Interesting times

Last night I had a chat&drinks session with a French friend, and we were talking about different things going on in Europe these days. There wasn't a shortage of things to discuss. Toward the end of the conversation, we remarked in what a crazy time we live. It feels like we're on the precipice of something, particularly in Europe. Things are about to change, we speculated, and they could possibly go in extreme directions. It looks like we've all been victims of that old purported Chinese curse, "may you live in interesting times." But to continue with the 'mangled cliches claiming to be proverbs theme', the Chinese character for crisis also means opportunity! Could the economic crisis lead to a strengthening of pan-European institutions, or could it just as easily lead to the disintegration of the entire EU project?
The topic that got us thinking in this direction was the unfolding story in the UK of ever-spreading strikes among industrial workers protesting the presence of foreign EU workers in the UK. The dispute started last week when British workers at an oil refinery in Lincolnshire walked out in protest at a contract to carry out work at the plant being awarded to an Italian firm, which then supplied Italian workers. Since then, the strikes have been spreading. Workers at neighboring plants have started walking out to show solidarity with the Lincolnshire plant workers. And now nuclear plant workers have joined the movement. The demonstrators are getting a lot of press, and when interviewed the leaders of the walk-outs all say that the plants are hiring "cheap foreign labour" to save money instead of hiring better-qualified British workers at home because they are more expensive. "British jobs for British workers" read the signs.

The assertions they're making, however, adon't exactly reflect reality. According to the refinery owner, a company called Total, the Italian workers are making the exact same wage that the British workers make. Additionally, not a single British worker lost their job as a result of the contract being awarded to the Italian firm. And of course as EU citizens, Italian workers have the exact same legal right to work in the UK as the British workers. And given that these Italian workers have received the same training that the British workers have, claiming that the British workers are better trained betrays more than a little Anglo arrogance.

Yet the issue has taken hold among the British public. The strikes are turning into the biggest labour unrest since the Thatcher government took on the labour unions in the 1980's. Gordon Brown has condemned the strikes, but they continue to expand (but not quite as fast as the media coverage of them is). Given that people in the UK are jittery already about the dire state of the British economy, which is predicted to be the worse affected by the global economic crisis, it's not surprising that people are on edge and looking for someone to blame. Obviously, foreigners are historically one of the first targets in such situations. But what is it that the striking workers want exactly? They're demanding that British companies shouldn't be able to consider foreign EU workers for jobs, but EU membership requires that EU citizens be able to work across borders. So are they calling for the UK to suddenly pull out of the EU?
This trend toward populist protest is hardly isolated to the UK. As the far-right in the UK has reported increased interest in recent months, last week's one-day strike in France demonstrated to many French politicians an alarming rise of the far-left. The demonstrators were venting their fury that as tens of thousands of Europeans lose their jobs, the bankers who got us into this mess are being bailed out by the national governments. Although the strike didn't grind France to a halt as the organisers had predicted, it really seems to have rattled the French government. The French communist movement is reporting that its ranks are growing fast and furiously. Across Europe, the far-left is sensing that their time may have come, particularly in countries like France where they are still a powerful force. According to the BBC, recent intelligence reports have picked up an "elevated threat" from European far-left activists, predicting a possible rebirth of the "violent extreme left."

Both of these groups are clearly not fans of the EU. The European far-right loathes it for taking away national sovereignty, and the far-left regards it as little more than a dismantling of labour protections for the benefit of big business. If either of these two forces become more powerful with the public, it would be bad news for the future of the European project.

At the same time, the changing economic reality could also have the effect of strengthening the EU. Many analysts are predicting that Ireland's dire economic woes will almost certainly mean that the re-vote on the Lisbon treaty will result in a 'yes' this time, as Irish voters lose confidence that the nation could go it alone if need be. European politicians may be able to use the current crisis to point out examples of how a strengthened EU would allow Europe to develop a fast, cohesive and effective response to such crisies in the future. Iceland is now working with Brussels to develop a fast-track process for them to join the EU and get into the Eurozone as quickly as possible in order to resolve their current crisis. And even in the UK, where debate about replacing the sterling with the euro has been dead in the water for years. discussion of the UK going onto the single currency has suddenly reignited as the pound plummets to historic lows.

So which way are things going to go? It's difficult to say now, and probably depends on who will be calling the shots over the next few years - the governments, or a panicked public. These are interesting times indeed.

I`m afraid

Una din legile nescrise care imi guverneaza viata este: "Tine-te, Daria, cat mai tare pe pozitii!" - a nu se interpreta stricto senso, ci mai mult intr-un sens aforistic. Si background-ul meu, dar mai ales felul de a fi m-au indrumat spre o siguranta ce izvoraste din faptul ca ma consider un om puternic. Si curajos, as zice. Copil fiind mi-a fost frica doar de cocosi si de geamgiii care urlau de le sarea pieptu` "Geeeaaamoooooo!". In rest le-am facut pe toate fara greata, chiar cu tupeu putin ciudat pt o fetita cu chip angelic cum am avut eu cand eram copil :))
Sa relatez povestea:
eu am fost copil singur la parinti, bunici, purcei. Unic in soiu-mi. Acasa nu rasfatat, ca mama ma tinea din scurt si o luam pe coaja. Dar in week end-uri evadam la bunici: Lumea mea. Printesa printeselor avea voie sa faca tot ce voia ea. Buuuon. Tata mai mereu prin "delegatii", cand se intoarcea, ma imbuna cu un sac cu oua Kinder, si un sac cu jucarii. Jucarii scumpe si tentante pt copiii manastureni de la bloc. Care imi dadeau in cap daca trebuia, si pan` la urma tot imi suteau ba mingea, ma vreo machetuta, ba pistolul cu apa, sau papusa Barbie. Stateam la etajul 10. Urlam ca din gura de sarpe din fata blocului 'maaaamaaaacoooo! hai jos, ca mi-a furat X jucaria!" Pana venea mama, X era demult fugit. Eu o incasam ca 1) am chemat-o jos cand avea ceva pe foc, 2) ca nu am grija de lucrurile mele, "sa vezi ce fericit a fi tati cand ii zici ca ai pierdut bunatate de jucarie" si 3) ca sunt o rasfatata care nu se stie descurca singura. Nu se tinea cont de faptul ca eram cu doua capete mai mica decat toti si ca aia aveau 10 ani,pe cand eu abia ma sprijineam de 3 anisori.
Si-ntr-o zi ma duce mama in parcul mare. Eu ma sui rapid pe cel mai mare tobogan si un baiat idiot ma impinge brutal; lunec diafan cu pielea-mi frageda pe metalul incins de soare, tot in rostogoale. Curs sange, aproape spart cap, julit, smiorcait, fugit la mama. Primit instant doua palme jap-jap. "Iar te faci de ras? Fetita mare la 3 ani jumate sa nu se descurce singura? Rade tot parcul de tine! Treci acas`!" Ei, pai stai asa, ca-ti arat eu tie smiorcaieli. Mers inapoi la baiatul diabolic, spart capul, scuipat, plecat acasa fericita, cu un zambet larg pe buze.

Si de atunci nu-mi aduc aminte sa fi experimentat probleme legate de personal safety. Nu ma incearca frica decat in singuratate de-aia crunta si in liniste sepulcrala.
Azi dimineata am fost trezita cu noaptea-n cap, la 5:45 de vecinii mei musulmani. Eram foarte speriata, cine draq` suna la usa la ora asta incredibila. Nici nu stiam pe ce planeta eram. Era un foc imens in curte, cineva a dat foc la hambar si acesta a ars complet. Si ne-a furat bicicleta. Ultima, a 3-a. Ca celelalte doua biciclete care erau in curte au fost furate acum 2 luni. Incredibil. Sa nu mai aud cat traiesc povesti despre "civilizatia in Occident". Dar veci! Si aici e ca-n jungla.
Pe scurt, un hot a intrat in curte si a vazut bicicleta. Evident, a furat-o. Dar de ce sa pui viata unor oameni in pericol dand foc la ceva? Focul s-a extins incet, noroc ca ningea si era totul inghetat pe jos, dar a ajuns pana la casa, a ras putin din acoperis, hambarul a disparut complet, precum a ars si jumatate din gard. N-am sa insir aici toata suita de incidente neplacute care li s-au intamplat colegilor mei romani in Anglia, de la furat laptopuri, telefoane, portmoneu, intrat in casa si batut zdravan om ca sa ii fure bijuteriile de pe el.
Cand am aplicat la universitatea asta, m-am uitat la toate aspectele legate de cursul meu, la posibilitati post-graduation, la tot. Nu mi-a prea pasat de oras, sunt 3 ani din viata mea pe care nu tin neaparat sa ii petrec intr-un loc anume, pt ca stiu ca e o situatie temporara. Who the hell cares, atata vreme cat am o diploma recunoscuta in toata lumea, mi-am zis. Ei, acum incepe sa imi pese.

De multe ori mi-e frica in orasul asta. Cand stau pana tarziu la scoala sau la biblioteca, vin acasa cu un ghimbe in inima, nu imi pun muzica in urechi, pt ca vreau sa aud tot ce misca in jurul meu, imi imaginez uneori vreun dobitoc dandu-mi in cap. I`m afraid.
Mi-e frica, aici se poate intampla orice. Si in Romania, si in Somalia, si in Peru, si-n tara lu` papura-voda, oriunde. Dar eu abia de cand sunt pe cont propriu in Anglia am realizat. Acasa patesti ceva, urli, aud vecinii de pe scara, daca esti proletar care sta la bloc, ca tot omu`, dai un telefon la mama, la bunica, suni un prieten, faci ceva. Aici unu la mana, nu am credit la telefon, nu pot sa sun nici la politie. Doi la mana, nu am pe cine sa sun. Pe cine? Vreun coleg, care sta la dracu-n praznic in celalalt capat la orasului? Un profesor? Acasa, sa ma coste si mai mult si sa ii impacientez si pe ai mei, care nu pot sa faca nimic? Pe prietenul meu care azi e pe un meridian, maine pe altul, si oricum nu poate face nici el nimic?

Mi-e frica pt cei de acasa. Cand eram langa ei, era totul sub control. Stiam care ce misca, imi vizitam mama, tata, bunicii foarte des. Nu ca prezenta mea impiedica lucrurile rele sa se intample, dar faptul ca eram aproape ma linistea oarecum, simteam ca pot sa ajut, sa fiu aproape. Acum abia vorbim la telefon, si in ultimul timp aflu lucruri oripilante: bunicul tensiune mare, probleme cu inima. Sotia lui tata cancer la san. Tata ulcer cu complicatii. Blackie e schiopatel de doua luni, a facut intindere de ligament, si de cand stapanii sunt bolnavi nici nu mai mananca.

Cel mai scary e ca nu putem fi in control de fiecare data, ca lucrurile scapa si o iau razna. Si ca uneori o iau razna la modul cel mai infricosator.
Vorba aia, impossible is nothing. Si se mai mira lumea ca oamenii isi pierd increderea in oameni si devin paranoici..intr-o lume de-asta, nici nu e de mirare.

Thinking big in provincie

Am fost intr-o tabara timp de o saptamana, la Rm. Sarat. O tabara intitulata "Universitatea de Vara" de la Rm. Sarat, organizata de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Am fost o mana de studenti (eu eram cea mai tanara, ha!) care s-au adunat acolo sa asculte prelegerile catorva lectori interesanti, veniti din varii locuri. Am sa rezum totul la termenul "interesant', mai ales in conditiile in care eu nu am trait pe vremea lui Ceasca si universitatea asta de vara mi-a dat ocazia sa aflu o grooooaza de chestii. Pare ca o scena cu un copil care nu stie sa citeasca si se uita la pozele din paginile unei carti, si spune: "wooooow, ce frumoooosss!". Cam asa suna acest deloc cuprinzator "interesant", dupa o saptamana intreaga de acumulari de informatie si de experiente noi. Dar sa revin la titlu, ca suna destul de pompos, nu?
Am fost cazati la hanul Poienita, un hotel la iesirea din Rm. Sarat spre Buzau, un complex turistic cu aspect uber-comunist, dupa stilul localurilor unde comunistii isi serbau aniversarile. Daca ii spuneai taximetristului sa te duca la Poienita, se uita cu mai mult respect la tine, si te intreba din ce oras vii. Asadar am fost cazati la Poienita, ne-am respectat, ce sa mai...am stat pe banii statului, si am stat bine. Am sa ma leg de aspectele provinciale ale taberei...o data ca Rm. Sarat e un oras cu aspect de mahala - no offense, nu vreau sa jignesc, dar chiar e micut, si oamenii cam in proportie de 70-80% au un colorit cu nuante gipsane, cladirile, desi renovate unele, sunt fara pic de gust, firmele s-au pastrat de acum cateva decenii bune, bulevardul central arata super kitchos, oamenii par sa se umfle in pene cand intra in Penny Market, doar ala e una din principalele atractii ale orasului. A propos de "atractii" si obiective, tabara de vara se tine acolo pt ca in Ramnic a fost o inchisoare - a carei cladire e in picioare si azi si probabil se va transforma curand in muzeu - , una din cele mai dure, in care erau tinuti detinutii politici. Intr-una din zile am avut de luat cateva interviuri ramnicenilor si i-am intrebat despre inchisoare. Habar n-aveau. Stiau doar cativa. Explicati-mi si mie cum naiba se poate ca un oras de 40.000 de locuitori, minuscul - am traversat tot orasul in 15 minute, de la Poienita pana la gara...sa nu aiba habar de existenta inchisorii? Mai ales ca doua din cele foarte putine monumente ale orasului sunt ridicate in cinstea a doi detinuti de acolo - Coposu si Mihalache? Babes Bolyai are mai multi studenti decat populatia RM. Sarat. In schimb am nimerit sa iau interviu unui domn foarte frustrat din cauza conditiei lui de provincial. L-am intrebat daca stie de inchisoare, ce stie, cine a fost inchis acolo s.a.m.d. Raspunsurile veneau furios: "Ce? Bine ca veniti voi de la Bucuresti cu institutul vostru condus de Oprea, care e si-asa membru PNL, si faceti pe desteptii? Ramnicenii sunt prosti, nu mai puneti si voi intrebari de-astea ca oricum nu va raspunde nimeni. Noi nu suntem destepti ca aia din capitala, noi traim aici si nu vedem nimic. Plus ca sunteti tineri, ce sa intereseaza ce a fost? Vedeti-va de discotecile voastre si de tineretea voastra si lasati comunismul, ca ala e mort"... Bine-ar fi sa fie asa. Dar n-am sa fac acum apologia riminscentelor comunismului, vreau sa subliniez frustrarea asta de provincie. Si totusi, ca sa vezi ce-l durea pe nenea asta... Mai mergem cativa pasi si hopa! ce-mi vad ochii...un grup de emo kids a la Rm. Sarat. Nu aveau conversi, aveau ceva tenesi de la piata, de-aia ieftini, cumparati de la taraba de unde probabil isi luasera si fardurile, ca erau curse foarte urat pe fetele lor prafuite si teribile. I-am oprit sa vedem daca stiau ceva despre istoria orasului. "Hahahaha! Suntem tineri, ne ne intereseaza..." nu stiam ca daca esti tanar nu ai voie sa stii. Ma rog...dar erau emo, ca probabil auzisera la Guerilla (ah, de fapt nu cred ca are frecventa in Ramnic) ca e tare, frateee...
Chelnerita de la restaurantul din incinta Poienitei - una din ele, aia tanara - era o manelista fara maniere care facea figuri de fiecare data cand ii cereai ceva. Facea discriminari intre fete si baieti. Sau intre baieti si baieti. Daca erai baiat si erai dragut, poate aveai norosul sa nu iti scuipe in mancare. I se parea cool ca she was in control, cred...
Si acum vin la Cluj si va anunt cu mare fast mare ca azi se inaugureaza fantana aretziana din Piata Avram Iancu. Sigur ca manifestarile astea nu sunt strict provinciale, ele isi au obarsia undeva departe inapoi in timp si spatiu, inca se simt atat in provincie, cat si in capitala. Dar faptul ca ieri am vazut tot la 5 m cate un afis cu acest mare eveniment mare, si mai ales faptul ca azi am primit trei mass-uri pe messenger legate de fantana vietii...m-a pus un pic pe ganduri. Clujul e un oras atat de bogat in istorie si multi nu ii cunosc nici pe sfert istorioara, dar de fantana se scrie in ziare, se vorbeste pe mess, se sufoca stalpi intregi. Si da, ca sa vedeti cat de mult ma intereseaza grand opening-ul asta, am sa merg, si am sa imi dau dup-aia cu parerea despre ce si cum a fost. De fapt am trecut ieri prin piata Avram si exceptand luminile foarte neinspirat alese pt Teatrul National - o superbie de cladire, dupa mine- si pt Catedrala - si asta un monument de vaza pt Cluj...pot sa spun ca mi-a placut ce am vazut. Nenumarate beculete de toate culorile tasnind din asfalt. Interesant. Sigur ca de cand cu Europa, urmam trendurile, doar am vazut showuri de-astea de lumina si apa, pe ritm de muzica, si in Franta, si in Germania, si in Spania...e frumos :) Bineinteles ca nu am nimic cu faptul ca banii - ai Primariei, ai Consiliului Local, ai clujenilor - s-au dus pe finanatarea fantanii. Am auzit ca terapia cu culori e benefica, iar stressul e mare si la Cluj, nu tre` sa stai in capitala ca sa fii stresat. E destul si aici. Poate culorile alea minunate mai domolesc nelinistile clujenilor. In capitala au pus palmieri, azi maine si la Cluj apar nucile de cocos si bananele prin parcuri.
Tot la categoria thinking big incadrez si stadionul CFR, pe care maine joaca Romania cu Lituania. Si care acum cica e "gata sa-i gazduiasca pe cei de la Bordeaux, Chelsea si nu-stiu-cine, sa se simta ca acasa"...e proaspat dichisit si renovat, acum e ferches si mandru nevoie mare.
Adevarul e ca toate upgradarile astea te fac sa te simti mai bine. Sa traiesti intr-un oras de 5 stele, sa vorbesti urat cu niste oameni care iti sunt superiori intelectual, sa le scuipi in mancare, sa tii pasul cu moda europeama emo, chiar daca esti in minusculozitate de Rmanic...parca parca mai gadila din orgoliul nostru atat de mic. Thinking big makes good to your little ego.

Me, ambivalent? Well, yes and no.

Dupa ce m-am diagnosticat cu mizantropie, m-am banuit de ambivalenta. Si se prea poate sa nu para asta ceva rau, dar in contextul in care eu am stiu mereu sa spun clar si raspicat "nu" sau "da", este clar ca we`re facing a problem. Mi-am dat insa rapid seama ca era doar o banuiala. Un zvon. O autosugestie proasta.
M-a rugat ieri o cunostinta sa-i traduc un text din Franceza in Engleza. Nicio problema, am zis, draguta. Pana cand iti trebuie? Pana marti...Vezi si tu cum stai cu timpul liber, dar pana marti sa fie gata. Ok, facem. Ti-l trimit pe mail, azi. Pe Yahoo! sau pe Gmail sa ti-l trimit? Pe Yahoo, ca sa vad cand ajunge, ca am messul deschis mai mereu. Ok, zis si facut.
Ieri dupa-masa primesc un mail, in timp ce ma jucam ceva beyond idiot. (a-propos, va dau link, cu conditia sa nu ma injurati...se numeste the impossible quiz si e cel mai imposibil si mai retard joc pe care l-am vazut vreodata). Subject: 'Pupy si ms'. From: persoana care m-a rugat, sa-i zicem fuffy. Message: Pana marti, da, fata? Mersi, stiam eu ca la tine am scapare, ca traducatorii astia autorizati is niste hotomani, imi iau o groaza de lovele. Suna-ma cand termini. pa, draguto.
Bun. Inainte de a deschide documentul, ii trimit reply, politicoasa si oarecum recunoscatoare pt binecuvantatul mail ce tocmai mi l-a trimis: "A venit. Ma apuc chiar acum. Cu multa placere. Pa pa. Te anunt imediat ca e gata. Ma grabesc." Apoi downloadez documentul. Il deschid. 69 de pagini. Sa nu credeti ca exagerez. Sau ca bat vreun a-propos kamasutric. Si vad ca mai vine un mail cu un document. 21 de pagini si ala. Mesaj: daca tot mi le faci gratis, ia d-aici inca unu.
O sun:
-Scumpo, am primit mail-ul. Ti-am si raspuns la dansul. Dar te-am sunat sa-ti zic sa nu iei mail-ul ala in seama. Iti dau nr unui traducator autorizat. Suni si te rezolva el. Eu nu iti traduc. Intelegi ce zic? - acel 'intelegi ce zic' de la final e INTOTDEAUNA dovada vie a faptului ca clocotesc nervii in mine.
Fuffy, de colo:
-Da` ce-i? N-ai adobe? Ca ti-l trimit si p-ala.
-Dar nu e deloc nevoie. Mi-ai trimis destule. Mi-ai trimis cam o tona de nesimtire intr-un mail de 3 randuri.
etc.
Conversatia e absolut irelevanta, esenta este ca i-am spus ca un favor trebuie luat ca atare. Si nu transformat in intruchiparea proverbului "Dai un deget si ti se ia toata mana." Poate pare foarte nelegata povestea asta. Rezumatul ar fi in felul urmator: A cere lui B un favor. B accepta. A il zoreste si-i spune ca trebuie sa fie gata repede. B accepta. A e bucuros ca treaba s-a rezolvat. Rapid. Si gratis. B e bucuros si el, ca poate sa ajute. Gratis. Si repede. Dar apoi se razgandeste.

Si aici e loc de o paranteza. In clipa in care am adunat 21 la 69 si mi-am adus aminte ca lucrarea - pe care fuffy o numea "un text", de parca ar fi fost o compunere de juma` de a4 pt ora de scriere - trebuie sa fie gata in 5 zile si ca fac totul din pura amicitie si, trebuie sa recunosc, politete...am zis "mai ho!". Si puteam sa rezolv totul cerand ajutor unui prieten, cu care lucram mai demult cand aveam texte lungi de tradus in timp scurt. Dar mi-am dat seama ca-s cam fraiera daca fac asta. Apoi m-am gandit "da` ce va crede fuffy despre mine? Mi-e nu-stiu-cum sa-i zic, dupa ce am acceptat atat de senina sarcina asta..."
Si iaca asa, vreun minut si jumatate, s-au batut cap in cap doua voci in mine. Una era izvorata din ratiune, cred - aia care sustinea ca sunt proasta ca drumurile din Romania daca accept o umilinta de-asta (n-as fi reactionat asa agresiv daca nu mi-ar fi sarit in ochi nesimtirea asta debordanta). Si una era dintr-aia care tine cont de "ce-o sa zica ma-sa, care o stie pe maica-mea bine? Ce se face, saraca fata, la cine merge dupa? Am incurcat-o doar..."

Pana cand ambivalenta asta s-a sfarsit. Am sunat-o. Si i-am zis ce am avut de zis. Fara nicio retinere. Politicos. Dar caustic. Pt ca nu e normal sa fii luat de fraier in halul asta. Fuffy a plans un pic, facandu-ma o neserioasa si jumatate, apoi m-a intrebat: "Da` nu-l suni tu pe tip inainte sa-i zici sa-mi faca o reducere?"

Cred ca toata lumea are momente cand ar spune "nu", dar spune "da". Din respect, politete, iubire, fraierime, prostie, din cauza sidnromului "ce-o sa zica cutarica". Ideea e sa ajungi sa vezi ce pierzi daca zici nu. Eu aveam de pierdut, maxim, imaginea de fata politicoasa si mereu saritoare. Gratis. (Stiti cum se mai numeste asta, n`est-ce pas? 'Fraiera'. Nu draguta, nu politicoasa, nu de treaba, nu cumsecade.) Nu stiu exact ce am pierdut, nu stiu ce am castigat. Cert e ca m-am bucurat ca nu mi-am pierdut puterea de a spune nu, in noianul asta de lingai ce populeaza planeta.

Grow the fuck up

'Grow the fuck up'.
Asa s-a incheiat ultima intalnire cu un bun amic de-al meu. Vorbeam nu demult despre planul meu de a ma de-maturiza. Am renuntat. E oarecum greu sa imi propun asta dupa ce atata timp am incercat sa esafodez ceva in sens contrar. Plus ca oscilatia nu e cel mai sanatos lucru, desi ne sta tuturor in fire, cu precadere la varsta asta tanara.
Am fost sa donez sange. A fost o consecinta a faptului ca am dat frau liber constiintei civice. Si a faptului ca I was in a slight shortage of money si mi-am facut abonament gratuit. Sangele meu e tanar, e bun, e A(II),RH pozitiv, sanatos, tot ce si-ar putea dori un eventual transfuzat.
Am lesinat dupa. Demult nu mai lesinasesm. Si mai ales, niciodata asa teatral. M-a deranjat putin faptul ca vorbeam cu cineva si mi s-au infundat urechile in timp ce faceam asta, apoi pierederea echilibrului, fragilizarea genunchilor, stelutele verzi din fata ochilor mei palizi, si mai ales frisoanele. Ce e de punctat aici. E extrem de enervant cum unii oameni isi refuza momentele de slabiciune, refuzand efectiv sa recunoasca faptul ca "nu sunt ok". Au venit niste doamne la mine, mi-au dat calciu, vazandu-ma palida like hell, m-au intins pe o canapea, dar eu refuzam sa renunt la statutul meu de erou salvator de vieti prin caritabilul gest al donarii de sange, continuam sa spun ca n-am nici pe dracu`. M-am ridicat cu mult elan, zambetul pe buze, spatele drept si am luat-o spre iesire. Acolo m-am intalnit cu o alta tanti si in timp ce ea ma intreba daca sunt ok, iar eu o vrajeam despre alte subiecte, in eroica mea incercare de a parea catusi de putin afectata de donare, si in final am lesinat teatral, cum numai in filme vezi.
M-am ridicat dupa vreun minut, erau ceva oameni in jurul meu, Robert era si el pe drum, m-a racolat cu buze si fata mov cadaveric, si ziua a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Desigur, from the inside, venea din cand in cand o tenta de un nou lesin, frisoanele au ramas constante, iar corpul meu era mai plutitor ca niciodata. A doua zi la biblioteca am simtit ca nu am aer, urmatoarea zi am lesinat in troleu, apoi iar la biblioteca am adormit...zile de cosmar. Acum sunt la tratament cu vitamine, incerc sa am grija de mine, dupa bac vreau sa mai fac putin sport, sa ma oxigenez...Sanatatea ca sanatatea, dar cred ca e mai mult o matter of attitude and pride.
M-am considerat mereu o persoana sanatoasa. Sport, vegetarianism, apa multa, nopti dormite mai mult sau mai putin, dar niciodata pierdute vitejeste prin cluburi si alte locatii dubase. Cert e ca intriga provocata de donarea de sange e o acumulare de muuuult mai multe evenimente carora nu le-am acordat prea multa importanta. Metaphorically speaking, aici se vorbeste despre efemeritatea fiintei umane, pt cei care inca citesc acest post lung si poate se intreaba "ok, da` ce vrea sa zica?". Sentimentul ca treburile nu stau intotdeauna cum iti doresti e enervant al naibii. Si provoaca si mai multa indarjire sa faci chestii nesanatoase. Ma rog, asta se aplica in cazul unui om incapatanat ca mine...

Azi a inceput bacul si pt mine. Proba orala la limba si literatura romana. Multe comentarii despre faptul ca variantele de anul asta sunt texte non-literare, care nu au nicio legatura cu literatura romana, brisca mea, tot tacamul. Intotdeauna exista o parte vatamata, viciata si o alta privilegiata. Ideea este ca limba romana e tot limba romana, indiferent ce bilet extragi, si cerintele sunt tot cam aceleasi pt tot omul. Citeam acum 5 minute un blog si am incercat sa empatizez. E vorba despre un coleg despre care nici dreaqu` nu credea ca va lua sub 10 si totusi...shit happened. "Tot prostul ia 10 la romana, oral." No way. La romana oral iau 10 ori cei care stiu, ori cei care vrajesc bine si se supun conventiilor, ori cei care au bulan, ori cei care cotizeaza, ori cei care combina strategiile de mai sus in varii feluri. Eu, spre exemplu, stiu. Si azi am avut si bulan. Dar se poate si sa stii si sa nu ai bulan. Cazul colegului mai devreme mentionat. Chestia nasoala nu e nici pe departe nota. E CEEA CE CRED ALTII despre tine. Manca-tzi-ash, a luat ala 9.50....iti dai seama, fraEru`? Pai stai, fratzika...te-ai gandit vreo clipa ca poate tanti din comisie tocmai trece o perioada nefasta a lunii - sau si mai grav, a vietii...- si are chef sa nu ii placa ce spui? Sau te-a luat cu emotie momentul si n-ai fost in stare sa-ti exprimi clar ideea, asta e....nu deducem de aici ca, hopa....esti prost! Se intampla, life goes on.
A-propos de parti vatamate, la mate acea parte sunt eu.

Gata cu povestile despre bac, abia a inceput si deja vorbesc despre el, desi intentionam sa-l las sa curga in voie si sa vorbesc abia dupa ce va fi trecut despre aceasta treapta spre maturizare. Heeeeeei, cred ca mai degraba acest examen ar trebui sa ne invete sa ne de-maturizam. Adolescentii de azi sunt al naibii de maturi. Look around. Toti colegii/prietenii mei vorbesc pe blogurile lor despre problemele SOCIETATII (cade tavanul la Iulius, canalizarea din CJ sucks, politicienii sunt de rahat, alegerile au fost fr audate, grevele continua in aviatia din Japonia, donat sange, viata-i greu s.a.m.d.). Da` stai fratzika, despre tine de ce nu scrii? Vezi? Deja crezi ca esti trecut de vreme, ca SOCIETATEA e mai importanta decat viata ta, are o pondere mai mare pt ca deh....vizeaza o lume intreaga. Ne raportam constant la altii. Ziceam de bac. Mie mi s-ar fi rupt daca n-as fi luat 10 si daca as fi luat 9.50. As fi stiut ca stiinta mea in legatura cu literatura nu ar fi fost alterata, dar orgoliul...pfaaaaaai...cel mai probabil as fi avut o cadere brutala de moral tocmai pt ca "tot prostul ia 10 la oral". Stai mai, ia tot prostul si eu nu? Cum vine asta? Eh...Bacul, liceul in general, ar trebui sa invete adolescentul sa mai fie putin copil. Fara puerilisme si siropuri, just live the present moment. Whatta beautiful cliche...

Bai, stii ce? M-a intrebat cineva cine e cel mai mare dusman al meu? Am zis Timpul. Curgerea lui e ireversibila si adesea dureroasa. Ma leshi? Sigur ca time is money si daca il pierzi pe timp, pierzi bani. Dar eu sunt tanara, nu se pune asa problema inca. Mi-am dat seama cat de mult ma irita monotonia. Al naibii de mult. Cred totusi ca inevitabil incepi sa te obisnuiesti cu unele chestii si le integrezi in rutina zilnica fara sa zici "mac!" pt ca asa sta treaba cu viata asta. Dar sa-ti zic ce ma deranjeaza inca si mai tare decat asta. Faptul ca un om se poate plictisi cu mine. Cred ca ideea asta o suport si mai putin decat faptul ca eu personal ma plictisesc. "Ma plictisesc cu tine" e un alt fel de a spune "you`re not good enough for me". Si asta e o dovada a faptului ca un pic am crescut. Egoismul s-a transformat in altruism, cred. Ma tot gandeam daca nu cumva eu primesc prea mult si nu ofer nimic. Nu e normal sa ma intreb asta, ar trebui sa primesc fara sa ma plang de asta - ar fi si culmea! - si fara sa imi fac griji ca poate dau mai putin. Da, da, vorbim de relatia dintre un barbat si o femeie, sa fiu mai precisa.
Ma deranjeaza cand simt ca cel de langa mine nu are nimic de invatat de la mine si imi doresc sa avansez relatia la un alt nivel. Foarte periculos. De cele mai multe ori se da gres la faza asta. Ah, a-propos de gres...vazut-ati meciuri de la Euro? No comment la meciurile Romaniei, mai ales la ultimul. Execrabil, parerea mea, dar sa nu comentam mai mult. Maine e Germania-Turcia. As vrea sa tin cu turcii, ca sunt ambitiosi, dar imi place mai mult spiritul german :) Prietenii stiu de ce.
Chestia asta cu "let`s take things to another level" e un fel de a spune "let`s die slowly". Dintotdeauan am avut in mine elanul asta inexplicabil spre a face lucrurile mai bine, spre a aprofunda. Dar aici a aprofunda e de cele mai multe ori sinonim cu a involua. Si nu fugim de responsabilitate :)) Dar cu cat ai o relatie mai sanatoasa, cu atat te macina mai putin problemele existentiale. Which is good. Cu greu m-am stapanit sa nu deschid subiectul acesta mlastinos. Te mananca fundul sa stii daca e fericit cu tine, daca nu se plictiseste cu tine, cum te vede el, cum ar vrea sa fii, ce nu e ok, ce sa imbunatatesti, chestii de-astea super-lame pt un barbat, dar esentiale pt o femeie. Intr-o dimineata am intrebat "la ce te gandesti?". In secunda nr 2 mi-am dat seama de stupiditatea situatiei. La ce te poti gandi? La nimic sau la prea multe ca sa le pui in cuvinte...oricum, mi se parea extrem de important sa imi spuna, desi eram constienta ca probabilitatea sa fie sincer e la fel de mare ca si probabilitatea de a castiga Romania Mondialul de peste 2 ani.
Cred ca sa iubesti e sa vrei sa pui toate intrebarile stupide ale lumii, sa te abtii, dar daca totusi le pui, oricare ar fi sau n-ar fi raspunsul, totul sa ramana la fel de frumos. Tocmai de asta things have to stick to the way they are now. Let`s forget about taking things to the next level. Just enjoy them fully the way they are now.

Am zis de amicul meu la inceput, cel cu care am avut o discutie aprinsa. Ne-am certat pt ca l-am facut imatur si i-am criticat atitudinea fata de lume, fata de familie - a lui, desigur, fata de el insusi, prieteni, viata. Foarte aiurea despartirea, intr-un gang, cu priviri taioase, cu vorbe grele, eu nervoasa, el fara cuvinte, eu aproape urlam si il bombardam cu critici... am vorbit acum cateva zile, mi-a urat succes la bac, voia sa ma scoata din biblioteca o jumate de ora, sa stam la un suc, sa blah-blah. Da, l-am judecat. Pe drept sau pe nedrept, irelevant...cred ca judecata e o treaba sanatoasa, it makes you feel alive... Plus ca nonconformismele when it comes to family matters nu sunt tocmai un domeniu pe care sa il gust din plin, eu fiind mai classy de felul meu.
Impuls. Asa se numeste si ce am facut in seara cand l-am certat. N-aveam dreptul, era vorba despre problemele familiei lui, nici nu trebuia sa ma bag. Ma rog... Si si momentele astea de tip "la ce te gandesti acum?" sunt o consecinta a aceluiasi impuls. E bine sa te mai viziteze din vreme-n vreme, sa nu care cumva sa simti ca sufletul tau devine monoton. :)

PS- Ati fost pe acoperisul de la Leul? Am prins saptamana trecuta un curcubeu superb, vazut in ansamblu de pe acest Himalaya al Clujului. A fost superb. Recomand calduros sa urcati, in caz de plictis. Este si o terasa misto, it`s worth it, dar eu zic sa insistati pe panorama.


M-am dus la dus, apoi sooooooooooooomn. Poimaine alt examen al maturitatii. Vinerea viitoare...i`ll officially be on holiday.
Hai noroc si la mate!