Ce-am fost si ce-am crezut ca am fost

5:01 PM Nicicand nu am avut asa o perioada nefasta pt blogareala.
Prin urmare, am sa incep prin a detalia vremea din Anglia la momentul scrierii acestui articol.
Aici ninge de doua zile si totul s-a blocat. Ma uit acum pe geam si vad casele acoperite de zapada, gardul e alb totalmente, strada e nepopulata, la fiecare geam vad clipocit de televizor, probabil lumea sta si isi bea five o`clock tea-ul, bucurandu-se de el mai mult ca niciodata, data fiind temperatura de -3 grade Celsius de afara. Tara intreaga e amortita sub 5 cm de zapada care au facut ravagii. Transportul e dat peste cap, oamenii sunt blocati, nu pot merge la joburi, facultatile trimit mail-uri studentilor spunandu-le sa stea acasa, ca sa nu isi puna vietile in pericol, prin urmare "In view of the adverse weather conditions, the decision has been taken to CANCEL ALL CLASSES TODAY.", la multe magazine vezi placute cu "due to winter conditions, the shop is now closed until the situation gets better". Multi dintre studenti (a.k.a. africani, indieni, unii asiatici) vad zapada pt prima data in viata lor. E incredibil cum o tara care se vrea a fi una din cele mai dezvoltate din lume e incremenita si speriata de niscaiva zapada.

5:03 PM Daca mi-ar fi bine, cu siguranta nu as vorbi despre vreme. Asta e specialitatea englezilor. Eu mi-s latina, nu stau sa disec firu`-n patru despre conditiile meteorologice.

Dar ceva se intampla in ultimul timp. Sufar de apatie. Nu imi pasa. De nimic.
********************
Am sa continui in engleza, curge mai usor. Si parca maschez mai bine ceea ce in romana m-ar face sa par de-a dreptul patetica.
Sa-i spunem "Povestea de joi despre niste oameni pe care nu-i (mai re)cunosc"

5:05 PM You meet someone. He’s everything you ever wanted. You fall in love. You get to know each other, and guess what? He loves you too! Sparks are flying, and there’s magic in the air. You get along great, and as time goes by you realize how much you really have fallen for him. It seems nothing could go wrong, you’re both so in love with each other, you share everything together, you’re like an ideal couple, in every sense of the word.

Then it happened. Suddenly, you feel like it’s just not the same anymore. He’s no longer sweet, and thoughtful, and caring. He turned from being the most lovable person to practically a migraine-causing stranger. You wonder what you’ve done to cause such a change. You labor over endless assumptions and analysis just to explain why things aren’t working the way they were between the two of you. You wonder, does he still love me? You pluck up the courage to ask him, but he just shrugs and avoids giving you a definite answer. You feel more frustrated than ever. And yet, his actions are loud and clear, even though he’s not saying it to your face. The love he once had for you, is no longer there.

You try to deny it. You hope. That somehow, maybe… you’re wrong. That perhaps, he still loves you and there’s a perfectly good explanation for the way he’s been acting. You desperately want to believe that things will get better. But you know you’re not happy anymore. You cry yourself to sleep every night, trying to think of ways to save your relationship. Trying to revive a feeling that was once there but has died a natural death, trying to mend something that you know is broken beyond repair. But then you wake up, and the truth is staring you hard in the face, it’s OVER. No matter how much you try to deny it, his chapter in your life has come to an end.

So now comes the painful process of letting go. You know in your heart that you have to, that it’s the right thing to do, but you just can’t! You love him. You need him. So the natural tendency is to hold on. You tell yourself to just hold on… even though you know his heart doesn’t belong to you anymore. You come to a point where you blame yourself for what’s happening. But it’s not your fault. You need to understand that there are certain things in life that you can’t control. They need to happen because someone up there allows them to happen.

It’s hard letting go of someone that we have loved for so long. It’s painful to watch the people we love, walk away from us. But if they want to go, we need to let them go! It’s easier said than done, but then again love is never easy. It hurts like crazy, and it hurts so bad that we feel like we’re about to bleed from so much pain. No one can truly explain how painful it is, without having experienced it themselves. It’s not easy, and it will take time. But know this and trust in this, IT WILL GET BETTER. The age old cliché, “Time heals all wounds“, may sound boring and repetitive, but it’s true. Letting go allows you and your partner to become the people you were meant to be. You can’t control love. You can’t force someone to stay with you, if you know they’re not happy anymore. What you can do is move on. Believe that there’s someone out there who will love you with everything that they have and in the way you deserve to be loved.

If we really and truly love someone, their happiness should mean more to us than our own. It’s called selfless love. So many lovers in the world are put to this kind of test. Ask yourself. How much do you really love him? Do you love him enough to allow him to go where he’s happy, even if it’s no longer with you? Do you love him enough to allow him to be happy without feeling revengeful or bitter? Do you love him enough to let him go?

Letting go doesn’t mean we need to GIVE UP, it just means we need to GIVE IN… give in to the TRUTH, and learn to accept the fact that we may have lost love, but that doesn’t mean we won’t be able to find it again. Maybe we just needed to love the wrong person first, before we finally love the right one. And when we finally meet the one that’s meant for us, we will know, because nothing and no one can ever take that away from us. Understand this. Only then will we be able to see the beauty of LOVE for what it really is, and appreciate the twist and turns of this journey we call LIFE.
************************
Je est un autre. Daca nu se gasea desteptul de Rimbaud sa spuna chestia asta, poate ajungeam eu copilul teribil al Poeziei. Asa, ce-am ajuns?

************************

Despre cum se fac copiii si alte ciudatenii

Cei care isi mai pierd vremea din cand in cand pe blogul meu, se prea poate sa fi observat widget-ul ala cu 'cine vine, cine pleaca'. Undeva in dreapta paginii, cum mergi in jos. Intai de toate sa zic ce nu face el: nu imi spune numele, grupa sangvina si marimea...nasului nimanui. Nici culoarea ochilor, varsta, adresa sau parola de la mail. Ce face, in schimb, e suficient. Afiseaza intrarile si iesirile. Daca ma uit acolo -ceea ce astazi s-a intamplat prima data in amanunt - vad de unde a intrat pe blogul meu respectivul vizitator - orasul si steagul tarii, acum cate secunde/minute/ore/zile, ce sistem de operare foloseste - Windows, Mac etc - la fel cum vad si DE UNDE A ATERIZAT. Sunt unii care acceseaza direct, tastand adresa linkului, sau clickaindu-mi statusul de la messenger, sau printr-un blogroll.
Dar nu despre ei vorbim azi.

Ci despre cei... accidentali. V-o spun drept, mi-am pus widget-ul ala pt ca intr-o zi m-a apucat trendul asta de "umple pagina aia cu ceva, ca bate vantu`"... Si pana recent, cand am descoperit o oarecare crestere a vizitatorilor, nu stiam toate functiile astea magice.
Intru azi pe blog. Si ma duc la widgetul asta, ma gandeam eu ca el trebuie sa-mi elucideze misterul cu vizitatorii aproape in numar dublu.

Moooamaaaa!
Secretul e sa pui titluri de traffic mare la entry-uri, asta-i tot. Daca as fi om cu ambâţ literar, zau asa ca mi-as alege titlurile cu mult mai multa meticulozitate. Si anume as vedea ce se "vinde" pe google, si mi-as pune dup-aia la titlu. Pentru ca, dragii mei, post-ul cu "cum se fac copiii" e de departe cel mai citit de pe blogul asta.
Da`-i si normal, daca stau sa ma gandesc. Tehnologizare, modernizare, automatizare, globalizare, libera circulatie a informatiei, universul virtual - raspunsul la toate problemele reale. Cum da omu` de o dilema, hop! www.google.com si ne-am scos. Cum nu gasesti o informatie gen "cati kilometri ma despart de New York?", te bagi frumos pe google si da-i sa sune 'distance calculator'.
Da` nu vorbim nici de oamenii astia. Vorbim de aia care nici nu se gandesc ca un 'distance calculator' ar putea vreodata fi chestia pe care ei o cauta atunci cand vor sa calculeze distanta dintre douapuncte de pe o harta.
Vorbim de aia chiar aflati la ananghie.
De cei care nu au idee. De cei foarte in ceata. De cei care cauta in disperare un sfat prietenesc si sincer (ce dumniezo` cautati pe google, fa?), venit din strafundul sufletului pur al acestui motoras de cautare, gugle. Ei, si intra omu` si - musiu se pronunta, musiu se scrie- scrie fain frumos:

- cum se fac copii? - numa` nu credeati ca daca nu stiu cum se fac copiii, or sti cu cati de 'i' se scriu.

Si unde se ajunge? Ca Hansel si Gretel care ajung la casuta de turta dulce, acesti oameni ajung... la mine! Lasati femeile care vor sa afle cum se fac copiii sa vina la mine! La mine pe blog, unde-i cald si bine.

Numa` asa, ca observ ca si post-ul asta are un titlu numa` bun de traffic, pentru cei/cele care ajung accidental aici, si inca nu m-au bagat in origini (eh, vedeti ca incepeti sa va faceti o idee despre cum se fac plozii?), cateva informatii utile puse la dispozitie. Gratis! - pe engleza doar, pe romana nu am gasit nimic in afara de e-referate.ro.

PS - Inainte sa va interesati de-adevaratelea, uitati-va si cugetati de doua ori la imaginea de la inceputul articolului.

Cetateanul exemplar care este

Eu. De cand varsta mi-o permite, n-am ratat nicio sesiune de alegeri, votez in cunostinta de cauza, nu ca bou`, sa ma aflu-n treaba. Donez sange la fiecare 3 luni, ca mai des de-atata nu se poate. Ofer locul in mijloacele de transport in comun oamenilor care au nevoie. Nu dau spaga. Umblu frumos pe strada - ce?! sa nu-mi ziceti ca nu stiti ce-i ala "umblat frumos"?!...de cate ori nu v-ati crizat pe strada ca unu` se uita cu ochi bivolini intr-o vitrina si va statea hapt in inima si nu puteati trece de el, hapt in miez de zi, hapt in centrul orasului, cand, colac peste pupaza, mai si erati in intarziere.... Nu scuip, nu ma scarpin in nas, nici nu-mi scot patrunjel dintre dinti pe strada. Nu fumez in locuri publice. Pt ca nu fumez deloc. Ofer guidance celor in trouble, daca pot. Nu dau nimanui in cap. Etc. Sunt sigura ca v-am convins cat de "cetatean exemplar" sunt...
Ei, dar sa vezi faza...ieri n-am votat. N-am fost cu trupul acolo, dar cu gandul am fost acasa. Ma gandeam oare cati or sa fie la fel de prosti precum au fost la alte alegeri, oare cati chiar au habar ce voteaza, oare cati chiar isi misca fizicul sa puna stampiluta pe buletinul de vot.
Adoptand o viziune mai in perspectiva, trebuie sa va impartasesc si conduita mea super-uber-ultra-environmentally friendly.
Cumpar cat de des imi permite jebul chestii eco. Dau dublu pretul pe niste oua scoase pe dos de catre niste gaini free-range. De-alea care nu stau claustrofibiate in cotete, nu au un tub in gat, care le furnizeaza non-stop mancare, si un altul in dos, pe unde ies cam 25 de oua pe zi. Oua de-alea mari, lucioase, hormonizate, nesanatoase. Nu, eu cumpar oua de la gaini libere, care se bucura de democratie si de dreptul la libera miscare in propriul cotet. Da` ma costa.
Nu fac economie la apa, ca mi-s ipohondria in persoana, si cu cele minim 3 dusuri pe zi ale mele, e cam greu. Dar fac dush cu apa rece. E drept, nu pt economie, ci pt ca face bine la piele, dar se pune si asta. Reciclez hartie, separ gozul ala nereciclabil de cel reciclabil, imi opresc laptopul cand lipsesc mai mult de 2 minute de la el, sting intotdeauna lumina dupa mine, nu las apa sa picure.
Azi mi-am luat ceva servetele in care sa-mi suflu toate cele...si erau din hartie eco-friendly. Scria ca daca vreme de 1 an cumperi servetele de-alea, salvezi 10 copaci. Sigur, e ilogic, pt ca daca iei un pachet pe an, sigur nu salvezi 10 copacei. Dar avea un asterisc in josul pachetului, ca cica 5 pachete pe saptamana, cumparate in fiecare saptamana, acolo duc, la salvarea celor 10 copaci.

Iubesc animalele. Mult mult. Uneori mai mult decat pe oameni. Sigur, depinde ce oameni. Si ce animale. Cand eram mica, uram cocosii. Si cam toate chestiile cu aripi, dar care care stau pe pamant. Curcan, gasca, gaina, cocos... Avea strabunica un cocos in curte, il chema Pishta, era alb si falos ca dracu`. Mi se urca in cap de fiecare data cand ma vedea. I mean, literally. Eram si eu mica de inaltime la 2-3 ani, plus ca si el isi lua avant din departare, sa fie sigur ca-mi nimereste crestetul capatanii. Si scotea sunete de-alea infricosatoare, de-mi picau dintii de frica numai cand imi spuneau parintii ca "mergem la strabunica". Il uram pe Pishta. Dar in rest, n-aveam treaba. Nu-mi era frica de dobitoace. Am copilarit la bunica, unde aveam dreptul de a face ce voia muschiuletul meu in dezvoltare. Asa ca, de-a lungul timpului, am dus in casa bunicilor cele mai felurile specii de animale, precum: veverita, iepure, soparla, pui de rata, caini - nenumarati, matze, bufnita, sarpe, dihor, porumbel, pesti, broaste raioase, soricel, harciog. In clasa a 2-a, cand am facut la scoala povestioara "Puiul"-nu bag mana in foc, dar cred ca Ion Al. Bratescu Voinesti era autorul- am plans cu lacrimi de crocodil cateva zile, nu am mancat nimic si i-am spus mamei acasa ca "mama, ar trebui sa rezolvam cumva problema, cineva trebuie sa salveze puiul ala". Am avut dintotdeauna o maaaare afinitate pt animale. Poate pt ca am gandit in avans si stiam ca oamenii sunt dezamagitori.

Ma rog, sa trec la fapte mai notabile, pe la vreo 13 ani am fost invitata de niste prieteni de la mare, proprietarii unui restaurant din 2 Mai, sa luam masa impreuna. Urma sa halim un porcusor de lapte la protap. Am vazut porcul cum a fost prins in fata ochilor mei, si belit. Vedea-v-as eu pe voi mancand porcul dupa scena asta. Eu din clipa aia am facut un "clac" in cap si mi s-a aplecat de la carne. Culmea, pestele e mancarea mea preferata, cu ala nu aveam nicio treaba, am continuat sa mananc. In schimb, orice alt animal nu mi-a mai intrat in gura. Pana anul asta, cand la recomandarea medicului, am revenit la vechile obiceiuri.
Imi plac hainele. Daca se poate, cat de scumpe. Imi plac materialele pretioase, desi de obicei ma imbrac casual. Imi placeau blanurile. Pana mi-am adus aminte ca nu-i eco-ethic. Si pana am vazut filmuletul asta:
(PS: NU apasati play daca va stiti slabi de inger!!!)


Ei, si acuma vine partea de debate. A fi sau a nu fi eco. E la mare cautare sa fii environmentally friendly azi, sa go green, sa faci pe dracu-n patru si sa ajuti natura. Dar cred ca toate au o limita. Filmuletul e urat, eu iubesc animalele. Sgur, tre` sa ne ingrozim cu totii de ceea ce se intampla. Dar you will never believe: eu sustin sa NU renuntati la incaltamintea de piele. Pt ca aia de musama face picioarele sa miroasa urat. Sa nu renuntati la blanuri in caz ca locuiti la Polul Nord. Sau Sud. Ca acolo aveti nevoie. In rest, recomand sa limitati pe cat posibil consumul de blana. De animal. Nu aruncati prea multi bani pe chestii eco. Chiar sunt scumpe. Dar daca aveti destui bani incat sa nu va pese, go-ahead, sanatate si virtute, go green big time. Nu renuntati la parfum, ca are efecte benefice de cele mai multe ori. Dar nu cumparati parfumuri si cosmetice care au fost testate pe animale sau care chiar folosesc animale drept ingredient de baza - ex: unele parfumuri. In speranta ca filmuletul nu a starnit mila, ci mai degraba a deschis ochi, va doresc numa` bine.

Despre Singuratate (NU EMO!)

Tocmai ai realizat astazi ca de fapt si de fapt esti prin definitie si iremediabil singur. Lucky you, multi trec prin viata fara sa-si dea seama de asta. Eh, si acum ce faci? Pai, sterge-ti lacrima ce sta sa-ti pice din coltul ochiului si be happy ca ai incetat sa mai visezi cai verzi pe pereti inainte de a ajunge sa te sui pe ei. Pe pereti, nu pe cai. Impaca-te cu conditia ta de om. Intre alti oameni. Nu e nici un bai si nici motiv de tristete nu e.

Adicatelea de ce-am fi necajiti? Ce, singuratatea asta este asa, un fel de boala rusinoasa si cumplita de care am face bine sa ne ferim mai abitir ca de o plimbare prin Iris(sau Ferentari, daca vrei exemplu de cartier mai "fioros") intr-o noapte fara luna? Eu as zice ca lucrurile nu stau chiar asa si ca singuratatea nu numai ca nu este ceva care trebuie evitat cu orice pret dar, adesea, ne poate fi un bun prieten. Si, mai ales, singuratatea de unul singur este intotdeauna de preferat singuratatii in doi sau sapte sau cati or fi.

Ne dorim sa avem pe cineva alaturi? Pai asta se poate aranja foarte usor. Ne va face asta mai putin singuri? Nicidecum, ba chiar dimpotriva. Pt ca atunci cand suntem langa altii, pt cine are "ochi" sa "vada", zidul adesea invizibil dintre oameni (si pe care nu-l putem trece oricat am incerca), separatia care exista intre oameni, sunt cu mult mai evidente decat atunci cand suntem de unii singuri.
Nu stiu care ati vazut filmul The Thin Red Line, la un moment dat unul dintre personaje il intreaba pe caracterul interpretat de Sean Penn: "Do you ever get lonely?" La care el raspunde: "Only around people."

Si ia ziceti-mi, de fapt si de fapt, a vazut cineva vreodata o creatura ne-singura? Ca zau c-as vrea s-o vad si eu.
Dar, pana la dovada contrarie eu raman la parerea mea: un om + alt om face intotdeauna doi oameni, oricat ne-ar placea noua sa credem ca uneori e posibil sa faca unu.
Oricat de mult am vrea si am incerca si indiferent cat de apropiat ne-ar fi un alt om, nu vom putea niciodata simti exact ceea ce simte el, nu vom putea niciodata vedea cu ochii lui, gandi gandurile lui, zambi surasurile lui, plange lacrimile lui, avea amintirile lui, trai viata lui, muri moartea lui. Doar pe ale noastre. Atat. Doar pe ale noastre.

Putem fi eventual langa altii dar asta nu ne face mai putin singuri. We are all alone, all of the time. We are all, islands.

Nota: din pacate limba romana nu are cuvinte separate pt lonely si pt alone de aceea confuzia adesea intalnita in romana. Parerea mea este ca, indiferent daca uneori sintem lonely sau nu, suntem mai intotdeauna alone. Lonely poate fi remediat dar alone nu poate fi, este parte a conditiei umane atit la nivel micro ca fiinta intre ceilalti oameni cat si la nivel macro ca fiinta in univers.

N-as prea vrea ca s-o mierlesc

Sau, cum zicem noi, francofonii, je voudrais pas crever. Cu ghilimele. Ca e titlu. Titlul unui ciclu de poezii de-ale lui` Boris Vian. Poate suna mai cunoscut L`ecume des jours sau Automne a Pekin. Dar astea-s romane. Cu accentele de rigoare, pe care mi-e lene acuma sa le asez unde trebuie. Ca tre` sa intru in Word, sa scriu acolo, sa dau CTRL+C, apoi sa vin inapoi in fereastra aceasta, si sa dau intr-un final apoteotic CTRL+V aci. Complicat, cand nu stii sa-ti faci scurtaturi direct de la tastatura...a-propos, exista cativa oameni cu care corespondez prin internet si care scriu cu diacritice. Ca e blog, ca e messenger sau altceva, ei le folosesc. Si vreau si eu. Deci daca unul din ei citeste treaba asta, sa-mi lase si mie un mesaj cum se face asta. Cum setez tastatura sa pot scrie cu caciulite si acoperisuri si sedile?
Zice omu` asta, Vian, care printre altele, a fost si poet (pe langa scriitor, dramaturg, romancier, traducător, inginer, inventator, trompetist şi comentator muzical), ca nu prea vrea s-o dea in bara. Sunt de acord. Da` cateodata se-ntampla. Cititi mai departe daca vreti sa aflati ce-i de facut ;)

Vin vremuri in viata unui om cand are un morcov mare de tot infipt in varii orificii si ii e frica. Frica de ce? De esec, fratilor, ca ala nu ne place noua. Vrem numai succesuri - si aici cu ghilimele de rigoare, scuzati plagiarismul - si victorii. Da` inevitabil o mai mierleste omul din vreme-n vreme, tocmai sa-si confirme statutul de faptura omeneasca, cu slabiciuni si scaparari.

Si ce sa facem atunci?
1. Just lay back and enjoy. Da da, esecul. Are partea buna ca...o data, e irevocabil. Ai dat-o-n bara, s-a dus baba cu colacii. Poti s-o freci in noroc cat vrei, ca treaba e (de)savarsita. Nu te agita sa repari, ca nu are sens. Priveste in jur si bucura-te ca nu-i mai rau.
2. N-o lua niciodata de la capat. Numai de unde ai gresit. Pt ca asa, sansele sa mai gresesti o data pt ca nu ai identificat corect locatia bubei, sunt triple. Deci poate o mai dai si a doua oara in bara, din dorinta de a economisi timp pe inspectia locatiei bubei.
3. Asa...apoi...ce mai poti sa faci, e sa incerci sa te minti frumos ca nu a fost vina ta. Ca totul s-a intamplat din greseala, si ca niciodata niciodata nu se va mai repeta. Paseaza numaidecat vina pe altul, ca e cel mai sanatos.
4. Niciodata nu uita ca "Si Xulescu a mierlit-o, deci sunt ok, nu sunt primul si nici singurul care s-a facut de cacao, mai e cel putin unu`, nu-i asa grav." E foarte important sa nu fi singurul care s-a facut de rahat. Nu conteaza ca te-ai facut de rahat, conteaza ca s-a facut si Xulescu inaintea ta, tot de rahat, tot asa frumos. Mirific. You are nooooot alone!
5. Poti foarte bine sa adopti si atitudinea emo, sa te tai rapid-rapid pe vena, ca asa scapi de toate punctele enumerate mai sus, nu te mai complici si scapi mai usor.
6. Nici prin gand sa nu-ti treaca sa faci aceeasi chestie din nou. Chiar si daca trebuie, mai bine las-o balta. Da-te batut, ca e cel mai sigur. Doar nu vrei sa te mai faci o data de toata mandra minune, nu? Sau, si mai rau, sa iti iasa treaba bine?!

Asa cu mierlitu`... Sper ca nu puneti la indoiala valoarea lectiei de viata pe care tocmai v-am servit-o. Pe gratis. Si ca veti urma intocmai sfaturile mele pretioase. NOT.

PS - Numai pt curiosi si pasionati. Si francofili:

Je voudrais pas crever
Avant d'avoir connu
Les chiens noirs du Mexique
Qui dorment sans rêver
Les singes à cul nu
Dévoreurs de tropiques
Les araignées d'argent
Au nid truffé de bulles
Je voudrais pas crever
Sans savoir si la lune
Sous son faux air de thune
A un coté pointu
Si le soleil est froid
Si les quatre saisons
Ne sont vraiment que quatre
Sans avoir essayé
De porter une robe
Sur les grands boulevards
Sans avoir regardé
Dans un regard d'égout
Sans avoir mis mon zobe
Dans des coinstots bizarres
Je voudrais pas finir
Sans connaître la lèpre
Ou les sept maladies
Qu'on attrape là-bas
Le bon ni le mauvais
Ne me feraient de peine
Si si si je savais
Que j'en aurai l'étrenne
Et il y a z aussi
Tout ce que je connais
Tout ce que j'apprécie
Que je sais qui me plaît
Le fond vert de la mer
Où valsent les brins d'algues
Sur le sable ondulé
L'herbe grillée de juin
La terre qui craquelle
L'odeur des conifères
Et les baisers de celle
Que ceci que cela
La belle que voilà
Mon Ourson, l'Ursula
Je voudrais pas crever
Avant d'avoir usé
Sa bouche avec ma bouche
Son corps avec mes mains
Le reste avec mes yeux
J'en dis pas plus faut bien
Rester révérencieux
Je voudrais pas mourir
Sans qu'on ait inventé
Les roses éternelles
La journée de deux heures
La mer à la montagne
La montagne à la mer
La fin de la douleur
Les journaux en couleur
Tous les enfants contents
Et tant de trucs encore
Qui dorment dans les crânes
Des géniaux ingénieurs
Des jardiniers joviaux
Des soucieux socialistes
Des urbains urbanistes
Et des pensifs penseurs
Tant de choses à voir
A voir et à z-entendre
Tant de temps à attendre
A chercher dans le noir

Et moi je vois la fin
Qui grouille et qui s'amène
Avec sa gueule moche
Et qui m'ouvre ses bras
De grenouille bancroche

Je voudrais pas crever
Non monsieur non madame
Avant d'avoir tâté
Le goût qui me tourmente
Le goût qu'est le plus fort
Je voudrais pas crever
Avant d'avoir goûté
La saveur de la mort...

Boris Vian

Am I The One? - ciclul 'Silly questions with no answer'

Cateodata nici nu realizam cat de naivi suntem. Credem cu sfintenie intr-un lucru ce, in final, se poate dovedi a fi o simpla iluzie iluzorie - pleonasm de duminica, creierul e pus in functiune la cote minime, rog indulgenta.
Poate ca ma insel eu si poate ca asteptarea nu-si trage nicio seva din naivitate, poate e doar o alta idee stupida de-a mea - tot de duminica seara, ca in rest am doar idei geniale, se stie...
M-am surprins pe mine zilele astea cat de mult m-au "atins" la coarda sensibila niste lucruri. Despre mine se pot spune multe, dar nu stiu daca 2 din 10 oameni ar crede ca sunt o romantica incurabila. Exagerez, desigur... sunt perfect - si rapid - curabila, dar imi place cum suna sintagma. As inlocui totusi acel "romantica incurabila" cu "sensibila". E stiintific dovenit ca femeile sunt mai sensibile - de aici si denumirea de "sex slab" - decat barbatii - dragii de ei, numiti, cum altfel?!, "sexul tare". Nu prea inteleg ce e cu diferenta asta de consistenta intre cele doua sexe, dar da, cu concluzia studiului sunt de acord.
In fiecare dimineata cand ma duc la universitate trec pe sub un pasaj, un gang dubios, care face legatura dintre cartierul in care stau eu si centrul orasului. Are ceva de pe vremea lui Jack Spintecatorul tot subway-ul ala, ma intriga de fiecare data cand il traversez. Si totusi, are si o latura prietenoasa, caci zi de zi vad acolo un om care canta la chitara si are o palarie cu cateva lire in fata lui. Nici dracu` nu-l baga in seama, tinerii au cam toti iPod-uri infipte-n creier, batraneii nu cred ca mai au auzul prea bun, iar ceilalti nici atat nu se preocupa de existenta omului. Eu am o fobie fata de unele categorii de oameni, cu toate ca ma auto-intitulez un om tolerant. Nu-i frumos, dar mi-e imposibil sa nu reactionez refractar la un tigan(de-ala rau), un cersetor, un jegos sau un prost. Am eu fixurile mele... Dar asta, domne`, nu stiu ce are, dar ma fascineaza. Canta in plata domnului, de n-are nicio treaba. Nici nu cred ca ii pasa daca si cine ii arunca vreun ban. Canta cu ochii inchisi, mecla desfigurata de placerea de a, pur si simplu, canta. Se vede de la o posta ca ceva e in neregula cu el, dar in rest nu pute, nu injura, nici nu se uita urat la tine- de fapt nu se uita deloc, ca isi tine ochii inchisi. Ieri dimineata l-am vazut iar, ma gandeam ca in week end are program prescurtat, ar dormi si el mai mult, dar nu, el era acolo la 8 dimineata si canta de mama focului. Aproape imposibil de imaginat, dar canta o melodie folk si linia melodica era aproape identica cu o piesa de-a lui Imi. Si de aici au inceput sa curga "sensibilitatile". Ok, gata cu paranteza, am inceput de la naivitate si asteptare. Stergem naivitatea, nu am chef sa argumentez acum, dar e o tema de reflectie pt cei ce simt nevoia de putina filozofie.
Si ma intorc la asteptare. Cred ca nu sunt multe lucruri periculoase in viata, in general omul se adapteaza usor la tot si face fata cu brio, daca e in stare sa-si genereze suficienta putere. Dar un lucru periculos e asteptarea. Imi aduc aminte ca de multe ori asteptam CEVA. Un ceva nedefinit...primavara, ca e anotimpul meu preferat, asteptam vara, ca venea vacanta mare si Vama Veche, asteptam iarna, ca era zapada, imi asteptam iubitul, asteptam sa mai treaca un an, calendaristic, scolar, oridecare, dar sa treaca. Sa apara Elle. Sa fiu mare. Sa devin adult. Sa termin liceul. Sa am cariera mea. Masina, casa, rate, poate un om cald sa-mi tina de frig noaptea, doi caini, v-am zis: un ciobanesc german si un beagle, apoi inca o masina, daca se poate Ferrari, poate un copil sau doi, chestii de-astea. Apoi mai e o categorie de "asteptari", stiti voi, astepti un telefon ce nu mai vine, astepti un avion si are intarziere, sau un tren, taxi, troleu, un om, un semafor, astepti in sala de asteptare la doctor s.a.m.d.
Si, ca sa trec la pericolul maxim, sunt Asteptarile. Potentialul pe care il vrem maxim. Vrem sa stoarcem ce-i mai bun din noi, din altii, din tot. Asteptam ca totul in jurul nostru sa se ridice la standarde maxime, ca altfel va spun eu ca nu ne-am fi dezvoltat simtul asta critic, suntem obisnuiti sa primim ce-i mai bun, si daca nu primim, facem scandal ("ca doar nu-s eu mai fraier, sa tac, nu?").
Revin la Imi. Am ajuns ieri acasa si am ascultat intr-o doara tot albumul Nebun de Alb. Imi mi-e prieten dinainte sa ma nasc, mama a fost colega de cenaclu cu el si au ramas prieteni foarte buni. Nu stiu cat de des va paleste pe voi sensibilitatea si cat de des meditati la ce a fost, este si va fi in viata voastra, dar omul asta are o putere magica de a sonda adanc in tine si a te reconecta la propriile tale sentimente, de care nu de putine ori uiti.
Si ascultandu-i melodiile, inevitabil m-a plesnit romantismul. Fiecare melodie e o declaratie de dragoste pt fosta lui nevasta pt care, pun pariu, mai simte si azi multe. E normal, are doi copii cu ea, si desi ne place sa credem si sa ne mintim ca "viata merge inainte", se intampla uneori ca ea sa se opreasca intr-un punct terminus mai repede decat terminusul real. Am rememorat cu placere serile in care mergem cu Maestrul Bogdan in Autograf si ascultam pierduti in timp si spatiu muzica. Melodiile astea au asa un iz special incat te fac sa o invidiezi pe femeia careia ii sunt dedicate. E in natura omului sa isi fixeze un punct de referinta si sa compare totul in raport cu acel punct. Viata asta e, in definitiv, o secventa de experiente, iar fericirea vine atunci cand alegi o chestie, din alea multe, care cantareste mai mult decat toate celelalte si care, macar pt un timp, devinde punctul de referinta, devine "ceva"-ul la care urmeaza sa raportezi totul de acolo incolo. Stiu ca primul sarut a fost la mine o experienta super-banala si nici macar nu l-am marcat ca si "punct de referinta", pt ca mi se parea prea sec. In schimb al doilea a ramas multi ani pe piedestal si era acesl ceva la care raportam toate saruturile de dupa. Pt ca a fost cel mai bun. Pana la un moment dat. La fel si cu telefoanele mobile. Toata viata mea am avut Nokia si Nokia era cea mai tare chestie ever, bateria tine mult, au destula memorie, meniul easy, tot ce vrei. Apoi am avut un Motorola V3, binecuvantat fie bietul telefon ca acum e mort, cu care m-am inteles foarte bine. Era superslim, era en vogue (pardon, nowadays se zice 'trendy'), meniu simplut...am crezut ca a detronat nokia-urile. Dar dupa ce m-am lamurit ce-i poate bateria - destul de rapid, dupa vreo 2 luni - am inceput sa fiu nostalgica dupa Nokia. Dar am continuat relatia cu Motorola, dadea bine. Ne statea bine impreuna. Nu-mi cauza probleme, nu ma incomoda, era ok. Dar din cand in cand imi aduceam aminte cat de bine imi era cu Nokia, nu ma lasa la greu, era acolo si dupa 6 zile de folosinta. Cu timpul insa am inceput sa am un comportament ostil fata de Moto, nu-mi pasa ca era mai tanar decat Nokia si ca arata mai bine, incepusem sa il uit acasa, sa il pierd, sa il dau de pereti, se instalase indiferenta ("indiferenta-i cea mai grea", rings a bell? Sa nu credeti ca telefoanele mobile fac exceptie). Am revenit la Nokia, eram deja familiarizati unul cu altul, nu a trebuit sa o luam de la zero, la inceput a fost bine. Inca mai am Nokia, fie vorba intre noi, doar ca nu ma mai afisez asa cum o faceam cu Motorola, e o relatie trecuta de stadiul de giugiu.
Ma gandesc cat de mare e dezamagirea cand dam chix si nu "avansam" pana la gradul de "the one", acel "punct de referinta". E normal sa venim si sa plecam, omul e ca o gara, multe trenuri vin si pleaca...si e si mai normal sa vrem sa lasam o urma. Si ca sa mai si inchei post-ul asta interminabil, revin la muzica. Mie-mi place tare Leonard Cohen (sa-mi fie rusine ca nu m-am dus la concertul de la Bucuresti din 22 sept, ca era si ziua lui) si are el o melodie, 'I`m your man', o alta melodie care ma face sa invidiez femeia vizata. Se prea poate sa nu devenim intotdeauna "ceva"-ul pe care cel de langa noi l-a asteptat dintotdeauna, dar concluzia foarte "perspicaca" a acestei duminici putin cam emo e ca merita sa incercam sa devenim "ceva"-ul cu pricina.
PS - By the way, acuma imi doresc un telefon nou. Guess what brand? Motorola V8 RAZR. Yes, things CAN change.

There comes a time in your life when you finally get it ...

When in the midst of all your fears and insanity you stop dead in your tracks and somewhere the voice inside your head cries out: ENOUGH!

Enough fighting and crying or struggling to hold on. And like a child quieting down after a blind tantrum, your sobs begin to subside, you shudder once or twice, you blink back your tears, and through a mantle of wet lashes you begin to look at the world through new eyes. This is your awakening. You realize that it's time to stop hoping and waiting for something to change or for happiness, safety and security to come galloping over the next horizon. You come to terms with the fact that he is not Prince Charming and you are not Cinderella and that in the real world there aren't always fairytale endings (or beginnings for that matter) and that any guarantee of "happily ever after" must begin with you and in the process a sense of serenity is born of acceptance. You awaken to the fact that you are not perfect and that not everyone will always love, appreciate, or approve of who or what you are ... and that's OK. (they are entitled to their own views and opinions, weren`t we living in the huge industry so-called Democracy?!)

And you learn the importance of loving and championing yourself and in the process a sense of new found confidence is born of self-approval. You stop bitching and blaming other people for the things they did to you (or didn't do for you) and you learn that the only thing you can really count on is the unexpected. You learn that people don't always say what they mean or mean what they say and that not everyone will always be there for you and that it's not always about you. So, you learn to stand on your own and to take care of yourself, and in the process a sense of safety and security is born of self-reliance.

You stop judging and pointing fingers and you begin to accept people as they are and to overlook their shortcomings and human frailties, and in the process a sense of peace and contentment is born of forgiveness. You realize that much of the way you view yourself, and the world around you, is as a result of all the messages and opinions that have been ingrained into your psyche.

You begin to sift through all the crap you've been fed about how you should behave, how you should look, how much you should weigh, what you should wear, where you should shop, what you should drive, how and where you should live, what you should expect of a marriage, the importance of having and raising children, or what you owe your parents. You learn to open up to new worlds and different points of view. And you begin reassessing and redefining who you are and what you really stand for. You learn the difference between wanting and needing and you begin to discard the doctrines and values you've outgrown, or should never have bought into to begin with, and in the process you learn to go with your instincts.

You learn that it is truly in giving that we receive. And that there is power and glory in creating and contributing. You stop maneuvering through life merely as a "consumer" looking for your next fix. You learn that principles such as honesty and integrity are not the outdated ideals of a by-gone era but the mortar that holds together the foundation upon which you must build a life.

You learn that you don't know everything, that it's not your job to save the world and that you can't teach a pig to sing. You learn to distinguish between guilt and responsibility, and you learn the importance of setting boundaries and of learning to say NO. You learn that the only cross to bear is the one you choose to carry and that martyrs get burned at the stake. Then you learn about love: Romantic love and familiar love. You learn how to love, how much to give in love, when to stop giving, and when to walk away. You learn not to project your needs or your feelings onto a relationship. You learn that you will not be more beautiful, more intelligent, more lovable or important because of the man or woman on your arm or the child that bears your name. You learn to look at relationships as they really are and not as you would have them be. You stop trying to control people, situations and outcomes. You learn that just as people grow and change, so it is with love. And you learn that you don' t have the right to demand love on your terms. And you learn that alone does not mean lonely. And you look in the mirror and come to terms with the fact that you will never be a size 5 or a perfect 10 and you stop trying to compete with the image inside your head and agonizing over how you "stack up."

You also stop working so hard at putting your feelings aside, smoothing things over, and ignoring your needs. You learn that feelings of entitlement are perfectly OK, and you learn that it is your right to want things and to ask for the things that you want -- and that sometimes it is necessary to make demands. You come to the realization that you deserve to be treated with love, kindness, sensitivity, and respect, and you decide you won't settle for less. And you allow only the hands of a lover who cherishes you to glorify you with his or her touch and in the process you internalize the meaning of self-respect. And you learn that your body really is your temple. And you begin to care for it and treat it with respect. You begin eating a balanced diet, drinking more water, and taking more time to exercise. You learn that fatigue diminishes the spirit and can create doubt and fear. So you make more time to rest. And, just as food fuels the body, laughter fuels our soul. So you take more time to laugh and to play. You learn that for the most part, in life, you get what you believe you deserve ... and that much of life truly is a self-fulfilling prophecy. You learn that anything worth achieving is worth working for and that wishing for something to happen is different from working toward making it happen. More importantly, you learn that in order to achieve success you need direction, discipline, and perseverance. You also learn that no one can do it all alone and that it's OK to risk asking for help. You learn that the only thing you must truly fear is the great robber baron of all time: FEAR itself. You learn to step right into and through your fears, because you know that whatever happens you can handle it and to give in to fear is to give away the right to live life on your terms. And you learn to fight for your life and not to squander it living under a cloud of impending doom. You learn that life isn't always fair, you don't always get what you think you deserve and that sometimes "bad" things happen to unsuspecting good people. On these occasions you learn not to personalize things. You learn that God isn't punishing you or failing to answer your prayers. It's just life happening. And you learn to deal with evil in its most primal state: the ego. You learn that negative feelings such as anger, envy and resentment must be understood and redirected or they will suffocate the life out of you and poison the universe that surrounds you. You learn to admit when you are wrong and to build bridges instead of walls. You learn to be thankful and to take comfort in many of the simple things we take for granted, things that millions of people upon the earth can only dream about: a full refrigerator, clean running water, a soft warm bed, a long hot shower.

Slowly, you begin to take responsibility for yourself by yourself, and you make yourself a promise never to betray yourself and never, ever to settle for less than your heart's desire. And you hang a wind chime outside your window so you can listen to the wind. And you make a point to keep smiling, to keep trusting, and to stay open to every wonderful possibility. Finally, with courage in your heart, you take a deep breath and you begin to design the life you want to live as best as you can.