Confusion...Final Goodbyes

How it has come to this, I have never quite understood. Perhaps, i do. Logically, it is quite possible, in fact, inevitable that it came to this. I am sometimes tempted to be romantic -ok, rarely, but I sometimes am-(and for the sake of threading a perfect novel piece) to say that my heart don’t understand. But the truth is, my heart understands; in fact better than my mind. Months ago, even when laughter and conversation were ample, my heart had already began to beat the shuddery, shadowy beat. It is very much like music; if you were to listen carefully, you’ll hear the faint but definite background pulse going hand in hand with the main composition. That was precisely the case: the main tempo was the joyful, lighthearted beat (oh, how many times a day would I break into a laughter; crack a smile; lean on you and felt safe?) But vague and definite, the shadowy beat of guilt and uncertainty came along side the main tempo. Yes, my heart knew better; discerned better; in fact, much better than my mind would ever.

But it is precisely the sensitivity of the heart that makes it such a contradiction. It understands best for it is most sensitive to the changes in the tides of relationships: foreseeing these changes long before they occur; but yet, because of its sensitivity, it will hurt infinitely. The heart is a muscle, thus, it will ache; it will tire. The mind: a mass of nerves coldly detects, interprets and signals. It cannot tire or hurt.

And how i wished that my heart and my head worked together, flawlessly as a team: that the heart will sense and discern long before any disaster befall and the mind will logically persuade and convince the heart to evacuate from the place of danger. But alas! it is not so at all. The heart and mind, so often, so fantastically mix up their roles and play each other’s part that one is led to walk straigt into disaster, sit there in the middle of it all and not budge. The best part is: we tell ourselves, we have to endure and persevere through the pain. Now, you may wonder how is it possible that the heart and mind mix up their God given, divine roles? But is it not true? The mind does not properl our thoughts forward logically; instead it plays the nostalgic role of the heart and constantly stirs up memories of happier days, bad fights and should-have-been-long-forgotten-but-left-unforgotten pasts alike. And the heart? It illogically persuades and convinces us to make decisions and choose paths. No wonder we stay in the middle of crises to endure when all that we ever needed to do to stop the pain was to walk away.

Now, i have analysed the reason for pain; for sustained periods of gried and the factors that lead one to be “stuck in a moment” (U2) BUt is it of any practical use to me? Not quite. Except that i made a resolution to write this piece titled “Final Goodbyes” (Note: “goodbyes” not goodbye”. Because this is not the first time i said goodbye to this friendship or say it to you aprosophically and neither would it be the last. Until my mind and heart learn to play their own roles dutifully, uncompromisingly, and accurately, i will have to keep saying goodbyes)

“We had joy, we had fun, we had seasons in the sun”

How apt that everything is written in the past tense; but why then do we keep singing this song?

Because of the confusion of the heart and mind; that is why. And so we will just have to keep saying goodbyes.

Cum se fac copiii?

Pai cam depinde.
Daca investim sensul verbului a face, in intrebarea de mai sus, cu a deveni, atunci e simplu: toti copiii se fac mari calai si de fapt nu mai sunt copii la un moment dat. Se ajunge greu la concluzia asta, si timpul nu-i tocmai nesemnificativ. La unii dureaza 20 ani, la altii vreo 60. Ideea-i aceeasi. La un moment dat devii adult. Lasati exceptiile si povestile cu "eu am sa raman mereu copil" si alte vrajeli.

Doi, daca a face = a produce, treaba se complica.

Pe la vreo 4 ani (da, da, destul de repede), mi s-a adus la cunostinta faptul ca un copil este produsul uniunii biologice dintre un El si o Ea. Aveam o veriosoara mai mare decat mine cu vreo 6 ani, si ea deja stia care-i mersu`. Nu am priceput nimic.
Pai si cum ramane cu plastelina?
Eu cand am intrebat-o pe mama de unde vin, mi-a zis ca "de pe balcon". Pai cum?
Pai simplu. "Eu si tati (tata e artist plastic) te-am confectionat din plastelina cum am vrut noi si apoi te-am pus la uscat pe balcon 9 luni. 9 luni in care ne-am rugat la doamne-doamne sa ne dea o fetita frumoasa, sanatoasa si desteapta. Si asa ai aparut tu."
Si cum ramane cu barza?
Eu cand am intrebat-o pe tovarasa educatoare cum am aparut pe Terra, mi-a zis ca m-a adus barza.
Si cum ramane cu Raiul?
Eu cand am fost la biserica si l-am intrebat pe un nene de unde vin, mi-a zis ca sunt darul lui Dumnezeu si ca am cazut din Rai. Si cica tot acolo ma intorc. Nu stiam ce-i ala Rai, deci ma indoiam sa ma intorc acolo. Acum stiu, si am aceleasi mari dubii.

Mama s-a nascut in 6 Decembrie. Cand si-a intrebat parintii cum a venit pe lume, ia ghiciti?! Te-a aduc Miculashu`. Bunicul e nascut in 25 Decembrie. Guess what? Pe el l-au vrajit ai lui ca l-a adus Mos Craciun.
Incredibil cat de inventiva e taratcuta umana cand e vorba de inflorit.

Copiii au marea calitate de a fi curiosi. Si si mai marea calitate de a avea o minte ca o sugativa. Memoria lor suge toate informatiile cu o usurinta uimitoare. Deci nu vad rostul in a minti un copil despre procesul prin care a fost adus pe lume. Pana la urma tot afla. Si cand alfa, in capul ala mic al lui se poarta un razboi crunt: unu la mana, parintii imi pun in farfurie, deci de ce sa ma minta, doi la mana, de ce-mi pun in farfurie daca m-a adus barza? Sa-mi dea barza de mancare, nu ei. Deci ceva tot e la mijloc de codru des. Ceva adevar tot tre` sa fie si in chestia cu "mama face sex cu tata si asa rezulta eu". Cam asta a fost rationamentul meu. Si m-am dus tilip, tilip la mama si i-am zis verde-n fata: "Mama, de ce m-ai mintit si nu mi-ai spus ca tu ai facut sex cu tata si asa am venit eu pe lume?". Maica-mea s-a apucat de ras. Eu de plans. De nervi. Ca nu stiam ce-i cu rasul ala, e de bine sau de rau. Si apoi mi-a explicat in niste termeni prea abstracti pt mintiuca mea cum sta treaba de-adevaratelea.

Ma gandesc ca nu-i tocmai usor sa-i vorbesti unui copil despre adevaratul proces de producere a copiilor, dar cu siguranta parintii care reusesc au o bulina rosie.

Buuon, ieri ma plimb prin centru, vin acasa de la biblioteca, si aud o discutie intre un adult si un copilas:
-Mama, eu de ce-s negru si Lucy e alba? (in conditiile in care Lucy era surioara, si copilul curios era negru, spre deosebire de tot restul familionului, deci probabil adoptat)
-Pt ca Lucy vine de pe o alta planeta decat tine, ti-am mai explicat. Sunteti la fel, doar ca aerul pe care l-a respirat Lucy pe planeta ei i-a facut pielea mai alba. In rest sunteti la fel, nu conteaza de unde veniti, pt mine sunteti la fel.

Bag sama ca de cand cu consumismul asta, copiii au ajuns chiar sa fie facuti la comanda. Si de cand cu expansiunea si globalizarea, poti chiar sa-i comanzi de pe alte planete. Cam ca si cu nevestele rusoaice comandate pe Internet...
Pana unde, dom`le, pana unde? 8-|

Lingual. Multilingual.

An Erasmus party is taking place one evening in Berlin. Friedrich is talking to Joanna, a Polish student. Captivated by his charm, she is about to leave with him and asks where he`s parked his car. In der Kurve he answers, (on the corner). Outraged, Joanna slaps him - Kurve sounds very much like the Polish word kurwa, meaning a girl who is easy. Confused, the young German decides to stay at the party and starts chatting to Cecile, a French girl. With Christmas just around the corner Friedrich asks her outright Isst du Pute? (do you like Turkey?). A slap round the face swiftly follows - in French pute means prostitute. Finally, Friedrich decides to have a cigarette together with Maria, who is Spanish. When he casually offers her a Feuer (a light) the same thing happens again. Third slap! The German word Feuer sounds very similar to the Spanish word follar meaning shag.

Perhaps sticking to just one language is the key to a good night out.

Noi nu suntem monotoni

'A te trezi in fiecare zi si a constata ca inca mai existi e incurajator. E un gand ce te face sa te scoli zi de zi cu mai mult si mai mult chef. Iti confera un oarecare statut de erou, mai ales la vazul atator suferinte si necazuri. Si razboaie. Da, razboaie. Fascinante si razboaiele astea... a curs atata cerneala pentru ele. Si au ramas totusi atatea lucruri nespuse.
E fascinant sa fii tanara. Ai idealuri. Si chiar crezi in ele. Ai vise. Marete si palpabile. Ai un trup proaspat in fiecare dimineata fara macar sa ajustezi vreun defect. Ai atata energie incat ai vrea sa dai si altora. Ai hormoni ce danseaza prin corp un jive continuu. Ai stralucire. '

Era indragostita. E si asta un motiv sa te simti tanar. Pentru ca dragostea e un instrument de auto-reciclare. Te face mereu sa fi mai si mai tanar. Mai ales cand se repeta. E acelasi film, derulat de mai multe ori, cu alti protagonisti. De la Facere pana azi si inca mult timp de acum incolo va exista aceeasi tabla de legi. Respectate sau nu. Iubire. Dragoste. Amor. Cuvinte usoare. 'Te iubesc'-urile sunt imprastiate la fiecare pas fara prea mare tragere de inima. Inimioarele iti inunda mercantil viata, si asta nu doar pe 14 februarie. Dovezile de dragoste au devenit stereotipii ce unora le provoaca greata. Sila. Mila. Repulsie. Ce a ajuns dragostea, daca nu un alt instrument de manipulare a societatii? Iubim pentru ca dorim sa fim incadrati in tipare, in normalitate. "Ce fel de iubita/kisser/partenera in pat/etc esti?Raspunde la 5 intrebari si noi te incadram, taddda, intr-o categorie ;) " Ne casatorim pentru ca asa face toata lumea. Nu mai facem dragoste, facem sex, pentru ca e sanatos. Si atat. Ne dorim trupuri frumoase pentru ca sa ne placa cei cu care avem o asa-zisa relatie. Suntem gelosi ca sa ne dovedim dragostea. Cheltuim bani ca sa impresionam si sa cucerim. Facem copii nu pentu satisfactia personala, ci pentru satisfactia mamei, care isi doreste un nepotel. A colegelor de serviciu care te invinovatesc ca esti singura care nu perpetueaza specia. De fapt sunt invidioase ca inca nu ti s-au lasat sanii si nu ai de hranit o gura in plus, fat pt care iesi mai des la shopping decat ele sau iti permiti vacante mai exotice decat Eforie Nord pe bilete de sindicat. Sa nu ne ingrasam. Sa nu ne insele sotii. Sa nu divortam. Oricum unul din doi oameni divorteaza, oricum credem in iubire pana cand asteptarile ne sunt inselate, apoi femeile o dau pe “Toti barbatii sunt niste porci”, iar barbatii pe “Toate femeile-s niste curve”. Pana gasim un altul/o alta si lucrurile o iau de la capat...Dar da, incercam din rasputeri sa nu cadem in monotonie, nu-i asa?