa faci pe dracu-n patru si sa ajuti natura. Dar cred ca toate au o limita. Filmuletul e urat, eu iubesc animalele. Sgur, tre` sa ne ingrozim cu totii de ceea ce se intampla. Dar you will never believe: eu sustin sa NU renuntati la incaltamintea de piele. Pt ca aia de musama face picioarele sa miroasa urat. Sa nu renuntati la blanuri in caz ca locuiti la Polul Nord. Sau Sud. Ca acolo aveti nevoie. In rest, recomand sa limitati pe cat posibil consumul de blana. De animal. Nu aruncati prea multi bani pe chestii eco. Chiar sunt scumpe. Dar daca aveti destui bani incat sa nu va pese, go-ahead, sanatate si virtute, go green big time. Nu renuntati la parfum, ca are efecte benefice de cele mai multe ori. Dar nu cumparati parfumuri si cosmetice care au fost testate pe animale sau care chiar folosesc animale drept ingredient de baza - ex: unele parfumuri. In speranta ca filmuletul nu a starnit mila, ci mai degraba a deschis ochi, va doresc numa` bine.
Friday, 28 November 2008
Despre Singuratate (NU EMO!)
Tocmai ai realizat astazi ca de fapt si de fapt esti prin definitie si iremediabil singur. Lucky you, multi trec prin viata fara sa-si dea seama de asta. Eh, si acum ce faci? Pai, sterge-ti lacrima ce sta sa-ti pice din coltul ochiului si be happy ca ai incetat sa mai visezi cai verzi pe pereti inainte de a ajunge sa te sui pe ei. Pe pereti, nu pe cai. Impaca-te cu conditia ta de om. Intre alti oameni. Nu e nici un bai si nici motiv de tristete nu e.
Adicatelea de ce-am fi necajiti? Ce, singuratatea asta este asa, un fel de boala rusinoasa si cumplita de care am face bine sa ne ferim mai abitir ca de o plimbare prin Iris(sau Ferentari, daca vrei exemplu de cartier mai "fioros") intr-o noapte fara luna? Eu as zice ca lucrurile nu stau chiar asa si ca singuratatea nu numai ca nu este ceva care trebuie evitat cu orice pret dar, adesea, ne poate fi un bun prieten. Si, mai ales, singuratatea de unul singur este intotdeauna de preferat singuratatii in doi sau sapte sau cati or fi.
Ne dorim sa avem pe cineva alaturi? Pai asta se poate aranja foarte usor. Ne va face asta mai putin singuri? Nicidecum, ba chiar dimpotriva. Pt ca atunci cand suntem langa altii, pt cine are "ochi" sa "vada", zidul adesea invizibil dintre oameni (si pe care nu-l putem trece oricat am incerca), separatia care exista intre oameni, sunt cu mult mai evidente decat atunci cand suntem de unii singuri.
Nu stiu care ati vazut filmul The Thin Red Line, la un moment dat unul dintre personaje il intreaba pe caracterul interpretat de Sean Penn: "Do you ever get lonely?" La care el raspunde: "Only around people."
Si ia ziceti-mi, de fapt si de fapt, a vazut cineva vreodata o creatura ne-singura? Ca zau c-as vrea s-o vad si eu.
Dar, pana la dovada contrarie eu raman la parerea mea: un om + alt om face intotdeauna doi oameni, oricat ne-ar placea noua sa credem ca uneori e posibil sa faca unu.
Oricat de mult am vrea si am incerca si indiferent cat de apropiat ne-ar fi un alt om, nu vom putea niciodata simti exact ceea ce simte el, nu vom putea niciodata vedea cu ochii lui, gandi gandurile lui, zambi surasurile lui, plange lacrimile lui, avea amintirile lui, trai viata lui, muri moartea lui. Doar pe ale noastre. Atat. Doar pe ale noastre.
Putem fi eventual langa altii dar asta nu ne face mai putin singuri. We are all alone, all of the time. We are all, islands.
Nota: din pacate limba romana nu are cuvinte separate pt lonely si pt alone de aceea confuzia adesea intalnita in romana. Parerea mea este ca, indiferent daca uneori sintem lonely sau nu, suntem mai intotdeauna alone. Lonely poate fi remediat dar alone nu poate fi, este parte a conditiei umane atit la nivel micro ca fiinta intre ceilalti oameni cat si la nivel macro ca fiinta in univers.
Monday, 10 November 2008
Noi nu suntem monotoni
'A te trezi in fiecare zi si a constata ca inca mai existi e incurajator. E un gand ce te face sa te scoli zi de zi cu mai mult si mai mult chef. Iti confera un oarecare statut de erou, mai ales la vazul atator suferinte si necazuri. Si razboaie. Da, razboaie. Fascinante si razboaiele astea... a curs atata cerneala pentru ele. Si au ramas totusi atatea lucruri nespuse.
E fascinant sa fii tanara. Ai idealuri. Si chiar crezi in ele. Ai vise. Marete si palpabile. Ai un trup proaspat in fiecare dimineata fara macar sa ajustezi vreun defect. Ai atata energie incat ai vrea sa dai si altora. Ai hormoni ce danseaza prin corp un jive continuu. Ai stralucire. '
Era indragostita. E si asta un motiv sa te simti tanar. Pentru ca dragostea e un instrument de auto-reciclare. Te face mereu sa fi mai si mai tanar. Mai ales cand se repeta. E acelasi film, derulat de mai multe ori, cu alti protagonisti. De la Facere pana azi si inca mult timp de acum incolo va exista aceeasi tabla de legi. Respectate sau nu. Iubire. Dragoste. Amor. Cuvinte usoare. 'Te iubesc'-urile sunt imprastiate la fiecare pas fara prea mare tragere de inima. Inimioarele iti inunda mercantil viata, si asta nu doar pe 14 februarie. Dovezile de dragoste au devenit stereotipii ce unora le provoaca greata. Sila. Mila. Repulsie. Ce a ajuns dragostea, daca nu un alt instrument de manipulare a societatii? Iubim pentru ca dorim sa fim incadrati in tipare, in normalitate. "Ce fel de iubita/kisser/partenera in pat/etc esti?Raspunde la 5 intrebari si noi te incadram, taddda, intr-o categorie ;) " Ne casatorim pentru ca asa face toata lumea. Nu mai facem dragoste, facem sex, pentru ca e sanatos. Si atat. Ne dorim trupuri frumoase pentru ca sa ne placa cei cu care avem o asa-zisa relatie. Suntem gelosi ca sa ne dovedim dragostea. Cheltuim bani ca sa impresionam si sa cucerim. Facem copii nu pentu satisfactia personala, ci pentru satisfactia mamei, care isi doreste un nepotel. A colegelor de serviciu care te invinovatesc ca esti singura care nu perpetueaza specia. De fapt sunt invidioase ca inca nu ti s-au lasat sanii si nu ai de hranit o gura in plus, fat pt care iesi mai des la shopping decat ele sau iti permiti vacante mai exotice decat Eforie Nord pe bilete de sindicat. Sa nu ne ingrasam. Sa nu ne insele sotii. Sa nu divortam. Oricum unul din doi oameni divorteaza, oricum credem in iubire pana cand asteptarile ne sunt inselate, apoi femeile o dau pe “Toti barbatii sunt niste porci”, iar barbatii pe “Toate femeile-s niste curve”. Pana gasim un altul/o alta si lucrurile o iau de la capat...Dar da, incercam din rasputeri sa nu cadem in monotonie, nu-i asa?
Saturday, 25 October 2008
Busy
Relax. This won't last long.
Or if it does, or if the lines
make you sleepy or bored,
give in to sleep, turn on
the T.V., deal the cards.
This poem is built to withstand
such things. Its feelings
cannot be hurt. They exist
somewhere in the poet,
and I am far away.
Pick it up anytime. Start it
in the middle if you wish.
It is as approachable as melodrama,
and can offer you violence
if it is violence you like. Look,
there's a man on a sidewalk;
the way his leg is quivering
he'll never be the same again.
This is your poem
and I know you're busy at the office
or the kids are into your last nerve.
Maybe it's sex you've always wanted.
Well, they lie together
like the party's unbuttoned coats,
slumped on the bed
waiting for drunken arms to move them.
I don't think you want me to go on;
everyone has his expectations, but this
is a poem for the entire family.
Right now, Budweiser
is dripping from a waterfall,
deodorants are hissing into armpits
of people you resemble,
and the two lovers are dressing now,
saying farewell.
I don't know what music this poem
can come up with, but clearly
it's needed. For it's apparent
they will never see each other again
and we need music for this
because there was never music when he or she
left you standing on the corner.
You see, I want this poem to be nicer
than life. I want you to look at it
when anxiety zigzags your stomach
and the last tranquilizer is gone
and you need someone to tell you
I'll be here when you want me
like the sound inside a shell.
The poem is saying that to you now.
But don't give anything for this poem.
It doesn't expect much. It will never say more
than listening can explain.
Just keep it in your attache case
or in your house. And if you're not asleep
by now, or bored beyond sense,
the poem wants you to laugh. Laugh at
yourself, laugh at this poem, at all poetry.
Come on:
Good. Now here's what poetry can do.
Imagine yourself a caterpillar.
There's an awful shrug and, suddenly,
You're beautiful for as long as you live.
Friday, 3 October 2008
O seara de solitudine - (Prea emo?)
Sunt momente in viata cand ti se pare ca nu ai viata, ca functionezi anemic, precum o masinarie stricata, care se invarte in gol. Sunt momente cand ai nevoie de un blocaj, fie el psihic, fizic, spiritual, sentimental sau de alte naturi.
Uneori simti nevoia de a nu mai fi, macar pt o clipa, o zi, o perioada.
Parca n-ai vrea sa recunosti ca te confrunti cu clipe dintr-astea, pari prea patetic, prea dramatic, prea vulnerabil. Dar iti aduci aminte atunci ca esti OM. Si ca omul are slabiciunile sale, asta ca sa nu zic ca omul in propria-i esenta este un mecanism stricacios si slab, doar atata ca e inzestrat si cu chestia aia ce se cheama 'suflet'.
In seara asta de vineri ma simt putin cam singura. Si ma gandesc ca in lume sunt atatia oameni care simt la fel. Sunt unica, cu totii suntem. Nici macar nu e dureros sa recunosti ca nimeni nu e unic, de fapt, ca toti seamana cu toti si ca, in final, suntem toti o apa si-un pamant. Suna trist, suna emo, suna depresiv, suna a jale, dar nu e nici macar atat. E o constatare placida, insipida, incolora.
Ne place sa ne coloram vietile in fel si chip, traim clipa, profitam de viata, privim la vie en rose, dar suntem singuri. Nu pt ca traim intr-un mileniu al tehnologiei, nu pt ca ne afundam in urban si respiram stress, ci pur si simplu pt ca omul, prin definitie, este o fiinta solitara.
Tocmai ma pregatesc de somn, plonjez in vise, dar nici macar visele nu ma mai viziteaza de ceva vreme. Am un somn singur, nepopulat de vise, de zgomot, de culoare sau caldura. Seara asta nu e trista, e o seara ordinara. Sunt aproape sigura ca simt singuratatea inzecit mai organic atunci cand e liniste. Si, cred ca am mai spus-o, aici unde stau, e o liniste sepulcrala. Poate e bine asa, daca as auzi pasi, cred ca m-as speria, de ceva vreme m-am obisnuit cu linistea. Nici ziua, nici noaptea, nu se aude mai nimic. Uneori, cam dupa 7 seara, aud prin perete ce se petrece in casa alaturata. O familie galagioasa se aduna la masa si se cearta toti intre ei. Atunci imi dau seama cat sunt de singura, cand realizez ca nu e nimeni in jur cu care sa ma cert, caruia sa ii spun ceva. De fapt nici nu e vorba de a avea sau a nu avea oameni in jurul tau, pt ca uneori ii ai si tot in tacere sfarsesti. Am un om frumos care e mereu cu mine, chiar daca nu fizic, e intotdeauna aici; am o familie; un trecut frumos; prieteni; toate astea sunt ingrediente ce fac viata placuta. Multi se plang de vietile lor. Am facut-o si eu de atatea ori. Acum nu as mai face-o. Lucrurile, grele sau simple, urate sau frumoase, sunt facute ca sa fie traite si experimentate. Si totusi, tot acest contraargument nu cantareste suficient de mult incat sa pot afirma ca omul nu este o fiinta singura. Ne nastem inconjurati de oameni, cel mai probabil sfarsim tot inconjurati de oameni, si, culmea!, viata ne-o traim singuri.
Wednesday, 20 August 2008
Trendy world
Sa vorbim despre trenduri.
Azi se poarta rochii de inspiratie elena, palarii, platforme, t-shirt-uri cu printuri, logo-uri, paiete, coliere supradimensionate si multe altele.
Se poarta baietii cu ceafa lata. La brat. Strans tinuti la brat. Celalalt membru superior ar trebui sa poarte un animal minuscul si urlator, imbracat conform principiilor de la paragraful anterior. Sau o geanta supradimensionata. Sau niste telefoane, minim 2 la numar, cu ceva bling-bling-uri agatate de ele. Sau cateva plase, semn ca fata tocmai vine de la shopping.
Se poarta tupeul. Sa te infigi cu tupeu in trafic, in societate, la servici, in familie, in relatie, sa ai "coaie" - indiferent de sex - si sa te folosesti din plin de ele.
Se poarta culorile tari. Altfel...n-ai personalitate.
Se poarta conflictul. Pt ca in urma lui intotdeauna se decide un castigator si un pierzator. Asa ca aici va folositi de "coaie", daca vreti sa fiti castigatorul. Pt ca nu se poarta loserii. Se poarta doar oamenii de succes. Cu idealuri. Atinse. Cu scopuri. Indeplinite. Cu personalitati. Puternice. Cu bani. Multi. The winner takes it all.
Se poarta lamentatia. De tara, de job, de societatea in care traim, de "sistem" - da` ce-o fi ala, ca o fi unul cartezian, sau omogen sau alt fel, naiba stie - de bani, de tot. Imi place ca aici am evoluat. Oamenii de azi isi construiesc argumentele pe sursele de informatie din mass-media. Daca priviti atent, veti vedea un melange caraghios de ideologii intr-un singur argument. Avem o parere despre toate, despre Rusia vs. Georgia, despre USA vs. China, despre taxe, despre politicieni, despre partide, despre invatamant, despre sanatate, despre drumuri, despre psihologia copilului, despre relatii. Le stim pe toate. Pt ca amestecam informatii culese razlet din o suta de parti si ne facem un speech cu tonalitate mesianica si...gata! Iata-ne in ipostaza unui Farfuridi al secolului 21, respectat pt ca de, "combate bine".
Se poarta blog-urile polemice. Alea in care faci pe durul si iti lasi frustrarile sa curga in tastatura.
Se poarta sexul mai mult decat alte aspecte ale unei relatii.
Se poarta creditele. Consumate pe masini smechere. Si dup-aia nu-ti mai raman bani sa iti platesti factura la telefon.
Se poarta lucrurile glamorous. Si la fete, si la baieti.
Nu stiu ce purtati voi, dar eu azi port o mare aversiune fata de unele din chestiile astea. Poate maine adopt si eu moda asta de masa. Azi inca ma bucur de putina originalitate.
Thursday, 14 August 2008
Me, ambivalent? Well, yes and no.
Dupa ce m-am diagnosticat cu mizantropie, m-am banuit de ambivalenta. Si se prea poate sa nu para asta ceva rau, dar in contextul in care eu am stiu mereu sa spun clar si raspicat "nu" sau "da", este clar ca we`re facing a problem. Mi-am dat insa rapid seama ca era doar o banuiala. Un zvon. O autosugestie proasta.
M-a rugat ieri o cunostinta sa-i traduc un text din Franceza in Engleza. Nicio problema, am zis, draguta. Pana cand iti trebuie? Pana marti...Vezi si tu cum stai cu timpul liber, dar pana marti sa fie gata. Ok, facem. Ti-l trimit pe mail, azi. Pe Yahoo! sau pe Gmail sa ti-l trimit? Pe Yahoo, ca sa vad cand ajunge, ca am messul deschis mai mereu. Ok, zis si facut.
Ieri dupa-masa primesc un mail, in timp ce ma jucam ceva beyond idiot. (a-propos, va dau link, cu conditia sa nu ma injurati...se numeste the impossible quiz si e cel mai imposibil si mai retard joc pe care l-am vazut vreodata). Subject: 'Pupy si ms'. From: persoana care m-a rugat, sa-i zicem fuffy. Message: Pana marti, da, fata? Mersi, stiam eu ca la tine am scapare, ca traducatorii astia autorizati is niste hotomani, imi iau o groaza de lovele. Suna-ma cand termini. pa, draguto.
Bun. Inainte de a deschide documentul, ii trimit reply, politicoasa si oarecum recunoscatoare pt binecuvantatul mail ce tocmai mi l-a trimis: "A venit. Ma apuc chiar acum. Cu multa placere. Pa pa. Te anunt imediat ca e gata. Ma grabesc." Apoi downloadez documentul. Il deschid. 69 de pagini. Sa nu credeti ca exagerez. Sau ca bat vreun a-propos kamasutric. Si vad ca mai vine un mail cu un document. 21 de pagini si ala. Mesaj: daca tot mi le faci gratis, ia d-aici inca unu.
O sun:
-Scumpo, am primit mail-ul. Ti-am si raspuns la dansul. Dar te-am sunat sa-ti zic sa nu iei mail-ul ala in seama. Iti dau nr unui traducator autorizat. Suni si te rezolva el. Eu nu iti traduc. Intelegi ce zic? - acel 'intelegi ce zic' de la final e INTOTDEAUNA dovada vie a faptului ca clocotesc nervii in mine.
Fuffy, de colo:
-Da` ce-i? N-ai adobe? Ca ti-l trimit si p-ala.
-Dar nu e deloc nevoie. Mi-ai trimis destule. Mi-ai trimis cam o tona de nesimtire intr-un mail de 3 randuri.
etc.
Conversatia e absolut irelevanta, esenta este ca i-am spus ca un favor trebuie luat ca atare. Si nu transformat in intruchiparea proverbului "Dai un deget si ti se ia toata mana." Poate pare foarte nelegata povestea asta. Rezumatul ar fi in felul urmator: A cere lui B un favor. B accepta. A il zoreste si-i spune ca trebuie sa fie gata repede. B accepta. A e bucuros ca treaba s-a rezolvat. Rapid. Si gratis. B e bucuros si el, ca poate sa ajute. Gratis. Si repede. Dar apoi se razgandeste.
Si aici e loc de o paranteza. In clipa in care am adunat 21 la 69 si mi-am adus aminte ca lucrarea - pe care fuffy o numea "un text", de parca ar fi fost o compunere de juma` de a4 pt ora de scriere - trebuie sa fie gata in 5 zile si ca fac totul din pura amicitie si, trebuie sa recunosc, politete...am zis "mai ho!". Si puteam sa rezolv totul cerand ajutor unui prieten, cu care lucram mai demult cand aveam texte lungi de tradus in timp scurt. Dar mi-am dat seama ca-s cam fraiera daca fac asta. Apoi m-am gandit "da` ce va crede fuffy despre mine? Mi-e nu-stiu-cum sa-i zic, dupa ce am acceptat atat de senina sarcina asta..."
Si iaca asa, vreun minut si jumatate, s-au batut cap in cap doua voci in mine. Una era izvorata din ratiune, cred - aia care sustinea ca sunt proasta ca drumurile din Romania daca accept o umilinta de-asta (n-as fi reactionat asa agresiv daca nu mi-ar fi sarit in ochi nesimtirea asta debordanta). Si una era dintr-aia care tine cont de "ce-o sa zica ma-sa, care o stie pe maica-mea bine? Ce se face, saraca fata, la cine merge dupa? Am incurcat-o doar..."
Pana cand ambivalenta asta s-a sfarsit. Am sunat-o. Si i-am zis ce am avut de zis. Fara nicio retinere. Politicos. Dar caustic. Pt ca nu e normal sa fii luat de fraier in halul asta. Fuffy a plans un pic, facandu-ma o neserioasa si jumatate, apoi m-a intrebat: "Da` nu-l suni tu pe tip inainte sa-i zici sa-mi faca o reducere?"
Cred ca toata lumea are momente cand ar spune "nu", dar spune "da". Din respect, politete, iubire, fraierime, prostie, din cauza sidnromului "ce-o sa zica cutarica". Ideea e sa ajungi sa vezi ce pierzi daca zici nu. Eu aveam de pierdut, maxim, imaginea de fata politicoasa si mereu saritoare. Gratis. (Stiti cum se mai numeste asta, n`est-ce pas? 'Fraiera'. Nu draguta, nu politicoasa, nu de treaba, nu cumsecade.) Nu stiu exact ce am pierdut, nu stiu ce am castigat. Cert e ca m-am bucurat ca nu mi-am pierdut puterea de a spune nu, in noianul asta de lingai ce populeaza planeta.
Wednesday, 6 August 2008
Nimic nu se pierde, totul se transforma
Timp de jumatate din viata mea am practicat scrima de performanta. Ma rog, daca e sa o iau dupa rezultatele pe care le-am visat (Olimpiada de anul asta, Mondiale, Europene, toate "ornate" cu, absolut, medalii de aur)...n-am practicat performanta. Dar atata timp cat performanta inseamna plasarea unei activitati pe primul loc in viata ta, frecventarea salii de scrima de doua ori pe zi cativa ani buni, petrecerea a de doua ori mai mult timp cu antrenorul decat cu cei de acasa, cred ca am facut performanta. Dar nu asta e relevant.
Astazi m-am intalnit cu Corina, singura si cea mai veche (prima, de fapt) prietena de la scrima. O fata plecata devreme de acasa - de la Cluj, pe la 15 ani, pt ca talentul si incrancenarea ei au fost ginite de timpuriu de cei de la lot. S-a mutat asadar, in Bucuresti, ca acolo e miscarea adevarata, nu in provincie. Ulterior a plecat si Maestrul (alias "Dom` antrenor"), tot la Bucuresti. Desi clubul de la Cluj scotea campioni pe banda rulanta. In afara de "categoria grea", adica floreta feminin, senioare, unde campioana olimpica Laura Badea Carlescu trona detasat pe podium, restul categoriilor aveau, daca nu in frunte, macar pe podium, clujeni. Imi aduc aminte de un campionat de cadeti unde Clujul a ocupat tot podiumul. Antrenorul era cheia. Si poate si faptul ca mai demult existau ambitia si dorinta in copii. Aud azi parinti, mandri nevoie mare, care isi numesc odraslele "ambitioase" pt ca fac lucruri agresive, originale - in sensul rau - si frapante. Am vazut un copil care si-a "frapat" (fr. frapper = a pocni, a lovi) tatal intre picioare, cu pumnisorul sau delicat de copil indopat cu mancare de supermarket si "bananute, ca morcovii si merele nu-i plac, ceva fruct tot tre` sa ii dau ca altfel imi mananca numai chips-uri si ciocolata". L-a pocnit pt ca tac`su s-a oprit sa salute un prieten pe strada si nu l-a ascultat ca "taaaaaaata, vreau sa mergem". Asa ca nenea tata si-a luat portia de "ambitie" de la copil. Copil cu vointa, ce sa mai...va avea multe succesuri, intrevad de pe acum.
Asa...m-am trezit azi dimineata si m-am dus cu Corina la cafea. M-am bucurat sincer sa o revad. Nimic nu mai era la fel, poate doar parul ei blond si vocea ragusita si bucurestenizata. Nu mai vorbeam niciuna de olimpiade, de medalii, de cariere de succes in sport. Ea incepe acum un master, si-a luat apartament, masina, tocmai s-a despartit de un tip dupa 3 ani de convietuire. Eu am dat bacul, plec la facultate, mi-a murit hamsterul, am un iubit minunat.
Prietenia dintre cele doua colege de scrima cu mari ambitii s-a transformat in prietenia dintre doua femei cu drumuri diferite, cu noi ambitii, cu noi tinte de atins.
Imi dau seama ca sunt momente in viata cand ai un anume vis. Il urmezi un timp, dar apoi viata te surprinde in ipostaza in care trebuie sa renunti la el. Din proprie vointa, constrans, te lasa puterile, gasesti o alternativa mai buna, chiar nu conteaza cauza. Schimbi macazul, pur si simplu. Stiu sigur ca si tu, ca individ, ai avut de a face cu asta. Eu am vrut sa ma fac astronom la 3 ani. Mi-am mentinut "meseria" pana dupa 10 ani, cand am realizat anti-talentul meu la materiile reale (mate, fizica, chimie). Apoi am visat sa castig Olimpiada. Si iata-ma in fata computerului, scriing pe blog. Altii acum au ultimele antrenamente inainte sa inceapa J.O. de la Beijing.
Dar visul nu s-a pierdut. Doar s-a transformat. Nu mai visez la medalii acum. Am alte visuri.
Cred ca fiecare om in parte trebuie sa isi caute atent si lucid visurile, sa lupte pt ele - atata cat s-a mai pastrat din sintagma "a lupta pt visul tau". Si daca e sa se schimbe, sa se schimbe. Dar sa nu se piarda niciodata. Sa se transforme, sa se adapteze, sa se recicleze, sa se up-gradeze. Dar nu-l lasati sa se piarda. Ascultati de Lavoisier: "nimic nu se pierde, totul se transforma".
Friday, 11 July 2008
Hash...
Hash.Doi.O.
Ash, ce planeta ofilita populam noi, oamenii.
Voi observati cum apa se duce la dracu`?
Lasand filozofia si textele moralizatoare cu the waste of water si climate change si alte cele...hai sa ne uitam mai aproape de noi, nu asa "adanc", pana la problemele Globului, ci pana la problemele astea, next to us, ce ne privesc.
Vin ieri acasa si pe drum ma apuca o sete de-aia crunta de-mi venea sa bat soferul de troleu ca nu conduce mai repede, sa pot cobori la prima statie sa intru-n primul magazin sa pun mana pe prima sticla de apa si sa o beau inca inainte de a plati. Zis si facut. Nu, nu l-am batut, am coborat doar la prima statie si am intrat in primul magazin si am pus mana pe prima sticla de apa si am baut-o groapa inainte de a plati. M-am dus la casa si i-am dat lu` tanti aia care se uita super-chioras la mine un 1 leu in plus. Adica 3 in total, m-am gandit ca apa n-are cum sa fie mai mult de 2 lei. Apa de 0.5 l. "Unde pleci, don`soara? Mai da bani, nu pleca" Ptiu, fir-ai a naibii, n-ajunge ca ti-am dat un leu in plus? gandesc. Ma uit la sticla pe care tocmai voiam sa o arunc intr-un cos de langa usa magazinului si ah da, imi asum vina. Ma si gandeam ca n-aveam cum sa beau atat de repede o apa de-aia nasoala, nu dam nume. Tocmai dadusem pe gatlejul meu sec si romanas o sticloanta mica de Evian, direct din cei mai cei munti. I-am dat lu` tanti inca 4 lei si dau sa ma car. In fata magazinului vad un mos care isi spala meticuos trabantul. Il striga nevasta-sa de la etajul 1: "Hai, tata, sa mananci, e gata masa". "Stai, mami, sa termin masina" "Las-o ca o termini dupa ce mananci" "Da` mai am apa-n galeata, ce vrei, sa mi-o fure careva pana vin?" "Lasa ca mai avem galeti" "Da` nu de galeata zic, mami, de apa".
Ajung si acasa, ma var direct sub dusul rece ca gheata. Intra maica-mea fara jena peste mine, in baie, in timp ce incercam sa nu ma gandesc la nimic, si urla sa oprescc apa aia odata, ca platim de ne ia mama naibii. Stai, catinel, faceam si eu un dus. Pana acum nu mi-ai zis nimic pt accesele mele de ipohondrie soldate cu 7 dusuri minim/ zi, acuma dintr-o data e scumpa apa? Pai nu tu platesti, normal ca nu iti pasa.
Ok, trece si asta, dar ce a urmat seara a chiar pus capac. Raman singura acasa, ma bag la un film, sa nu chiar stau degeaba si pe la jumatate mi se face sete. De apa minerala. Beau rar apa minerala. Prefer plata. Dar acum voiam minerala. Cum la noi in casa nu se bea apa minerala decat la ocazii speciale, ma simt obligata sa pun ceva haine pe mine si sa cobor la magazin, sa iau apa. Minerala. N-aveau. "Da` avem cola, fanta, cappy, avem si granini. Sau bere. Da` apa nu mai avem."
Ma duc la urmatorul magazin, ceva non-stop, si iau de acolo. 2 sticle de 1,5 l, sa fie clara treaba.
Vin acasa si ma duc din nou la film. Il aud pe Domingo facand scandal in bucatarie. Mai las filmul sa ruleze un pic, pana se apuca ala micu` sa urle ca un descreierat. Ma scol cu toti dracii din pat si merg in bucatarie. Hamsterul nu mai avea apa. Pun pariu ca niciun cititor nu are hamster acasa, altfel m-ati intelege perfect. Hamsterii beau apa cam la fel de des cum merg eu la biserica. Sa nu exagerez, dar in termeni mai putini metaforici, hamsterilor le ajung 200 ml apa cca 4-5 luni de zile. Eu ii schimb apa lui Domingo in fiecare zi. In fiecare zi dansul are recipientul plin, cu apa proaspata. De la robinet, ca doar n-am sa ii pun Evian, ce credeati. Dar e apa si el e multumit cu ea. Dar la fel cum in fiecare dimineata ii schimb apa, a doua zi gasesc recipientul aproape la fel de plin, ca dovada ca abia se atinge de el. In concuzie, hamsterii beau extrem de putina apa, si o fac rar. Sa facem o retrospectiva. Dimineata avea recipientul plin. Deci 200 ml H2O. La 12:15 AM scoala mortii cu urletele lui ca mai vrea apa. Deducem de aici faptul ca apa lui se terminase de cateva ore bune daca a acumulat atata tensiune in el incat la 12 si-un sfert noaptea nu mai putea de sete. Stau si ma uit cutremurata la recipientul gol. Si nu-mi vine sa cred. I-l umplu si vad cum se repede la el, ca si cum n-ar fi baut apa de cand lumea.
O fi simtit si el in ce rahat e planeta asta si ca apa se duce naibii, altfel nu-mi explic cum au incaput 200 ml de apa intr-o fiinta ce are masa de maxim 50 gr.
Saturday, 15 December 2007
Ha!
Don't close your eyes for the crash, you'll miss the best part.
Asa sunt eu.
Miercuri am primit portia nr 2 de vaccin anti hepatic la scoala. Gratis. Motiv de bucurie, as spune. O impunsatura si esti cu un pas mai departe de o boala nasoala. Good for us, elevii, ca avem gratuitate. Pacat de absenta la educatie fizica, dar trecem peste. In cabinetul medical, dezbracate pana la brau, stateam cinci fete cucuiete, asteptand un ac sa intre in bratele noastre. N-am putut sa nu observ cu cata groaza se asezau colegele mele pe scaunul ala infect de rece...si, mai ales, cu cata durere-n corazon inchideau ochii. Ii inchideau de narcisiste ce sunt, cred. Se iubesc atat de mult pe ele insele incat nu suporta sa isi vada propria piele prihanita de un ac. Mie mi se pare fascinant cum omul 1) are puterea sa indure o durere-fie ea chiar si cauzata de o impunsatura infima de ac, 2) are puterea de a se regenera - pe sine sau pielea lui, nu prea conteaza, I only want to emphasize men`s power of recreating themselves (deci rectific, re-generarea, nu doar simpla regenerare...ca de regenerat se poate regenra si omul, dar si planta sau mobila...dar de re-generat numai omul are puterea sa se re-genereze....now that`s fascinating). Si acum, ca tot am trecut asa de brusc de la vaccin la filosofie...imi aduc aminte ca de mic copil imi placeau imaginile crude. Nu cred ca pot sa ma proclam o baudelairiana convinsa, nu sunt adepta esteticii uratului. Dar naturalismul da, ala e chiar asortat mie. Nu-mi place uratul. Dar imi place sa observ patologicul firii umane, asa cum e el.
Ma uitam la acul ala cum patrunde in mana mea, simteam cum serul se imprastie prin vene, cum muschiul bratului palpita de...dreaqu` stie, c-o fi fost durere, c-o fi fost fascinatie..nu mai stiu. Pielea mea perfortata de acul ala rece chiar mi se parea o imagine frumoasa. Ca un nor alb pe un cer senin de vara, de un albastru mult prea albastru, dureros de privit cu ochi umani, dintr-odata strafulgerat de un avion cu reactie.
Aveam vreo 5 ani cand am primit o injectie urata de tot in fund, aveam o raceala crunta, daca nu ma inseala memoria. Ideea e ca injectia aia mi-a ramas pe veci intiparita in minte, cu atata forta a infipt acul in mine tanti aia frustrata de meseria ei de simpla asistenta medicala la un dispensar policlinic infect pt copiii din Manastur...Evident, m-am pus pe un bocit de-ala isteric. Si dupa vreo jumate de ora de plans in hohote, pe strada, m-a intrebat mama: "de ce dumnezeu ai plans in halul ala? te-a durut asa de tare?" ..." nu, dar am ratat impunsul...n-am vazut acul cand m-a impuns".
Acum, privind retrospectiv, pot sa spun ca ma mandresc cu faptul ca de cele mai multe ori am privit cu sange rece lucruri la care poate altii nu le-ar fi rezistat atat de eroic.
In schimb, mi-am dat seama...cu cat inaintam in viata, parca pierdem din noi, cei de demult. Cand chiar ar fi trebuit sa dau dovada de sange rece, sa joc corect, sa spun ceva franc in fata...n-am facut-o. Ei bine, se zice ca omul intelept greseste doar o data in viata. Ramane de vazut cat de inteleapta sunt eu. Sper ca mi-am invatat lectia. O greseala asumata si corectat e un pas inainte.
Lucruri vin, lucruri ni se intampla, lucruri ne marcheaza, lucruri ne schimba. It`s a fact of life. Sunt o evolutionista in esenta mea si cred ca fiinta umana are datoria de a evolua. Totusi, de multe ori imi dau seama ca, inaintand in viata, pierdem. Pierdem principii, Pierdem valori la care odata tineam. Pierdem prieteni. Pierdem fire de par. Pierdem neuroni. Pierdem amintiri. Ne pierdem pe noi.
Esecul pierderii eu, personal, il masor punand in balanta lucrul pierdut (valoarea sa, beneficiile pe care ti le-a adus si pe care probabil ti le-ar fi adus in continuare daca nu l-ai fi pierdut) cu cel dobandit. Daca balanta inclina spre cel nou, e clar ca aveai nevoie sa pierzi lucrul acela pt ca sa poti evolua, sa mergi mai departe. De multe ori facem alegeri. Acestea se iau - preferabil - dupa o analiza rationala : sa tin ce am acum sau sa-l las pierdut? Sa merg mai departe in Cunoasterea mea, pierzand cunoasterea de pana acum, sondand un univers care nici macar nu-mi garanteaza ceva nou?
Well...I did. Am...renuntat, nu sunt sigura ca am chiar pierdut. Benevol. Si tot benevol...am intrat intr-o noua etapa a vietii mele. Cu ochii larg deschisi, ca si atunci cand am privit acul intrand in mine.
PS-Analiza rationala....Nota bene: rationati cu ce stiti voi mai bine. La unii functioneaza mai bine ratiunea cu sufletul, la altii cea cu encefalul.
Posts
