Cum se fac copiii?

Pai cam depinde.
Daca investim sensul verbului a face, in intrebarea de mai sus, cu a deveni, atunci e simplu: toti copiii se fac mari calai si de fapt nu mai sunt copii la un moment dat. Se ajunge greu la concluzia asta, si timpul nu-i tocmai nesemnificativ. La unii dureaza 20 ani, la altii vreo 60. Ideea-i aceeasi. La un moment dat devii adult. Lasati exceptiile si povestile cu "eu am sa raman mereu copil" si alte vrajeli.

Doi, daca a face = a produce, treaba se complica.

Pe la vreo 4 ani (da, da, destul de repede), mi s-a adus la cunostinta faptul ca un copil este produsul uniunii biologice dintre un El si o Ea. Aveam o veriosoara mai mare decat mine cu vreo 6 ani, si ea deja stia care-i mersu`. Nu am priceput nimic.
Pai si cum ramane cu plastelina?
Eu cand am intrebat-o pe mama de unde vin, mi-a zis ca "de pe balcon". Pai cum?
Pai simplu. "Eu si tati (tata e artist plastic) te-am confectionat din plastelina cum am vrut noi si apoi te-am pus la uscat pe balcon 9 luni. 9 luni in care ne-am rugat la doamne-doamne sa ne dea o fetita frumoasa, sanatoasa si desteapta. Si asa ai aparut tu."
Si cum ramane cu barza?
Eu cand am intrebat-o pe tovarasa educatoare cum am aparut pe Terra, mi-a zis ca m-a adus barza.
Si cum ramane cu Raiul?
Eu cand am fost la biserica si l-am intrebat pe un nene de unde vin, mi-a zis ca sunt darul lui Dumnezeu si ca am cazut din Rai. Si cica tot acolo ma intorc. Nu stiam ce-i ala Rai, deci ma indoiam sa ma intorc acolo. Acum stiu, si am aceleasi mari dubii.

Mama s-a nascut in 6 Decembrie. Cand si-a intrebat parintii cum a venit pe lume, ia ghiciti?! Te-a aduc Miculashu`. Bunicul e nascut in 25 Decembrie. Guess what? Pe el l-au vrajit ai lui ca l-a adus Mos Craciun.
Incredibil cat de inventiva e taratcuta umana cand e vorba de inflorit.

Copiii au marea calitate de a fi curiosi. Si si mai marea calitate de a avea o minte ca o sugativa. Memoria lor suge toate informatiile cu o usurinta uimitoare. Deci nu vad rostul in a minti un copil despre procesul prin care a fost adus pe lume. Pana la urma tot afla. Si cand alfa, in capul ala mic al lui se poarta un razboi crunt: unu la mana, parintii imi pun in farfurie, deci de ce sa ma minta, doi la mana, de ce-mi pun in farfurie daca m-a adus barza? Sa-mi dea barza de mancare, nu ei. Deci ceva tot e la mijloc de codru des. Ceva adevar tot tre` sa fie si in chestia cu "mama face sex cu tata si asa rezulta eu". Cam asta a fost rationamentul meu. Si m-am dus tilip, tilip la mama si i-am zis verde-n fata: "Mama, de ce m-ai mintit si nu mi-ai spus ca tu ai facut sex cu tata si asa am venit eu pe lume?". Maica-mea s-a apucat de ras. Eu de plans. De nervi. Ca nu stiam ce-i cu rasul ala, e de bine sau de rau. Si apoi mi-a explicat in niste termeni prea abstracti pt mintiuca mea cum sta treaba de-adevaratelea.

Ma gandesc ca nu-i tocmai usor sa-i vorbesti unui copil despre adevaratul proces de producere a copiilor, dar cu siguranta parintii care reusesc au o bulina rosie.

Buuon, ieri ma plimb prin centru, vin acasa de la biblioteca, si aud o discutie intre un adult si un copilas:
-Mama, eu de ce-s negru si Lucy e alba? (in conditiile in care Lucy era surioara, si copilul curios era negru, spre deosebire de tot restul familionului, deci probabil adoptat)
-Pt ca Lucy vine de pe o alta planeta decat tine, ti-am mai explicat. Sunteti la fel, doar ca aerul pe care l-a respirat Lucy pe planeta ei i-a facut pielea mai alba. In rest sunteti la fel, nu conteaza de unde veniti, pt mine sunteti la fel.

Bag sama ca de cand cu consumismul asta, copiii au ajuns chiar sa fie facuti la comanda. Si de cand cu expansiunea si globalizarea, poti chiar sa-i comanzi de pe alte planete. Cam ca si cu nevestele rusoaice comandate pe Internet...
Pana unde, dom`le, pana unde? 8-|

O seara de solitudine - (Prea emo?)

Sunt momente in viata cand ti se pare ca nu ai viata, ca functionezi anemic, precum o masinarie stricata, care se invarte in gol. Sunt momente cand ai nevoie de un blocaj, fie el psihic, fizic, spiritual, sentimental sau de alte naturi.
Uneori simti nevoia de a nu mai fi, macar pt o clipa, o zi, o perioada.
Parca n-ai vrea sa recunosti ca te confrunti cu clipe dintr-astea, pari prea patetic, prea dramatic, prea vulnerabil. Dar iti aduci aminte atunci ca esti OM. Si ca omul are slabiciunile sale, asta ca sa nu zic ca omul in propria-i esenta este un mecanism stricacios si slab, doar atata ca e inzestrat si cu chestia aia ce se cheama 'suflet'.
In seara asta de vineri ma simt putin cam singura. Si ma gandesc ca in lume sunt atatia oameni care simt la fel. Sunt unica, cu totii suntem. Nici macar nu e dureros sa recunosti ca nimeni nu e unic, de fapt, ca toti seamana cu toti si ca, in final, suntem toti o apa si-un pamant. Suna trist, suna emo, suna depresiv, suna a jale, dar nu e nici macar atat. E o constatare placida, insipida, incolora.
Ne place sa ne coloram vietile in fel si chip, traim clipa, profitam de viata, privim la vie en rose, dar suntem singuri. Nu pt ca traim intr-un mileniu al tehnologiei, nu pt ca ne afundam in urban si respiram stress, ci pur si simplu pt ca omul, prin definitie, este o fiinta solitara.
Tocmai ma pregatesc de somn, plonjez in vise, dar nici macar visele nu ma mai viziteaza de ceva vreme. Am un somn singur, nepopulat de vise, de zgomot, de culoare sau caldura. Seara asta nu e trista, e o seara ordinara. Sunt aproape sigura ca simt singuratatea inzecit mai organic atunci cand e liniste. Si, cred ca am mai spus-o, aici unde stau, e o liniste sepulcrala. Poate e bine asa, daca as auzi pasi, cred ca m-as speria, de ceva vreme m-am obisnuit cu linistea. Nici ziua, nici noaptea, nu se aude mai nimic. Uneori, cam dupa 7 seara, aud prin perete ce se petrece in casa alaturata. O familie galagioasa se aduna la masa si se cearta toti intre ei. Atunci imi dau seama cat sunt de singura, cand realizez ca nu e nimeni in jur cu care sa ma cert, caruia sa ii spun ceva. De fapt nici nu e vorba de a avea sau a nu avea oameni in jurul tau, pt ca uneori ii ai si tot in tacere sfarsesti. Am un om frumos care e mereu cu mine, chiar daca nu fizic, e intotdeauna aici; am o familie; un trecut frumos; prieteni; toate astea sunt ingrediente ce fac viata placuta. Multi se plang de vietile lor. Am facut-o si eu de atatea ori. Acum nu as mai face-o. Lucrurile, grele sau simple, urate sau frumoase, sunt facute ca sa fie traite si experimentate. Si totusi, tot acest contraargument nu cantareste suficient de mult incat sa pot afirma ca omul nu este o fiinta singura. Ne nastem inconjurati de oameni, cel mai probabil sfarsim tot inconjurati de oameni, si, culmea!, viata ne-o traim singuri.

Imbraca-te.Dezbraca-te.

Am fost ieri la teatru si am vazut cel mai bun spectacol al stagiunii, desi aceasta nu s-a incheiat. M-am indragostit de teatru pentru a mia oara. Am redescoperit-o pe Florina Ilis, autoarea cartii dupa care s-a realizat piesa, desi o citisem si credeam ca poate fi bifata ca fiind o scriitoare cel putin familiara mie, daca nu una din preferatele mele. Chemarea lui Matei, piesa in cauza, a fost tratamentul perfect dupa o saptamana plina, dupa o vineri intesata cu scoala, mate, agitatie, iar mate, sedinte, mate din nou, praf si frig. Sala Euphorion mi-a parut mai magica decat oricand.
Subiectul din „Chemarea lui Matei” este, poate banal, iubirea, minată însă de o frământare a protagonistului, prins între „capcana” ademenitoare a universului virtual şi o traumatică realitate. Matei este un informatician prins într-un soi de frenezie afectivă. Tocmai despărţit de Corina, el are o bizară relaţie pe „chat” cu Angel, o presupusă femeie, americancă. Totodată, trimis de şeful său la Muzeul de Artă pentru diverse chestiuni de serviciu, el o cunoaşte pe Anamaria, de care se va îndrăgosti. Doar că Anamaria e căsătorită, iar apariţia Ioanei, o tânără destul de ştearsă, îl va face pe Matei să se arunce, disperat, în braţele aceleia.

Spectacolul se edifică pe retrospectiva eroului, ce-şi reface, în pragul morţii, se poate bănui, traseul sentimental. Este o confesiune, dar nu o simplă mărturie amoroasă, ci mai degrabă una existenţială. Matei nu se regăseşte nicăieri: iubirile sale sunt imposibile, chiar viabile fiind, iar locul său în lume pare de negăsit.

Fluxul inegal al acestei confesiuni este redat de monologul lui Filip Odangiu, dar potenţat de curgerea imaginilor video. Acestea au câteodată ritmul unor fotograme rulate sacadat, alteori culorile fac loc neutrului alb-negru, marcând oscilaţiile memoriei şi pulsul intensităţii fiecărui moment.

Dacă mirajul virtual este reprezentat de nevăzuta Angel, cea care oferă liniştitoare certitudini computerizate, viaţa reală, semnul transcendenţei, în cele din urmă, e reprezentat de tânărul Ilarie, care-i vorbeşte lui Matei de Fecioara Maria, de suportul spiritual al vieţii. Raportul indirect între cele două orizonturi adânceşte dilema mateină. (fragment copy-paste-uit din Clujeanul de astazi).

La un moment dat in scenariu, Matei, personajul principal, si Anamaria, femeia de care s-a indragostit, dar care este deja "proprietatea" altcuiva, a sotului ei, stau in bucataria lui si scena pare sa fie una din cele mai banale din viata unui cuplu. El, comod, asezat la masa, asteapta induiosat mancarea pregatita de iubita sa. Ea, imbracata cu tricoul lui Matei, pare sa se simta mai bine decat oricand. In background se aude vocea lui Matei, a gandurilor sale, spunand ca "purta tricoul meu, ceea ce ma facea sa ma simt bine. Imi placea ideea ca pentru a ajunge la ea, trebuia sa o dezbrac de mine". Desigur, se prea poate sa fi distorsionat eu ce spunea Matei, dar esenta era ca acest gest banal, al purtarii tricoului persoanei iubite, era incarcat cu o semnifictie mistica, aproape sacra. Purtand tricoul lui, ea il purta pe el. Frumoasa metafora.
Ei, si acum revenind la lumea noastra mai putin metaforica si mult mai plina de material (si la propriu, si la figurat)...am sa vorbesc despre ziua de azi. Deci despre shopping. Pentru ca asta am facut mai toata ziua.
Da, ma simt bine acum. Nu mai bine decat inainte, si nu stiu daca nu cumva m-as fi simtit la fel de bine si fara sa fi cheltuit atatia bani pe atatea obiecte.
Coincidenta face ca am vazut-o pe Florina Ilis azi in Polus, la distanta de cateva ore dupa spectacolul care m-a impresionat atat.
Mi-am cumparat niste lucruri frumoase, care ma fac sa jubilez de fericire, chiar daca am ramas mult prea usurata de cash dupa aceasta sesiune de shopping. O viata avem...
Facand legatura cu scena cu tricoul, este inevitabil sa constat cat de supus e omul constrangerilor si ispitelor si dogmelor nescrise ale revistelor de moda, ale snobismelor, ale unor clisee scabroase...N-as vrea sa se creada ca altcineva a facut shopping azi si ca eu am fost absenta, trezindu-ma doar la casa, cand era momentul platii. Nu, nici vorba. Totul s-a petrecut intr-o perfecta stare de trezie. Si n-am cum sa nu ii dau dreptate lui Camil Petrescu..."Cata luciditate, atata drama." Da, luciditatea aici e conexiunea dintre ce am cumparat si tendinte, bun-simt, propriul meu gust, in vreme ce drama e una strict bugetara. Oricum, irelevant...
Ce m-a pus pe ganduri e frumusetea ambelor procese. Atat a dezbracatului, cat si a imbracatului. Ce ciudata e fiinta umana...o data cauta sa se imbrace, o data sa se descopere. Spre surprinderea multora, eu consider ambele gesturi incarcate de atat senzualitate (in fericitul caz in care reusesti sa te si imbraci, sa te si dezbraci intr-un mod involuntar senzual, as zice mai degraba natural, firesc), cat si de sacralitate. Bizar, nu? Chiar paranoica afirmatia. Infricosatoare.
At all. Spun sacralitate pentru ca ambele procese - imbracatul si dezbracatul - sunt o dovada de contopire. Aceasta contopire se manifesta multilateral. O data - cu haina insasi, in cazul imbracatului. Si cu atmosfera - in cazul dezbracatului. Haina trebuie sa te completeze, sa te avantajeze, sa te faca frumoasa, sa te faca sa te simti tu. Pe de alta parte, dezbracatul nu se poate produce oricand, oricum, in prezenta oricui. Si nu ma refer neaparat la dezbracatul ce duce spre acel ceva la care cam toti va ganditi...
Apoi e contopirea cu societatea, cu regulile modei, cu dogmele, cu trendurle - la imbracat. Ne imbracam dupa cum dicteaza: moda, revistele, criticii de moda, artistii, starletii nostrii preferati, inima, mintea sau mai stiu-eu-ce...La dezbracat e contopirea cu, dupa caz, propriul sine. Te descoperi pe tine asa cum esti in esenta. Sau cu el/ea. Te dezbraci ca sa te imbraci cu el/ea.

Ok, sirop. Vrajeli. Telenovele. Asa ca ma opresc aici. Ma duc la un dus si apoi la somn. Pentru dus ma dezbrac de haine, pentru somn ma imbrac cu vise. Joi seara ma imbrac cu eroi, vine cel de care mi-e atat de dor. Abia astept...:)