"Wombats have four sphincters compared to the human's one," I'm told. “It means they can make flat-sided pooh."
Why, I wonder, would any animal want to perform such a perfect piece of anal architecture?
*********************
De cand nu m-am mai blogosferizat, s-au intamplat prea multe incat sa imi destainui viata asa ca am sa spun ca nu s-a intamplat nimic, ca sa fie bine pt toti. Fara sa fie prea multi, sa stiti ca totusi au fost cativa care si-au facut griji ba c-am crapat, ba c-am fost rapita si dusa pe insulele Virgine de catre seicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum, ba ca, doamne fereste, am tras obloanele la blog de tot. Dar nu s-a intamplat asa.
Nu stiu sa numar saptamanile in care am fost in coma blogareasca, dar intre timp am invatat sa numar primaverile pana la 20. In ziua cu pricina (20 de ani in 20 avril, luna bolunzilor) imi suna telefonul. Vad ca-i mama. Ma uit la ceas: "de ce trebuie sa ma sune cu 2 ore mai devreme? Poate de-aia ca in Romania e deja ora 12 noaptea...Hmmm, se poate". Si pana am facut eu acest rationament cartezian, telefonul nu mai suna. Pai da, mai fratilor, ca la 20 de ani deja altfel sta treaba cu prospetimea neuronala. Plus ca, oricat de atipica, tot ardeleanca raman. Asa ca a mai sunat o data dupa vreun minut, si acum am avut viteza de reactie mai de doamne-ajuta, ca am apucat sa raspund. Si ce-mi aude urechea dreapta?! O haita de oameni cantanad la o chitara - de fapt canta numai Imi la chitara, banui - si la voci fara numar, o melodie de 20 de ani.
Ecoul - Taina (o lume de 20 de ani)
Asculta mai multe audio Muzica »
Lume veche de 20 de ani...Nu stiu daca ar fi trebuit intai sa pic in depresie muiereasca din pricina asta (fereasca sfantu` sa ma mai cunoasteti la urmatoarea schimbare de prefix), sa multumesc pt dedicatia muzicala, sau sa incep sa analizez procentajul de adevar din zicala "viata misto ca la 20 de ani" - care zice-se ca e cea mai gigea varsta...
Da` pt mine...la 20 de ani, viata nu-i nici prea roz, nici prea cu picatele. Ar putea sa fie mai rau, ma bucur ca nu e. Dar si mai bine, si ma frustreaza ca nici asa nu e.
Acum e varsta adultului-bonsai. Ai deja o idee - mai mult sau mai putin vaga - despre cum si cu ce se mananca viata, da` tot puiet esti, raportezi totul numai la tine pt ca ai pe cap responsabilitatea propriei persoane numai, n-ai copchii de hranit, nici barbat cu acte-n regula, nici macar un job. E un soi de dolce far niente, fara partea de dolce neaparat. E varsta la care mancarea de baza inca e Kellogg`s si eventual orez, daca nu ti-e lene sa-l fierbi. E perioada cand in unele zile te scoli la 10 dimineata pt ca ai stat toata noaptea sa te uiti la filmele lui Almodovar sau ai fost la un chef unde ai dansat pe Manu Chao si nu te simti prost ca ai ratat cursul de Contract Law. Pt ca la varsta asta inca scoti cugetari destepte precum "The future ain`t what it used to be." Ai auzit tu odata o melodie, The Time Of My Life, si nu numai ca iti venea sa te zbengui pe ea, ci ai chiar crezut ca versurile au fost scrise pt tine. Acum dai de prima sesiune si incepi sa iti pui intrebari profund dureroase de genul "cine p&#@ calului m-a pus sa fac Dreptul?", dar tot acum ai bolunzenia necesara sa te trezesti dimineata si sa te sui intr-un avion si sa mergi unde te taie mintiuca, cat sa iti faci damblaua pt o zi (vezi episodul atat asta, cat si celalalt). Acum intalnesti oameni demni de nomenclatura de "best friend forever" cu care stai pana noaptea tarziu la sesiuni de epilare inghinala si apoi privesti rasaritul de soare cu o sticla de vin rosu si discuti despre "unde dracu` ne duce viata asta?"
Nu stii daca e de bine sau de rau, dar adopti o atitudine mai miserupista si incepi sa enjoy the moment mai mult decat o faceai. Nu mai vrei atat de multa stabilitate, cat o "viata interesanta".
Nu stiu ce voiati voi la 20 de ani, dar eu, una, vreau sa merg in Australia sa vad care-i treaba cu wombatsii. Starea care ma caracterizeaza cel mai mult in momentul actual este asta
N-AM STARE!
Wednesday, 29 April 2009
Despre wombats sau cum arata viata la 20 de ani
Friday, 2 January 2009
Sunday morning love - I have a question
the missing piece
there is a piece missing...
from hello mr..
got his shit together..
have all fled a shell of what we used to be...
need to find my missing link..
Thursday, 14 August 2008
Fingernails!
Azi a fost prea de tot. N-am mai rezistat. Mi-am taiat unghiile. De tot. Ma rog, ce era deasupra "liniei de plutire", n-am taiat de tot unghia de pe falanga. De aratat, arata tare ciudat, intotdeauna am avut degete lungi - si acum imi dau seama ca pareau lungi pt ca unghiile erau lungi. Acum am unghii, si implicit degete, scurte. Dar curate. Ferchese. Dragute. Ca de copilas.
Cand eram copil, mergem week end de week end la bunici, in carierul alaturat, si imi traiam pruncia cu toti porii. Traiam fiecare clipa, fiecare calorie la maxim. Ma consumam in jocurile de la bloc, ma implicam trup si suflet, imi juleam haine, coate, genunchi. Ma cataram in copaci, pe blocuri, pe dealuri. Astfel ca duminica ma aducea bunica acasa...de nerecunoscut. Eram ghertoi de jeg. Mama ma baga direct in baie, hainele plonjau direct in lighean, intai, sa iasa noroiul si pietricele si iarba si jumatatea de vegeatie din jurul blocului bunicii mele. Si abia apoi in masina de spalat. Urma apoi baia, cu spuma, cu ratusca, cu samponat si plans, cu intratul sapunului in ochi, eu stropind-o pe mama de suparare si nervi. Apoi prosopul de vreo 3 ori mai amre decat mine, care ma claustra, in timp ce maica-mea ma tortura stergandu-ma brutal pe cap - am parul cret si cand eram mica era si foarte lung, pana sub fund, deci aveai ce sa storci si sa freci la el - si intr-un final...eram pusa ca pe un tron regal pe masa din bucatarie. Bucataria era mare. Si aveam un neon care o facea sa para si mai mare. Mama se aseza pe un scaun si imi taia unghiile. La la picioare. Apoi de la mama. Cu o unghiera din Turcia. La picoare imi placea. Dar la maini era pur chin pt ca le taia foarte scurt. Ei bine, cred ca de atunci am hotarat ca atunci cand cresc mare, sa imi las unghiile in voia lor proprie.
Am crescut. Si eu, si unghiile. Nu le-am taiat niciodata. Sau daca le taiam, le taiam cu forfecuta, nu cu unghiera, care imi lasase in trecut sechele serioase. In schimb le rodeam. Le rodeam la scoala, la scrima, la joaca, pe troleu, pe strada, la birou, in timp ce scriam pe blog, in timpul filmelor, la restaurant, in timp ce vorbeam cu oameni. De-a lungul timpului, in urma numeroaselor observatii, am rarit-o cu rosul unghiilor. Stiti, in mine cred ca s-au adunat cele mai multe ticuri nervoase - odata cu trecerea vremii am aflat ca si rosul unghiilor se incadreaza la ticuri nervoase, desi nu eram nervoasa in timp ce faceam asta...ma rog - de la asta, pana la ticuri verbale, batutul ritmului in masa, jucatul cu degetele, dup-aia cu parul, dup-aia tuguiatul buzelor - nu ala hollywoodian, sexy si provocator...:)) ci ala de nevoie, de strambaciune, de concentrare. Acum rod unghii foarte rar, imi place o lungime medie, care imi face degetele sa arate decent. Dar saptamana trecuta...s-a intamplat. Le-am ros. Le-am ros urat.
Asa ca azi le-am taiat. Mi-a luat o saptamana sa ma incumet sa pun mana pe trusa de manichiura. Nu am nici experienta, nici indemanarea, dar mai ales, nici rabdarea necesare sa fac asta. Dar azi am avut chef sa nu mai simt unghiile alea scurte cum se freaca de orice obiect si parul de pe mine cum se ridica, in secunda numarul doi.
Sa stiti ca e mai bine asa. Macar acum au o rampa buna de lansare de unde sa creasca. Azi sunt scurte, foarte scurte. Daca ma mananca pielea, nici nu ma pot scarpina, atat de scurte sunt. Dar stiti voi ce senzatie de curat e? Si de bine...:) Le-am dat si cu oja. Incolora. Stralucesc.
Ma simt bine.
Desi, etimologic, manichiura...e cura pt maini. La mine cura si-a extins efectele benefice, ele nu s-au rasfrans numai asupra mainilor. Cred ca am sa repet experienta. Deocamdata astept sa creasca.
