Chit - episodul Road Trip

Buna dimineata, soare!
Sunt intr-un net cafe, ca loserii, scriu pe blog. Da, scriu pe blog dintr-un net cafe de pe Victoriei. Abia astept sa termin ca sa o iau spre terasa, sa citesc si sa beau ceva rrrrece. Dar pana una alta...Sa stiti ca e cald, al dracu`.
Mie-mi cam vine sa ma sufoc. Si nu e de-aia. Nu de la caldura neaparat. Ca in net cafe-ul in care ma aflu temperatura e mai mult decat ok.
Am un ventilator exact in spatele meu. E mirific. Ca si cum ai da drumul la clima si toata raceala ar veni pe tine, in timp ce soarele iti bate pe capota ca un nesimtit ce incearca sa topeasca metalele. Nu stiu de ce. Inca persista putin starea aceea tampita despre care n-am vorbit pe blog, dar probabil s-a simtit, in entry-urile din ultima perioada.
Am pornit acum cateva zile cu prietenul meu...la drum. Am fost cateva zile la niste bai termale, la Geoagiu, frumos, pasnic, precum pensionarii, niciun stress. Apoi am pornit iar la drum. Transfagarasanul facut duminica dupa-masa a echivalat cu stress-ul pt o saptamana intreaga. Embouteillage (adica ambuteiaj, sa se-nteleaga) ca la Romanica acasa, cu cefe late si miros de mici, asta cand nu se simtea alt miros, si mai pitoresc. Sus e frumos, nu zic, dar pana ajungi acolo, te ia naiba. Am vazut oameni care cica s-au dus la munte. Halal munte...si-au postat cortul la margine de drum, la juma` de metru de strada pe care circula fara numar masini nervoase zi de zi. Numai un cretin poate face asta. Dar mi-am dat seama ca nu numai unul poate. Ci o gramada. Cortul pus la niscaiva centrimetri de autostrada, cu background sonor gratis produs de masini, featuring manele cu salam si alte nume mari, micul alaturi de manea in gura, o mana pe burta iubitei prelinsa peste pantalonii din piata, cu chip eminescian (not) - iubita, zic-, ailalta mana in pantaloni, sa fixeze jucaria si orgoliul....sau, cazul doi, pe propria burta, in semn de avutie si respect, man. Self-respect, ca si un fel de self-esteem, dar cu accente gipsane. Cred ca atunci cand vorbim de specia asta, cuvantul "stima", care vine din frantuzescul estime, are o tinuta prea nobiliara. In schimb, "respect" duce cu gandul la comedia lui Ali G, la ghetto-urile din Brooklin si Sounth Central, la Ferentari, la baEtii adevarati etc.
Dar trecem peste. A-propos de drum si de obiceiuri proaste...mi-am dat seama ca la drum poti cunoaste un om destul de bine. In sensul ca atunci cand conduci singur, ti se rupe de toti si toate, nu prea conteaza nimic, decat sa-ti vezi de drum. Dar cand mai ai pe cineva in dreapta (se poate generaliza: cand mai ai pe cineva in masina, fie unul sau mai multi), se schimba treburile.
Scena are parte de doua analize pt ca exista doua planuri ce se intrepatrund. O data e soferul, in cazul meu un el, prietenul meu. Doi, ocupantul locului din dreapta, in cazul meu, subsemnata.
In primul rand, e adrenalina. Depasirile ce te tin alive, cu sufletul la gura, precum stirile despre Liga lui Mitica. Ma rog, mai mult sau mai putin... (CFR-Craiova, egal, ieri, a-propos). Ideea e ca simti ca traiesti. Si ca oricand se poate ajunge la proba contrarie. In conditiile astea, pt cel din dreapta e foarte reconfortant cand soferul o lasa mai moale. Cand evita depasirile nasole, la muchie de cutit. Cel din dreapta are in cap ca soferului ii pasa de viata lui. Ceea ce poate fi adevarat. Cel din stanga spera ca cel din dreapta apreciaza, mai ales ca dansul ar conduce muuult mai in viteza daca scaunul din dreapta nu ar fi ocupat. Dar cum si-a dovedit deja talentul la sofat, e ok...are deja doua buline rosii: sofer bun si iubit grijului.
Cea din dreapta a avut parte de senzatii tari si acum e magulita de atentia ce se acorda vietii dansei.
Apoi e comunicarea. Directa sau indirecta. Cea directa, destul de anodina. Si fara contact vizual. Cel din dreapta se cam enerveaza ("pana mea, nu vrei sa te mai si uiti din cand in cand la mine?"). Soferul la fel ("N-ai vrea sa taci, ca sa pot sa conduc linistit?"). Gandite, dar nu spuse. Ce iese pe gura: "Ce-ar fi sa schimbi si tu cd-ul ala?", "Nu mai fa toata masina cu zeama de-aia", "Inchide geamul ca se incalzeste masina, nu degeaba avem air con". De dincolo: "Nici nu l-am ascultat pe tot. Iarasi Parazitii?", "N-am manjit nimic, termina cu figurile", "Am vrut sa arunc un fir de par, nu au intrat gradele de-afara in masina intr-o secunda. Dup-aia faci gat ca gasesti par de-al meu in masina." Cea indirecta nu se produce intre cei din masina. Cand cea directa a umplut paharul, din motive de evitare a unui conflict de proportii(deja cel latent risca sa dea pe-afara) se trece la : "Gatu` ma-tii de bou, ce stai pe banda din stanga daca mergi cu 40?", "Mortii ma-tii, misca-te!", "Cine dracu ti-a dat tie carnet, mai puta?" si ma opresc aici ca poate intra minori pe blog. De baricada cealalta: "It`s juts meeee and ma puppy....together we`re so very `appy....!!! la-la-la-la....", semn clar de draci. Feed-back: "Schimba si tu cd-ul asta, n-auzi cat de e gay?". Mai ma leshi?!
Apoi trece o ora de tacere. Eu mai atipesc. El mai baga o tura de 160 la ora, ca tot nu-l vede nimeni. Si apoi o frana brusca. Ma trezesc. O mana de-a soferului pe o mana de-a mea. Eu asa retin ca mainile mele erau incrucisate inainte de atipire, in semn de warning si protest. Nu stiu cum le-am deznodat. Anyway...
"Uite ce casa misto!" Dupa doua minute: "Unde?"..."Lasa..."
s.a.m.d.
Pare nasol, nu?
Pai nu e deloc.
Soferul isi tine mintea ocupata, chiar daca da semne ca nu e asa. Toate onomatopeele alea si frazele monosilabice si privirile de cal atintite exclusiv asupra soselei...nu-s decat un alt mod de a tine si mintea celui din dreapta ocupata.
Asa, ca sa fim chit.

Aceeasi, dintotdeauna, Vama Veche

Ajung in plin soare dogorator in Vama, intr-o zi de marti (ce v-am zis ca marti e ziua mea norocoasa?). Maxi taxi-ul nu mai e maxi taxi, e un ditamai autobus cu vreo 60 de locuri, un autocar, sa fiu mai precisa. Dovada ca numarul de vamisti, sau de wanna-be vamisti, a crescut, zic in sinea mea. Desigur, involuntar observ cele inca vreo 10 case rasarite de anul trecut incoace, dar m-am obisnuit, de la an la an sunt tot mai multe. Vad Gogoasa vesela, bun, e totusi incurajator ca macar ea mai exista, dupa ce ca au disparut, de-a lungul timpului Mash, Zapata, Clandestin si ce terase mai erau. Dau sa trec strada. Un BMW seria 6 da sa treaca peste mine fara scrupule, noroc ca ma trag la timp din drumul sau spre vama cu bulgarii, cel mai probabil pt o aprovizionare cu alcool si tutun. Intru pe bulevard, salut vreo 5 minute intr-una, pana epuizez cunoscutii. Nu cu mare incantare, desi nu i-am vazut, pe unii - de un an, pe altii - de mai multi. Eh, salut, ca sa nu par prost crescuta. Si dupa ce trece marea de cunoscuti, vad asa: o pitipoanca cu accese vadite de Paris Hilton, un chihuahua cu fustita roz, un colier bling-blingish la gat (al ei, slava Domnului ca nu al cainelui, ca facea hernie de la multele grame de metal), tot pachetul asta la bratul unui domn ceafa-lata. Se suie intr-un Ferrari rosu, parcat in fata La Canapele. Nu tin minte sa fi existat anul trecut canapelele, deci si asta e o noutate. Dar arata decent, imi place. Poate mi-ar fi placut mai mult fara masina asta parcata in fata si populata de cei doi fanfaroni tocmai mentionati. La ziare nu mai e tanti draguta pe care o stiu de 8 ani, ci o doamna mai in varsta care nu imi zambeste. Aveam in gand sa imi iau Cotidianul sau Jurnalul National, sa vad ce se mai intampla in lume, dar o voiam pe vanzatoarea aceea de demult, nu pe cea fara de zambet. N-am cumparat nimic. Desi banii ii scosesem deja. Eh, trebuia sa scap de ei, portmoneul il indesasem deja inapoi in geanta. M-am dus vis-a-vis sa imi iau ceva lichide. Mai vad eu si un croissant. Dau sa le platesc. Nectarul - 9 lei. Croissant-ul 2 lei. De-ala mic. Desigur, avand 10 lei, am scotocit dupa portmoneul adanc indesat in geanta, nu fara nervi, gandindu-ma ca mai bine ma tocmeam la ziare.
Imi las catrafusele in curtea unde urma sa stau, imi pun cortul, imi iau costmul de baie, arunc o rochie de plaja pe mine si tuleo la plaja. In drumul meu deloc lung mai observ niscaiva schimbari, dar drumul, norocul meu, e acelasi, Humanitas nu si-a schimbat sediul, Bibi tot acolo, Mitocanu la fel, la stuf dormeau 4 la o masa, unuia ii curgeau balele. Incep sa fac mental o lista cu ce e cum a fost si ce e nou in Vama.
Ma las pagubasa, am ajuns la malul marii. Vremea superba, apa minunata, ma arunc in valuri cu tot cu sutien, care se umple de alge, zabovesc in pluta vreo 10 minute si savurez Vama asa cum o stiu acolo, aproape de geamandura, desi la mal ma asteapta mitocani (nu terasa) pusi pe agatat cu poante ieftine, priviri de ambele ce sexe ce studiaza corpuri zacand la soare, unele pe nisip, altele pe chaise-longue-uri etc.
Ies intr-un final din Marea Neagra care in ziua respectiva era al naibii de albastra, ca si un fel de welcome, si ma postez pe prosop. Uit de cremuit. Adorm. Ma trezesc pe la 6 jumate, un caine ma mirosea. Unul alb. Aducea cu Balan, doar ca avea vreo 40 kg in minus asta. Ma uit in jur. Si ma caiesc pentru toate povestile carora le-am dat crezare. Alea, stiti voi, conform carora "Vama nu mai e ce a fost", "Salvati Vama Veche", "Vama s-a dus la dracu`" etc.
Pt mine acesta e al 8-lea an in Vama. Fata de prima vizita, categoric, s-a construit mult, au venit mase de oameni care nu au ce cauta acolo, Vama devenind un soi de muzeu, un must-see, un obiectiv turistic unde vii "ca sa beeeeeeeeeeeeeeei, frate", sa ti-o-nfigi in vena si sa head-bang-uiesti pana vomiti (de la alcool, drog, muzica, toate la un loc), ori pt a epata ori ori ori...
Prostii, prostii, prostii.
Anul acesta am constatat cu stupoare ca numarul turistilor a scazut drastic. E absolut justificabil, lumea se orienteaza spre servicii mult mai bune pe alte meleaguri, la aceleasi preturi sau poate chiar mai mici. Aici e poveste lunga, nu are sens sa tin teoria chibritului, cert e ca ma asteptam sa caut minim 20 de minute pana sa gasesc un loc pe plaja. N-a fost asa. M-am asezat unde mi-a placut mie si, pe langa asta, nici n-am avut vecini multi. Statiunea era destul de goala, la magazin nu am stat nici o data la coada, maxi taxi-urile nu se mai umpleau ca altadata pana la refuz, lucrurile erau putin ciudate pt plin sezon. Sa nu mai spun cat de lamentabile pt localnici.
Dar sa revin la subiect. Nu exista degradarea Vamei Vechi. Pt ca Vama Veche nu a constat niciodata intr-un plan arhitectural, intr-o anumita cladire, in anumiti oameni, in bani sau alte cele. In Vama e spiritul ce-ti place, daca-ti place. Daca nu, e clar ca nu mai vii. Sigur ca te incomodeaza kitsch-ul, te enerveaza preturile umflate pana la refuz, te scot din sarite unii si altii. Dar asta numai daca ii bagi in seama.
M-am intors dupa 4 zile de Vama exact asa cum m-am intors in toti anii de acolo: fericita. Anul acesta am mers singura. Am baut in total 3 beri. Bani nu am cheltuit multi. Intr-una din seri am fost la Monoloagele vaginului, pe terasa Hand - o alta ciuperca rasarita, dar una reusita. Interpreteaza socant de superb Diana Giubernea. Dup-aia m-am retras in Tequila sunrise pt o portie de muzica folk, un tip ce se auto-intituleaza Banderas si canta destul de frumos. Nu m-am abtinut sa amintesc ca eu sunt amica buna cu Emeric Imre, moment in care s-a umflat in pene si mi-a demonstrat ca si el stie sa cante frumos, desi nu are parte de aceeasi celebritate. Mi-a dedicat cateva piese, pana mi s-a facut somn si am plecat.
M-am simtit bine. M-am relaxat pana la refuz. Am servit 2 rasarituri de soare ce-ti taiau rasuflarea. Astea au fost singurele momente critice de singuratate in Vama, in rest nu m-am simtit defavorizata, fara companion fiind. Mi-am intalnit vechi cunostinte devenite acum prietene :)Am fost intampinata cu aceeasi caldura ca de fiecare data. Si de catre oameni (de la de acum buna mea prietena Doina - pana la urma in casa careia am si stat si m-am simtit foarte bine - pana la domnul de la Gogoasa, si chiar si dna de la ziare a zambit cand m-am induplecat sa iau Cotidianul), si de catre soare.
Si da, marea...si ea m-a imbratisat cu muuult drag.

26 iulie

26 iulie este a 207-a zi a calendarului gregorian şi a 208-a zi în anii bisecţi.
In 1741, in data de 26 iulie, a fost descoperită Peninsula Alaska de către exploratori ruşi; în 1867 a fost cumpărată de SUA. În prezent, Alaska este stat al SUA.
-> 1945: Al doilea război mondial: Ultimatumul anglo–chino–american care solicita capitularea Japoniei
-> 1945:Partidul Laburist câştigă alegerile generale din Marea Britanie. Căderea de la putere a lui Winston Churchill
->1976: Primul card VISA a fost utilizat pentru prima oara , la Thompson Travel, în Burlington, Vermont, SUA, fiind emis de Howard Bank. Suma tranzacţionată a fost de 178 USD, fiind folosită pentru cumpărarea unor bilete de avion. Astăzi, exista în întreaga lume mai mult de un miliard de carduri VISA, generând un volum de vânzări de aproximativ 2.000 miliarde dolari. Cardurile VISA sunt acceptate global în peste 22 milioane de locaţii, dintre care 653.000 sunt bancomate.

Azi e ziua nationala a Cubei. Am vrut sa ajung acolo vara asta. Damn it. N-am ajuns. Sper ca la anul. Si Liberia si Maldive tot azi isi sarbatoresc zilele nationale. Sa creasca mari.

Eu am decis azi ca ma duc la mare.

Gata, am scris-o.

Balan

1. 2. 3. 4. Exact patru zile fara dush. Am fost in muntii Calimani, dupa cum am precizat. Picture me in a Survivor show. Cam asa a fost. Dar cu insotitor. Insotitori. Si aici am sa dezvolt imediat. Ok, mountaineering ca mountaineering, oamenii de munte probabil stiu cum e, ceilalti, sa faca bine sa experimenteze, ca o viata au. Caratul "casei"(=cort, in ecuatia montana), halelii, garderobei (foarte reduse, aviz fetelor - sa va spun un secret, e de ajuns o singura pereche de pantofi, chiar daca stai pe munte 4 zile. Incredibil, n`est-ce pas?), cosmeticelor (reduse dureros de drastic la pasta de dinti si crema cu FPS super-ridicat) si al altor cateva chestiuni...e o nimica toata. Urcusul - nu mare branza. Caldura - insesizabila, mai ales pe creste. Dar consumul psihic - nasol, bai. Sunt si eu muiere, dar consider ca n-am prea facut pe muierea vero acolo sus, desi mi-a cam venit sa urlu de dracii ce-i aveam in mine. In fine, frumoasa tara avem, frumosi munti, misto prin Calimani, dar prea curand n-as mai pofti la rataceli prin padure, umblat pe drumuri virgine si pe pseudo-poteci nemarcate cu semne turistice, ci cu rahati de ursi si alte dihanii. Sa zic pe scurt. Am plecat cu al meu domn iubit din Cluj spre Bistrita. Ne-am suit in trenul nr 2 de la Bistrita pana la Bistrita Bargaului (sigur ajungeam mai rapid cu caruta decat cu trenul ala infect care a facut o ora jumate in ritm de melc reumatic), de aici -capat de linie, am suit la lacul Colibita, la jumatea urcusului ne-a luat un nene care avea cabana pe malul lacului cu Touareg-ul sau bengos, ne-a si lasat sa innoptam in a sa curte cu acces la lac, unde ne-am imbaiat seara nuzi, ca doar de unde costume de baie, pudoare, figuri. Le-am lasat pe toate acasa. A doua zi am pornit ceva mai serios spre creasta. Am tot umblat, ne-am ratacit de n ori prin cea mai nenorocita padure, am ajuns intr-un final intr-o poiana unde exista o stana. Experienta inedita sa innoptezi la o stana. 5 ciobani, nenumarati monstri deghizati in caini -e imperios necesar sa te dotezi cu bate babane daca vrei sa scapi teafar-, magari, capre, oi fara numar, un ied proaspat iesit de la ma-sa din bindeu, cai. Am intrat intr-o alta lume acolo. 5 barbati in varf de munte, numai ei cu ei, cu animalele si cu padurea. Inimaginabil. Am stat seara la foc cu ei, am primit papa (jantitza ii zice chestiei cu care am fost servita initial, si care, madama sensibila de urbe cum sunt, mi-a intors stomacul pe dos si mi-a provocat o senzatie de voma incontrolabila). Am fost serviti cu mamaliga, urda, cas, bureti, all natural. Barbatul meu a acceptat si o tuica, sa nu care cumva sa se demasculinizeze in fata celor 5 haiduci oieri. A doua zi am pornit din nou. Dar nu mai eram doi. Eram trei. Ni s-a alaturat Balan, unul din cainii baciului. Inutil sa spun ca am sperat ca se intoarce dupa o bucata de drum, cand va observa ca nu suntem ciobani iesiti pe campul muncii si nu ne intoarcem la stana, seara. A venit cu noi tot drumul, pana s-a ingrosat gluma. Si iaca asa au trecut o zi, o noapte si inca o zi, in formatiune de trio. Incredibil, dar doi turisti pusi pe drumetie si-au schimbat traseul din pricina acestui Balan. Voiam sa continuam sa facem creasta, dar nu ne puteam permite sa lasam cainele cu ochii in soare in satul de unde urma sa luam trenul spre Cluj. Cum sa te imprietenesti cu cu caine, sa ii dai mancare din traista ta (care contine 400 gr biscuiti, 300 gr saratele, 6 piersici, cateva felii de paine, toate astea pt 4 zile), sa ii spui ca esti prieten cu el, sa te joci cu el, sa iti pazeasca cortul noaptea mai ceva ca un paznic de curte imperiala, sa il porti prin cele mai vitrege conditii pe creste, prin vant, pe pietre care ii distrug picioarele, sa il chinui pe drumurile alea abrupte...si apoi sa-l lasi la dracu` undeva unde n-a mai aterizat in viata lui?! Trebuia, absolut, dus inapoi. Eu mi-am lasat cartea de vizita la stana, in semn de multumire fata de ciobani, deci riscam chiar sa fiu acuzata de furt de caine, poate ma suna ciobanul ala sa imi reproseze ca i-am luat cainele de la stana. Asta oricum putin probabil, erau destui dulai. Dar ideea asta de a trisa, de a fi prieten cu cineva, si apoi de a-l arunca la gunoi, m-a frustrat si pe mine, si pe iubitul meu, care, sincer, nu-mi parea atat de sufletist fata de un animal. Ajunsi aproape de varful Bistricioru, am pus amandoi problema pe masa si am discutat-o, ca doar oameni suntem. Am confruntat variantele de solutionare a dilemei. Puteam continua drumul stabilit de acasa, sa ajungem in alt loc de unde plecasem, sa luam trenul si sa dam cainele naibii, ca doar se descurca el. Dar strabatusem o groaza de km, cainele nu avea mai mult de 2 ani, era tanar, nu prea umblat prin padurile alea misterioase, mai mult ca sigur n-ar mai fi ajuns acasa si ar fi fost cel mai probabil adjudecat de catre alt om, nu se stie cat de bun sau cat de rau. Ideea asta de a lasa ceva/pe cineva in voia hazardului era frustranta rau, mai ales ca noi ne-am purtat frumos cu cainele si noi am pretins ca suntem prieteni cu el. Oricat de pueril pare (pt ca sunt aproape sigura ca multi au renuntat deja sa citeasca entry-ul asta pt ca pare al dracu de boring si de patetic), am decis sa ne intoarcem (desi era un drum nasol de strabatut inspoi spre stana) sa ducem cainele de unde a venit cu noi. Ok, zis si facut. Dar ne-am dat seama ca el deja ne luase drept noii lui stapani. Chiar si ajunsi la stana, n-am fi scapat de el. Asa ca, din nou, impreuna cu stimabilul meu companion, ne-am afisat talentele strategice si am dat verdictul: nu mai suntem prieteni cu cainele. Pe drum n-am mai vorbit cu el, nu i-am acordat atentie, noi ne-am scos ultimii 6 biscuti din dotare si animalului nu i-am dat nimic, am mancat in fata lui ca doi nesimtiti fara obraz. Am ajuns si la poiana cu pricina dupa un timp. Dupa cum banuisem, cainele nu voia sa asculte, nu voia sa mearga acasa. Am inceput sa tipam la el. Nu i-a placut. Am ridicat batele spre el, am urlat la el, l-am alungat ca niste vandali, l-am trimis la stapan, la naiba, la ma-sa, la mortii ma-sii. N-a vrut. A rezolvat Robert prin huidiulei de-alea a la cioban, cu voce baritonala si gesturi de viking. Cu coada intre picioare, superbitatea de caine alb, cu colti perfecti, cu alura de caine sportiv si sanatos, blana deasa, ca de leu, cu numele "Balan", s-a retras, nemaivenind dupa noi. Aproape m-a apucat plansul dupa ce ne-am despartit de el. Mi-a parut rau ca a trebuit sa ne purtam asa cu el. Nici perechea mea nu era prea incantata de ceea ce facusem, dar mai bine sa ne simtim rau acum, ca l-am huiduit, dar a mers acasa, am gandit, decat sa il fi lasat sa ne urmeze si apoi sa-l lasam la dracu`-n praznic, in tinuturi necunoscute, unde riscul sa fie apropriat de vreun taran dilau era mare. Iata, un entry despre o poveste nu prea epica. S-au intamplat chestii, dar nu de o notabilitate mare. Mai mult aventura constiintei e cea de subliniat aici. Cum doi insi s-au lasat sensibilizati si si-au dat planurile de-a dura ca sa inapoieze un catelandru. Imi place sa cred ca sunt printre cititori oameni care ar fi facut la fel, oricat de lipsit de sens pare. Traiesc cu speranta ca am facut o fapta buna acestui caine pe care, sincer, daca aveam masina, il luam cu tot dragul acasa, desi nu e caine de apartament. Era atat de jucaus, nazdravanul. Si era cat un taur, ieseai cu el pe strada, cred ca pe o raza de jumate de kilometru nu se apropia nimeni de tine. Ce a fost mai crunt a fost faptul ca amandoi am empatizat cu cainele, amandoi ne imaginam ce era in capul lui, ce gandeste despre noi. Cred ca dupa ce si-a dat seama ca e deja departe de casa si noi nu avem de gand sa ne intoarcem si drumul devine din ce in ce mai nasol, s-a uitat la noi ca la niste jeguri. Cred ca zicea in sinea lui: "lua-v-ar naiba de trisori, m-ati facut sa cred in voi ca si cum ati fi prietenii mei, si acum ma lasati balta". Coada, care la inceput de drum ii era ridicata si joviala, pe creasta era pleostita si dadea semne crase de sictir. Balan nici nu se mai uita la noi, o lua prin padure inaintea noastra, se mai uita in urma, mai mult de complezenta, sa vada daca nu il lasam si mai singur decat era deja...ce mai, eu, una, m-am simtit ingrozitor, mai ales la scena cu alungatul. Doar gandul ca ajuns acasa, primeste de mancare si trage un somn bun langa focul facut de baci m-a mai linistit. Stiu sigur ca lucru mai bun decat sa il fi dus acasa nu puteam face.

Am ajuns de doua zile acasa de la munte si inca mi-e proaspat in cap felul lui Balan de a se juca, pieptul lui mandru ridicat la nivelul mainii mele ca sa-l scarpin, pt ca dup-aia sa ma linga pe mana in semn de merci beaucoup, cum il deranja pe Robert in timp ce punea cortul, cum sarea dupa muste, latratul lui grav cu ecou peste munti si peste vai.
In caz ca va intalniti vreodata cu un caine superb, alb, mare, cel mai probabil singurul care nu sare la gatul vostru dintr-o ceata de vreo 15 monstri, cu alura de leu, prin muntii Calimani, salutati-l din partea mea.

After-munte effect. Luni. E bine.

Munte. Liniste. Lapte de taran. Lapte de la vaca unui taran, pardon. Aer curat. Pleonasm, ca am precizat deja ca e munte. Dormit in iarba. Soare. Praf ridicat de pe ulita dupa ce trece caruta. Taaaare fain.
Mi-au prins bine doua zile - care au parut vreo 4 - la cabana. Am continuat traditia estivala de facut nimic. Dar m-am trezit azi dimineata cu o tona de energie. M-am dus in parc, nu era nici portarul, am intrat pe gratis, m-am batait putin pe acolo si am venit acasa sa fac dush, sa ma imbrac si sa o iau iar din loc. Nu stiu exact ce fac azi, dar nu conteaza. Ziua a inceput bine. Multumesc efectului de munte.

Visul unui handicapat

Taica-meu are talentul de a vorbi foarte mult. L-am mostenit. Chestia e ca vorbeste mult despre lucruri despre care n-ai vrea deloc sa ti se vorbeasca. Sa luam exemplu filmele. N-ai vazut Vantage Point? Iti zice tata: tot, absolut tot, despre fiecare personaj in parte, despre fiecare alter-ego al lui in parte, despre fiecare scena, detaliu, explozie, subterfugiu care, poate, scapa privitorului de rand. E ca si cum ai vedea un film fara sonor. Asa e cand iti spune tata despre un film.Filmul nu e complet. Imaginar, poate il vezi, daca te duce mintea si daca ai darul de a transpune imaginar cuvinte.
Drept sa spun, sunt putin complexata de faptul ca nu am asa talent la descriptive speeches. Merg mai mult pe reflective sau persuasive. Vreau sa scriu o carte. Dar vreau asta demult. Am doua incepute. Idei ar fi si pt 3, chiar azi ma gandeam serios sa o incep pe a 3-a. Dar mi-am infranat impulsul asta pt ca am realizat ca in scurt timp va ajunge sa stea in oala celorlalte doua, neterminate, blocate - una undeva pe la mijloc, in toiul actiunii, si cea de-a doua imediat dupa intriga. Am de gand sa fac un ala-bala-portocala cu astea doua incepute, sa vad care iese castigatoare, si sa o termin. Oricare ar iesi, ceva imi spune ca nu va fi asa usor. Enough said despre asta. Sa revin la tata. Am fost acuma la el si mi-a povestit despre un alt film, titlul nu a fost mentionat, in schimb, toate celelalte detalii mi s-au adus la cunostinta.
Ma gandeam sa bag acum un entry despre ce am visat eu azi, cand am dormit de pranz. Insa nu mi-a iesit. Intai trebuie sa subliniez faptul ca am reusit performanta asta - sa dorm in timpul zilei. Mie nu-mi iese nici sub tutela astrului selenar activitatea asta, sunt insomniaca get-beget. Ma rog, nu-mi iese singura, cand dorm cu cineva, sunt ca un bebe. Ca un bebe cuminte. Ca am vazut azi unul pe strada, obez, cu ciocolata pe toate formele alea hidoase de relief de pe mecla lui, nu avea mai mult de 2 ani si deja se intrevedea un stralucit viitor de ceafa lata, avea un lantic la gat de minim 20 gr, ma-sa ii vorbea in italiana, dar era clar romanca, purta sutien rosu la vedere, pantaloni albi mulati pe suncile facute de la macaroanele in exces, si sub ei, chiloti negri, de-aia cu ata-n cur, o imagine ce nu putea fi mai nefast completata decat de o poseta aurie si un triplu strat de ruj roz pe buze.
Deci, eu nu prea dorm. Sleeping is a waste of time. Nu imi place. Dar in ultimul timp vad ca incepe sa treaca insomnia. Am asteptat mult vacanta asta. Foarte mult. Stiam ca vreau sa ma odihnesc. Dar nu am intuit ca o sa imi dorm chiar toata vacanta. De vreo 3 zile dorm bine noaptea, iar faptul ca azi am tras un somnic taman in toiul zilei m-a pus serios pe ganduri. Cred ca in noaptea asta imi bag picioarele si nu dorm, asa, in semn de protest. Daca las somnul sa devina un hobby, am sa il practic mai des decat as vrea. Si sa nu uitam, sleeping is a waste of time.
Dar lasand asta deoparte, chiar voiam sa va zic ce am visat. A fost un vis de 2 lei(vechi), deloc important, bizar, suprarealist, dar care mi-ar fi upgradat putin veleitatile descriptive. Nici sansa...N-am rabdare. Mai bine am scris iar un entry de-asta kilometric pe tema NIMIC, in loc sa va zic despre visul meu. Si inc-o chestie...Eu, cum dorm rar, visez si mai rar. In sensul ca visez ... aproape niciodata. Deci n-ar fi fost o idee rea sa va zic ce-am visat. Erau ceva scriitori prin el - sigur unul era Celine, ca tot injura ca se blocase si el la un moment dat in scrierea romanului Voyage au bout de la nuit, Joyce, Kafka, Malraux si inca vreo cativa care nu stateau la masa cu mine, deci nu mi-a pasat de ei. Erau cam misogini si ma miram ca indraznesc sa poarte discutii necioplite cu mine de fata. Dar eu le si gustam si mai si puneam paie pe foc. Eram barbat. Mancam toti ceva carne de porc foarte scarboasa, pana cand mi-am adus aminte ca eu sunt vegetarian(a???). Ma rog, dup-aia eu m-am dus pe bloc sa fac plaja, tot ziceam ca soarele poate imi reda echilibrul , ca numai el e scaparea mea , deliram. Cert e ca oricat de cretin pare, it made sense to me. Dar nu-l pot povesti. Chiar nu ma pricep sa scriu texte descriptive.Trebuie sa gasesc un tratament pt handicapul asta. Altfel raman tot la intriga.

Now the old king is dead. Long live the king!

Ascult Coldplay. Nu-mi vine sa ies din casa.
Gata bacul, am mai zis-o. S-au afisat si rezultatele. Luat.
E iulie, undeva dupa 5. Si e vacanta.
Nu simt nimic.
Doar un mare vid. Toate lucrurile incadrate cu atata scrupulozitate in categoria "dupa bac" - le-am uitat. Mergem in Vama? Sigur, dupa bac. Facem bungee iar? Normal, dar dupa bac. Vii la plaja? Dupa bac. Ti-ai terminat cartea? Nu mai am timp, o termin dupa bac. Ai mai scris pe blog? Neah, nu ma pot concentra, poate dupa bac mai mult. Bagam un ski, mai e zapada in Busteni. Acum nu, dupa bac.
Si iata asa s-au adunat o suita de lucruri pe care le-am asteptat infrigurata DUPA bac. Dupa e acum. Dupa-ul a inceput acum 3 zile. In astea 3 zile nu am fost nici la plaja, nici in Vama, nici la ski, nici n-am scris. Am citit o carte, La Putain Respectueuse - Sartre, ceva dramaturgie frantuzeasca existentiala, not that bad. M-am uitat la 2 filme ieri, am baut cola, am dormit de la 11 seara pana la 11 dimineata. Si acum, gandindu-ma la ce fac azi, capul e gol.

I used to rule the world
Seas would rise when I gave the word
Now in the morning I sweep alone
Sweep the streets I used to own

Ma simt asfixiata ascultand acum Coldplay - Viva la vida or Death and all His Friends. Mi se pare un album bun. Dar greu de digerat. Greu de digerat piesa "Viva la vida" pt mine exact in clipa asta. Dar o las pana la capat, dup-aia urmeaza "Violet Hill", ceva mai dulce.
Daca m-ar intreba cineva daca sunt pregatita, n-as raspunde. Putin agonizanta pozitia asta de rege decazut. Si infinit mai frustranta decat orice alta postura in care un om ar putea fi pus vreodata, cred.
Mi-am luat azi bilet de avion. RO-UK. Secundele alea in care s-a procesat transferul de bani de la mine din cont in contul companiei aeriene au parut cel putin 19 ani. 19 ani in care chiar s-au intamplat lucruri, 19 ani de acasa. Nicio clipa de ezitare, si totusi un neasteptat coup de foudre din partea vietii. In timp ce vedeam bulinele palpainde facand un cerc in jurul warning-ului "do not press any button or your transfer may fail", mi-am adus aminte de un ceas vechi pe care l-am vazut pe peretele unei batrane la care am fost cu tata in vizita intr-o iarna, foarte demult. Nu stiu cine era doamna, nu stiu daca a fost chiar aievea vizita cu pricina, cert e ca am avut pt o sutime de secunda flashback-ul asta cu ceasul vechi pe perete si cu tata de mana.
Nicio metafora in tot tabloul acesta, dar the permanent ticking of a clock, ca o fi ala vechi, ca o fi ala de pe net, dupa care am stat vreo 30 de secunde in care mi-am ros unghiile, cel de la mobil sau oricare altul...m-a blocat. Prima data am auzit asta in Lucky Number Slevin, desi o stiam si inainte: Time is ticking. Si de atunci cred ca ma bantuie proastia asta de sentiment ca timpul trece. Ireversibil.

I used to roll the dice
Feel the fear in my enemy's eyes
Listen as the crowd would sing:
"Now the old king is dead! Long live the king!"
One minute I held the key
Next the walls were closed on me
And I discovered that my castles stand
Upon pillars of salt, and pillars of sand

Stiti povestile alea cu "mai bine domn in tara mea, decat maturator in tara straina". Ma rog, transpuse sub varii forme. Ideea e intotdeauna ca acasa este mai bine decat oriunde altundeva. Si da, cred ca asa este. Pute pute, da`-i caldut. Oricat de multe ifose se intrevad in atitudinea mea, chiar cred ca am parte de multe oportunitati acasa, oportunitati stranse de-a lungul vremii. N-am sa vorbesc despre cat de frumos e in Romania si despre infinitele bucurii pe care mi le ofera. E si normal, e tara mea. Dar in fond, e o chestie de perspectiva.
Multi zic ca dau cu piciorul la tot ce am facut si ca nicaieri n-am sa mai reusesc sa fac ce am facut acasa. Dar, in fond, it`s a matter of attitude. N-am inventat internetul, nici bomba nucleara, si nici n-am construit un azil pt pensionarii homosexuali veterani de razboi. Pur si simplu s-au intampla lucruri. Atata tot. Chestii care mi-au deschis usi si care m-ar putea face sa stau acasa, pt ca acasa as avea ceva asigurat.
Dar treburile stau cam ca la loto. Pare risc sa pleci de-acasa. Dar castigul e mare. Si daca totusi stai si te gandesti bine, nu-i asa mare riscul. Cat de multi bani pierzi jucand la loto? Nu prea multi...Si miza e totusi mare.
Aici situatiunea e similara. Pleci, de pierdut pierzi, nu zic nu, dar nu ceva irecuperabil. E caraghios sa spui ca pierzi familie, prieteni, casa...ca asa ceva nu se pierde. Pierzi eventual siguranta. Dar incerci sa ti-o recastigi acolo.

Of, doamne, ce entry. Si am pornit de la Coldplay...
poate am ajuns sa vorbesc despre plecare tocmai pt ca baietii astia-s britanici si pt ca cea mai frumoasa piesa a lor se numeste Clocks...

Punct. Si de la capat.

Azi s-a pus punct Bacului.
Pt unii urmeaza admitere.
Dar cui naiba ii mai pasa, cand eu azi am scapat de bac? Prin acest entry vreau sa marchez sfarsitul vietii de liceean si inceputul celei de student. Viva la vida! Ciclica vida, c-asa-i mersul...
Azi a fost ultima proba, educatie fizica in cazul meu. Caldura mare, monşer...Horatiu cred ca s-a insolat. Categoric n-as mai fi suportat inca o zi de asteptare, de stat in sali, de emotii "oare ce subiecte ne vin?", inca o tura de proba scrisa. Spre surprinderea multora, si educatia fizica e grea. N-ai dusman nu-stiu-ce subiect, dar dusman iti poate fi salteaua de la gimnastica (a-propos, o tipa si-a dislocat ceva la spate, parea urat, nu am insistat prea mult cu privirea, tocmai urmam eu la executie si nu cred ca era cel mai bun tratament incurajator), dunga ce marcheaza cei 1,90 m pe care ii ai de sarit in lungime, dunga de la viteza, care pare interminabila, sau cronometrul etc. Mi-a placut la educatie, am facut si putina plaja, chiar mi se pare ca m-am bronzat, am prins cel mai bun soare, pe cel de la 7 la 11. Plus ca atmosfera "ca-ntre prieteni" a fost calmanta, in antoteza cu stressul ce ne incerca.

Imi spuneau multi ca Bacul e fix pix pe langa ce urmeaza. I`m ready. Sa vina...
E drept, nu chiar acum. Catinel, sa-mi trag sufletul. By the way, am ajuns acasa si am luat somn instant, cu tot cu echipament pe mine, abia acuma m-am trezit.
Mie mi s-a parut stresant bacul. Pare-mi-se a fost din pricina faptului ca nu am invatat. Am citit azi pe prima pagina a unui ziar cum ca studentii au depus o "plangere" - sub forma de petitie, ma gandesc -, la Presedintele Consiliului National al Rectorilor din România, Ecaterina Andronescu, privind notele prea mari la bac obtinute de elevi in ultimii ani si, implicit, scaderea nivelului calitativ al invatamantului superior. Adica ,frate, cum sa-ti esplic, carevasazica deci, si daca esti prost ingramadit, poti sa iei 10 in bac lejer si dup-aia ajungi la facultate si te-ai dus naibii ca nu stii sa legi doua fraze, desi in diploma de bac te tii bine cu 10 pe linie. Clar ca nu se aplica peste tot. Poate in unele orase, in unele scoli, la unele persoane. Imi pare oarecum rau ca nu fac parte din categoria asta, dar cred ca si pe merit tot e ok. Ar fi bine sa fie toti asa examinati, dupa ce stiu. Desigur, astia din generatia mea vor gandi : "da` ce, noi sa nu luam note mari la bac?" Ideea e alta, si o inteleg perfect. Reintroducerea admiterii ar fi solutia ideala pt filtrarea notelor nerealiste obtinute la bac prin felurite mijloace. Dar cine sunt eu sa mai vorbesc acum...Am bacul dat, tare cred ca si luat, asa ca eu va urez o vara frumoasa si mai dati-i incolo pe toti, e timpul sa fac si eu ceva interesant.

PS - Am I the only one who wants to jump and laugh and scream?
Nu am stare. E gata. Parca as mai vrea. Dar nu tin neaparat. Imi vine sa stau in cap de fericire si apoi sa ma duc pe iarba sa stau intinsa, sa ma lungesc la infinit. Tare cred ca clipele astea sunt unice. Daca citeste cineva proaspat bacalaureat (da, exista substantivul bacalaureat, pl. bacalaureati) blog-ul asta saltaret, ii doresc sa se bucure din plin de efectul acesta cathartic after-bac. Chiar te simti usurat. Nu am sa fac comparatii, se stie in ce clipe te simti de obicei usurat. Dar acum e chiar ceva unic, n-am mai simtit asta niciodata. Si examene am mai dat la viata mea destule...

Si inca ceva:
Racovita rules! :)

2008?

2008 si inca niciun entry despre noul an in care tocmai am pasit.
Ei, si ce? Sa incep cu urari de bine si tot tacamul? Ok, am sa o fac. Pe scurt. Fie ca 2008 sa fie un an mai bun decat 2007 si mai prost decat 2009. Sa fim la inaltime, sanatosi, fericiti si rezultatele sa ne fie pe masura eforturilor. Poate chiar deasupra;)

N-am sa vorbesc despre vacanta, e mult prea in spate, anul asta daca e sa vorbim de New Year`s Resolutions, am sa pomenesc doar de faptul ca I gotta be more focused on what I do. Tot legat de Rev, a fost unul plin de voie buna, destul de domestic, eu, personal, m-am simtit prea bine ca sa observ lucrurile demne de o barfa pe blog, asa ca n-am sa va ofer placerea de a citi despre cine cu cine s-a combinat, care ce cantitate de alcool a ingurgitat si cine cat de penibil a dansat. M-am simtit bine si-atat.

Vacanta asta a fost pentru mine. Am citit, am fost la ski, am fost cu Interactul la Busteni (gosh, guys, how I miss you), a venit Robert, ne-am uitat la multe filme, ne-am prostit ca doi tembeli (la varsta mea e explicabil si scuzabil, dar el?! poate am o influenta proasta asupra celor din jurul meu :)) ), n-am lasat nimic sa umbreasca vacanta asta, am reinceput sa scriu, am mancat supe la plic la Busteni cate n-au mancat altii in toata viata lor, am baut vin fiert fara numar pana am ajuns sa nu-l mai disting de ceai, am facut cadouri, am primit cadouri, am facut tot ce puteam face intr-o vacanta care sa imi umple bateriile. 100% Happiness.

Saptamana ce tocmai a trecut a fost una atat de tensionata, incat acum, in week end, ma simt ca un negru proaspat eliberat de pe plantatia unui american ce l-a torturat o viata. Am luat unele decizii care e posibil sa imi influenteze viitorul intr-un mod ireversibil. Ma uit acum pe geam si vad blocul de vis-a-vis pictat cu un portocaliu ce imi aduce aminte de apusurile de soare din Vama. Mi-e dor de mare.

Am zis ca nu vorbesc despre vacanta. Dar am facut-o deja. A trecut, a fost frumos, now back to work. E timpul sa realizez ca life`s not just a never ending sequence of completions. Dovada vie - teza la mate.

E cam ciudat cum crestem. Si e si mai ciudat cand vedem cum crestem. Se zice ca tu nu te vezi pe tine niciodata cum in/evoluezi. Da` uite dom`le ca se poate. Fac acum lucruri pe care nu le-am facut niciodata. Si le chiar fac cu placere. De la gatitul micului dejun pt Robert, pana la a face exercitii la mate, de frica ca n-ai sa-ti iei bacul, totul e posibil. Era o vreme cand ma tot plangeam ca n-am timp, n-am timp. Ei bine, nici acum nu am. Dar nu ma mai plang. Viata e cum ti-o faci, timpul la fel...cum ti-l gestionezi, asa-l ai.
Ma descotorosesc treptat de inutilitatile ce imi mancau timp, energie, personalitate. E mai bine fara unele lucruri. Abia acum imi dau seama ce simplu e totul. Less is more. Nu e nevoie de multe lucruri ca sa fii fericit.

Dar sa nu alunec pe panta prea alunecoasa a Fericirii. E cam mult de zis, putin se face. Fiecare sa si-o caute, si s-o pastreze atunci cand o gaseste. When it comes to happiness, attitude is everything.

Aaaah, era sa uit. Am mai facut o descoperire :D KT TUNSTALL. In cazul in care citeste cineva ceva din blog-ul meu, sa stiti ca pe artista asta o recomand cu toata inima mea. E absolut mortala tipa! You have to see this:



Stii ce ma scoate din sarite? Oamenii care imi judeca blog-ul. Dom`le, ai ceva cu mine, go ahead and tell me. Dar lasa-mi blog-ul in pace. Aici scriu ce am eu chef, aici vorbesc cu mine. Daca ai avut vreo clipa senzatia ca iti scriu tie, draga cititor, naiba stie cum te cheama si ce functie ai, te-ai inselat. N-am pretentia sa ma intelegi. Nici sa citesti manifeste literare pe blog-ul meu. Nici sa citesti articolele pana la capat sau sa accesezi link-urile pe care ti le recomand.


Suddenly I see. Prea tare melodia :)

2008... a inceput cu mama cam suparata, o tabara la Busteni prea mishto ca sa o mentionez - ah, si cand ma gandesc ca acum o saptamana eram la munte -, cu my hero alaturi, cu zapada si vreme minunata, ganduri ceva mai mature, forte proaspete, supe la plic, Ada - cateaua mea - cam bolnava. Pana in aprilie vreau iPhone si MacBook. MacBook alb.
Am citit inca o data un Veac de singuratate de Marquez. Pe spatele cartii scrie ca "asta e a doua carte, dupa Cartea Facerii, care ar trebui citita de intreaga omenire". Agree. In rest, Musil, Gladwell, Houellebecq, ceva poezie si istorie. Bla bla...

Vreau sa imi fac toate analizele cat de curand.

Si vreau sa click odata publish post, ca nu mai am rabdare sa scriu. Have a nice evening!