I`m afraid

Una din legile nescrise care imi guverneaza viata este: "Tine-te, Daria, cat mai tare pe pozitii!" - a nu se interpreta stricto senso, ci mai mult intr-un sens aforistic. Si background-ul meu, dar mai ales felul de a fi m-au indrumat spre o siguranta ce izvoraste din faptul ca ma consider un om puternic. Si curajos, as zice. Copil fiind mi-a fost frica doar de cocosi si de geamgiii care urlau de le sarea pieptu` "Geeeaaamoooooo!". In rest le-am facut pe toate fara greata, chiar cu tupeu putin ciudat pt o fetita cu chip angelic cum am avut eu cand eram copil :))
Sa relatez povestea:
eu am fost copil singur la parinti, bunici, purcei. Unic in soiu-mi. Acasa nu rasfatat, ca mama ma tinea din scurt si o luam pe coaja. Dar in week end-uri evadam la bunici: Lumea mea. Printesa printeselor avea voie sa faca tot ce voia ea. Buuuon. Tata mai mereu prin "delegatii", cand se intoarcea, ma imbuna cu un sac cu oua Kinder, si un sac cu jucarii. Jucarii scumpe si tentante pt copiii manastureni de la bloc. Care imi dadeau in cap daca trebuia, si pan` la urma tot imi suteau ba mingea, ma vreo machetuta, ba pistolul cu apa, sau papusa Barbie. Stateam la etajul 10. Urlam ca din gura de sarpe din fata blocului 'maaaamaaaacoooo! hai jos, ca mi-a furat X jucaria!" Pana venea mama, X era demult fugit. Eu o incasam ca 1) am chemat-o jos cand avea ceva pe foc, 2) ca nu am grija de lucrurile mele, "sa vezi ce fericit a fi tati cand ii zici ca ai pierdut bunatate de jucarie" si 3) ca sunt o rasfatata care nu se stie descurca singura. Nu se tinea cont de faptul ca eram cu doua capete mai mica decat toti si ca aia aveau 10 ani,pe cand eu abia ma sprijineam de 3 anisori.
Si-ntr-o zi ma duce mama in parcul mare. Eu ma sui rapid pe cel mai mare tobogan si un baiat idiot ma impinge brutal; lunec diafan cu pielea-mi frageda pe metalul incins de soare, tot in rostogoale. Curs sange, aproape spart cap, julit, smiorcait, fugit la mama. Primit instant doua palme jap-jap. "Iar te faci de ras? Fetita mare la 3 ani jumate sa nu se descurce singura? Rade tot parcul de tine! Treci acas`!" Ei, pai stai asa, ca-ti arat eu tie smiorcaieli. Mers inapoi la baiatul diabolic, spart capul, scuipat, plecat acasa fericita, cu un zambet larg pe buze.

Si de atunci nu-mi aduc aminte sa fi experimentat probleme legate de personal safety. Nu ma incearca frica decat in singuratate de-aia crunta si in liniste sepulcrala.
Azi dimineata am fost trezita cu noaptea-n cap, la 5:45 de vecinii mei musulmani. Eram foarte speriata, cine draq` suna la usa la ora asta incredibila. Nici nu stiam pe ce planeta eram. Era un foc imens in curte, cineva a dat foc la hambar si acesta a ars complet. Si ne-a furat bicicleta. Ultima, a 3-a. Ca celelalte doua biciclete care erau in curte au fost furate acum 2 luni. Incredibil. Sa nu mai aud cat traiesc povesti despre "civilizatia in Occident". Dar veci! Si aici e ca-n jungla.
Pe scurt, un hot a intrat in curte si a vazut bicicleta. Evident, a furat-o. Dar de ce sa pui viata unor oameni in pericol dand foc la ceva? Focul s-a extins incet, noroc ca ningea si era totul inghetat pe jos, dar a ajuns pana la casa, a ras putin din acoperis, hambarul a disparut complet, precum a ars si jumatate din gard. N-am sa insir aici toata suita de incidente neplacute care li s-au intamplat colegilor mei romani in Anglia, de la furat laptopuri, telefoane, portmoneu, intrat in casa si batut zdravan om ca sa ii fure bijuteriile de pe el.
Cand am aplicat la universitatea asta, m-am uitat la toate aspectele legate de cursul meu, la posibilitati post-graduation, la tot. Nu mi-a prea pasat de oras, sunt 3 ani din viata mea pe care nu tin neaparat sa ii petrec intr-un loc anume, pt ca stiu ca e o situatie temporara. Who the hell cares, atata vreme cat am o diploma recunoscuta in toata lumea, mi-am zis. Ei, acum incepe sa imi pese.

De multe ori mi-e frica in orasul asta. Cand stau pana tarziu la scoala sau la biblioteca, vin acasa cu un ghimbe in inima, nu imi pun muzica in urechi, pt ca vreau sa aud tot ce misca in jurul meu, imi imaginez uneori vreun dobitoc dandu-mi in cap. I`m afraid.
Mi-e frica, aici se poate intampla orice. Si in Romania, si in Somalia, si in Peru, si-n tara lu` papura-voda, oriunde. Dar eu abia de cand sunt pe cont propriu in Anglia am realizat. Acasa patesti ceva, urli, aud vecinii de pe scara, daca esti proletar care sta la bloc, ca tot omu`, dai un telefon la mama, la bunica, suni un prieten, faci ceva. Aici unu la mana, nu am credit la telefon, nu pot sa sun nici la politie. Doi la mana, nu am pe cine sa sun. Pe cine? Vreun coleg, care sta la dracu-n praznic in celalalt capat la orasului? Un profesor? Acasa, sa ma coste si mai mult si sa ii impacientez si pe ai mei, care nu pot sa faca nimic? Pe prietenul meu care azi e pe un meridian, maine pe altul, si oricum nu poate face nici el nimic?

Mi-e frica pt cei de acasa. Cand eram langa ei, era totul sub control. Stiam care ce misca, imi vizitam mama, tata, bunicii foarte des. Nu ca prezenta mea impiedica lucrurile rele sa se intample, dar faptul ca eram aproape ma linistea oarecum, simteam ca pot sa ajut, sa fiu aproape. Acum abia vorbim la telefon, si in ultimul timp aflu lucruri oripilante: bunicul tensiune mare, probleme cu inima. Sotia lui tata cancer la san. Tata ulcer cu complicatii. Blackie e schiopatel de doua luni, a facut intindere de ligament, si de cand stapanii sunt bolnavi nici nu mai mananca.

Cel mai scary e ca nu putem fi in control de fiecare data, ca lucrurile scapa si o iau razna. Si ca uneori o iau razna la modul cel mai infricosator.
Vorba aia, impossible is nothing. Si se mai mira lumea ca oamenii isi pierd increderea in oameni si devin paranoici..intr-o lume de-asta, nici nu e de mirare.

Despre Singuratate (NU EMO!)

Tocmai ai realizat astazi ca de fapt si de fapt esti prin definitie si iremediabil singur. Lucky you, multi trec prin viata fara sa-si dea seama de asta. Eh, si acum ce faci? Pai, sterge-ti lacrima ce sta sa-ti pice din coltul ochiului si be happy ca ai incetat sa mai visezi cai verzi pe pereti inainte de a ajunge sa te sui pe ei. Pe pereti, nu pe cai. Impaca-te cu conditia ta de om. Intre alti oameni. Nu e nici un bai si nici motiv de tristete nu e.

Adicatelea de ce-am fi necajiti? Ce, singuratatea asta este asa, un fel de boala rusinoasa si cumplita de care am face bine sa ne ferim mai abitir ca de o plimbare prin Iris(sau Ferentari, daca vrei exemplu de cartier mai "fioros") intr-o noapte fara luna? Eu as zice ca lucrurile nu stau chiar asa si ca singuratatea nu numai ca nu este ceva care trebuie evitat cu orice pret dar, adesea, ne poate fi un bun prieten. Si, mai ales, singuratatea de unul singur este intotdeauna de preferat singuratatii in doi sau sapte sau cati or fi.

Ne dorim sa avem pe cineva alaturi? Pai asta se poate aranja foarte usor. Ne va face asta mai putin singuri? Nicidecum, ba chiar dimpotriva. Pt ca atunci cand suntem langa altii, pt cine are "ochi" sa "vada", zidul adesea invizibil dintre oameni (si pe care nu-l putem trece oricat am incerca), separatia care exista intre oameni, sunt cu mult mai evidente decat atunci cand suntem de unii singuri.
Nu stiu care ati vazut filmul The Thin Red Line, la un moment dat unul dintre personaje il intreaba pe caracterul interpretat de Sean Penn: "Do you ever get lonely?" La care el raspunde: "Only around people."

Si ia ziceti-mi, de fapt si de fapt, a vazut cineva vreodata o creatura ne-singura? Ca zau c-as vrea s-o vad si eu.
Dar, pana la dovada contrarie eu raman la parerea mea: un om + alt om face intotdeauna doi oameni, oricat ne-ar placea noua sa credem ca uneori e posibil sa faca unu.
Oricat de mult am vrea si am incerca si indiferent cat de apropiat ne-ar fi un alt om, nu vom putea niciodata simti exact ceea ce simte el, nu vom putea niciodata vedea cu ochii lui, gandi gandurile lui, zambi surasurile lui, plange lacrimile lui, avea amintirile lui, trai viata lui, muri moartea lui. Doar pe ale noastre. Atat. Doar pe ale noastre.

Putem fi eventual langa altii dar asta nu ne face mai putin singuri. We are all alone, all of the time. We are all, islands.

Nota: din pacate limba romana nu are cuvinte separate pt lonely si pt alone de aceea confuzia adesea intalnita in romana. Parerea mea este ca, indiferent daca uneori sintem lonely sau nu, suntem mai intotdeauna alone. Lonely poate fi remediat dar alone nu poate fi, este parte a conditiei umane atit la nivel micro ca fiinta intre ceilalti oameni cat si la nivel macro ca fiinta in univers.

Boala

"Mnoah boala, da` ce are?" Cu intrebarea asta in minte incep sa scriu despre boala. Pe parcurs dezvoltam, dar trebuie mentionata scena, daca tot mi-am adus aminte de ea: eu, un grup de oameni, la ceva sedinta de comitet; eu imi expuneam ideea fain-frumos, argumentat, cu bullets and numbering - metaforic vorbind, desigur, ca totul era oral (speech-ul zic, dragilor), ma agitam de zor sa conving auditoriul de genialitatea ideei mele. Gesticulam epileptic, bateam ritmul in masa, dadeam din picioare, abia de-mi mai incapeam in piele. La una din putinele pauze de luat aer, in acel scurt interval de 0.33 secunde, aud incet un: "mnoah boala, da` ce-are fata asta?", "nimic, lasa, asa e ea, te obisnuiesti tu"... evident ca imi pierdusem ideea, auditoriul s-a uitat un pic cu spranceana stanga ridicata: "ce-ai, fata, nu ti-e bine?". "Nu, nimic, luam o pauza." Spranceana colectiva s-a ridicat si mai tare, dar nimeni n-a zis nimic.

Sa asez mai bine in timp si spatiu treaba, as preciza ca am fost trainer la o organizatie, si sedintele respective erau tinute cu mult stoicism de mine in fata a vreo 30 de oameni, in fiecare miercuri dupa-masa, timp de o ora. Ora in care eu ma agitam maxim si ceilalti, daca nu isi pierdeau rabdarea si incepeau sa mazgaleasca pe foi, sau sa se joace cu pixul si sa se uite din 2 in 2 minute la ceas, aveau bunul simt si incercau macar sa ma urmareasca. Plateau pt asta, deci cei mai multi aveau bun simt, fapt pt care ar trebui acuma sa le multumesc.

Revin la "mnoah boala, da` ce are?", tre` si aici sa fac o precizare: intrebatorul lua parte la momentul cu pricina la primul training, si fusese adus de un prieten, care era atunci la a 6-a sedinta. Omul intrebator era atata de socat de agitatia mea, incat a crezut ca nu mi-e bine. Ok, eu, gandindu-ma ca prea ma rup in figuri acolo, si probabil nici dracu` nu ma urmareste pe mine si ce zic, ci mai degraba mainile care pareau ca fac morisca, am zis ca "luam o pauza". Moment in care restul, deja familiarizati cu zaludosenia mea, s-au cam crucit. Da` le-a trecut, ca pauza a durat doar 5 min si apoi mi-am reintrat in ritm.
Asta a fost intro-ul, ca nu ramanem aici, asta era doar asa, o mica povestioara, care vad ca s-a cam hiperbolizat. Buuuuun...

Ma gandeam sa va zic azi de bolile mele. Vicii. Nebunii. Obsesii. Chestii-trestii.
Eu sunt un om agitat, asta cred ca ati inteles. Vorbesc mult si tare. Cand tac, lumea crede ca-s bolnava.
Am o boala cu jegul. Cel din casa, nu de pe mine. Jegul personal, ala ce locuieste pe mine, il gasiti in paragraful urmator. Nici nu stiu sa precizez cand am observat alergia la dezordinea domestica. Se prea poate sa fi existat ea de multa vreme, dar in Anglia am descoperit-o, de cand stau in casa cu inca 3 fete. Doooamne fereste sa se creada ca la mine-n camera e totul pus la locul lui. Nu e.Zboara carti, haine, foi. Dar zboara curat. Nu e jeg, e doar dezordine cateodata. Ma scoate din sarite sa vad prea multe farfurii puse pe chestia aia de uscat vasele, de langa chiuveta (cum ii zice la treaba aia?). Cand sunt pantofii in usa casei, de nu poti deschide usa de ei (casele in Anglia au un holisor micut, unde te descalti, si apoi se intra propriu-zis in casa), fac urat. Cand isi face careva de mancare si nu sterge aragazul, in caz ca l-a jegarit, iar fac urat. Cand vad par in chiuveta din baie. Cand vad gunoiul plin dimineata si dupa-masa observ ca nici dracu` n-a pus mana pe el sa-l scoata din casa. In toate situatiile astea ma enervez. Eh, vorba vine, fetele cu care stau sunt ok, curate, niciuna nu-mi face probleme, doar ca am eu vaga impresie ca pe la vreo 40 de ani am sa fiu o frustrata de-aia care se va uita urat la tine daca ma intrebi: "Tre` sa ma descalt?". Normal ca tre`, idiotule, ca doar nu degeaba aspir de 7 ori pe zi si de 2 ori seara, inainte de culcare, si piaptam franjurii de la covoare!!! :)) exagerare cu scop de potentare, desigur :)) ca poate se intampla mai devreme de 40, depinde cum se va sta la capitolul NF.

Sunt ipohondra. Si asta chiar e boala, nu e imaginatie sau ceva scormoneala de-a mea.

Fac urat de tot daca ma contrazici. Si mai urat daca gasesti argumente logice si sustinute ca sa ma contrazici.

Am fost niscaiva vreme insomniaca. Si mi-am ros mult unghiile la viata mea.

Am o boala cu hainele si cosmeticele. Nu ma pot abtine. Efectiv nu pot. Mai bine nu mananc o saptamana, decat sa nu imi iau ceva pe care mi s-a pus pata. Sunt imposibila la casa omului. Vai si-amar de omul cu care mi-oi imparti zilele... Stiu, stiu, femeile toate sunt asa. Ei, pe naiba. Credeti ca i-as plange eu de mila lu` ghinionistul ala care ma va lua doar pt o chestie pe care oricum toate femeile o fac? Neeeah... Rau la mine e ca sacul nu are fund. Si e sac cu lucruri scumpe. Nu-mi plac stifturile, mai bine deloc decat cu obiecte de calitate indoielnica. Nu o data in viata am fost snoaba si am dat banii pe ceva scump, doar ca sa-mi satisfac damblalele. Greu cu mine... Imi plac ceasurile, palariile, pantofii, cartile, cosmeticele, hainele. Dupa bijuterii nu ma dau in vant, am doar un inel, primit de la mama, pe care cred ca l-am dat jos de pe deget de vreo 2 ori in viata. Vara il folosesc ca bronzo-metru, comparand pielea de sub el cu pielea de pe langa el, imi dau seama cat de eroic si cat de mult am stat la plaja.

Imi plac mascara (m-am uitat pe net, pluralul corect e mascara, substantivul 'mascara' e defectiv de plural, dar puteti sa ziceti si rimelurile, tot pricepe omu` ce vreti, desi suna a taran), neaparat de calitate. Strang din dinti 3 saptamani ca sa pot sa imi iau ceva ca lumea. Imi plac blugii. Ultima data cand i-am numarat, erau vreo 28 de perechi. Acum s-au imputinat, ca n-am putut sa aduc cu mine toata garderoba. Imi plac pantofii. In ultimul an, media era de 2 perechi pe luna. Sigur, am zis media. S-a mai intamplat ca, din greseala, timp de o luna sa nu-mi iau nimic, precum s-a intamplat si sa imi cumpar in 30 de minute 6 perechi. Mor dupa ceasuri. Ei, aici cam stagnez de ceva vreme buna, ca ... asa-i mersu`, dar promit sa revin la colectionat ceasuri imediat ce "ma fac, tata, avocat!" Oricum, acasa am 17 ceasuri pana acum, din care un Louis Vuitton, un Cartier si un Swatch. Nu e nu-stiu-ce, dar lasati ca vedeti voi cand creste fata mare...(nu ca as avea cum sa cresc in sens invers...)

Imi plac sculele de scris. Stilouri, pixuri, creioane, mai ales creioane de-alea clasice, nu mecanice. Pt mine conteaza cu ce scriu. Parca scriu cu mai draga inima daca stiu ca am o scula de calitate in mana. De scris, scula. Si agendele imi plac.

Am boala pe tigani. Nu e exprimata boala, e mai mult 'implied'. M-am si nascut in aceeasi zi cu Hitler, nici nu-s eu un om prea tolerant de soiul meu...deci prefer sa-i tineti departe de mine, ca s-ar putea sa nu se stie. Cam fac alergie la ei.

La fel cum fac alergie la vulgaritate si badaranism. Sa nu cerdeti ca fac discriminari, dar de obicei vulgaritatea e o chestie pe care eu, una, o asociez fetelor, si badaranismul - baietilor. Poate ca nu prea am eu foarte clar notiunile fixate-n creier, dar mi-e greu sa zic ca "o fata e badarana". In schimb, despre un tip as putea sa spun ca e vulgar. Ma rog... asa e nomenclatura la noi, end of discussion. Nu suport sa vad femei vulgare, mi se intoarce stomacul pe dos. Si de aici, din faptul ca sunt vulgare, izvorasc o gramada de adjective din strafundurile mele abisale si impulsive, precum: "curva dracu`", "proasta satului", "taranca proasta", "cretinoida abjecta", "rapandula" etc. Da, domnilor, sunt subiectiva, dar n-am ce-i face, cand ma ia cu nervi, greu ma stapanesc.
Si cand vad un baiet gigel de-ala vero, badaran nevoie mare, imi vine sa-l iau la palme, dar mi-e frica sa nu cad eu in categoria "femei vulgare". Asa ca ma tin departe, desi tare ma mai mananca palma. Era si o manea cu "ma mananca palma stanga" si cica omu` primea bani. Pe mine nu ma mananca nimic acuma, desi n-ar fi rau sa ma manance palma stanga.

Am boala pe matematica. Dupa 4 ani de liceu real, in clasa de mate-info, intensiv info, ma simt in stare de orice. Am absolvit liceul, mi-am luat bacul - inclusiv la mate, e clar, sunt in stare de orice. Just try me.


Sufar de boala numita "sete permanenta de carte". As citi pana as muri, pacat ca mai sunt si alte lucruri de facut pe lumea asta.

Dau in hepatita cand vad mamaliga in fata ochilor. Si carne cruda. Am fost vreo 4 ani vegetariana pe motiv ca nu voiam sa mananc animale. Deci tineti departe de ochii mei carnea cruda. (Vreti sa stiti paradoxul? Inainte sa ma fac om al Dreptului, voiam sa fiu chirurg. Deci pe oameni puteti sa-i taiati in bucatele, si in fata mea, daca vreti, dau o mana de ajutor, dar de animale nu va atingeti, ca nu mai avem ce discuta).

Ma ia cu spasme cand il vad pe Bruce Willis. Sau pe Josh Hartnett. Sau pe mulatrul din Vama (unu`, nu-l stiti voi..)

Si asa, ca sa inchei triumfal, va mai zic ca am boala pe plictiseala. Si cateodata cand e urat afara si n-am bani, ca tratament anti-plictis, scriu non-sense-uri pe blog. Asa, ca azi.

Never again

Nimic nu ma enerveaza mai mult decat incorectitudinea fata de mine insami...comisa de propria-mi persoana. Mi s-a intamplat de multe ori sa imi promit unele lucruri, sa imi spun ca "nu mai fac asta sau cealalta", ca ma opresc din facut ceva (mancat seara, citit noaptea, dormit putin, implicat in prea multe) si ma apuc de altceva (mancat bio si organic, invatat mandarina si rusa, Photoshop). Astea-s exemple. Simple exemple. Si da, de obicei m-am si tinut de cuvant. DAAAAR, unde vreau sa ajung este ORIGINEA acestei rabufniri. Ca e nevoie de o serie de evenimente penibile ca sa ajungi la stadiul de enervare la culme pe propria-ti persoana si sa iti promiti toate astea. Postul asta vrea sa vorbeasca despre acel tipping point pe care il atingem uneori si zicem STOP! De acuma...de acuma nu mai fac ceva, sau de acuma fac asta sau ailalta... in genere e vorba de promisiuni, mai mult sau mai putin impulsive, dar e cert ca ele rabufnesc dintr-o acumulare de nemultumiri sau de neajunsuri si trebuiesc remediate cumva.
Mi s-a intamplat de foarte multe ori sa spun "da" cand trebuia categoric sa spun "nu".
Uneori am fost prea draguta cu unii, prea drastica si scorpie cu altii. Uneori am judecat, alteori am tolerat prea mult ceva/pe cineva. Dar fie ca e vorba de polul + sau -, chestiile respective erau facute in exces si imi cauzau un disconfort.
Am facut afirmatii nefondate uneori, alteori - am tacut.
Sigur, astea sunt cazuri izolate, rare, le-am comis de putine ori, dar pt o persoana ca mine, ele cauzeaza frustrare si dorinta de razboi. Un razboi intern mai mult decat extern, unul intens si nu usor, dar care se rezolva fara prea mare bataie de cap daca pur si simplu sezi un pic si cugeti si (re-)incepi sa comunici cu tine.
Nu ma simt in stare sa dau sfaturi, dar ma simt in stare sa deschid o rana si sa o disec in profunzime. Sunt convinsa ca fiecare dintre noi are o buba mai noua sau mai veche ce sta si mocneste din vreme in vreme, scoate puroi, si ne face sa avem un sentiment de frustrare. Fie ca e vorba de o iubire neimpartasita si tinuta in cutia Pandorei de muuulta vreme, un cuvant nespus -deloc, sau nespus la timp -, fie ca e vorba de inghitit prea mult rahat la birou/in relatia cu persoana iubita/familie etc, sau de spalat vasele mai des decat partenerul, cred ca e timpul sa dam afara ce ne tine in loc. Niciodata un lucru nu se remediaza de la sine, e nevoie sa spargi gheata si sa il recunosti, sa il analizezi si apoi sa il faci sa dispara.
Tu cand ai vorbit cu tine ultima data?

Me, ambivalent? Well, yes and no.

Dupa ce m-am diagnosticat cu mizantropie, m-am banuit de ambivalenta. Si se prea poate sa nu para asta ceva rau, dar in contextul in care eu am stiu mereu sa spun clar si raspicat "nu" sau "da", este clar ca we`re facing a problem. Mi-am dat insa rapid seama ca era doar o banuiala. Un zvon. O autosugestie proasta.
M-a rugat ieri o cunostinta sa-i traduc un text din Franceza in Engleza. Nicio problema, am zis, draguta. Pana cand iti trebuie? Pana marti...Vezi si tu cum stai cu timpul liber, dar pana marti sa fie gata. Ok, facem. Ti-l trimit pe mail, azi. Pe Yahoo! sau pe Gmail sa ti-l trimit? Pe Yahoo, ca sa vad cand ajunge, ca am messul deschis mai mereu. Ok, zis si facut.
Ieri dupa-masa primesc un mail, in timp ce ma jucam ceva beyond idiot. (a-propos, va dau link, cu conditia sa nu ma injurati...se numeste the impossible quiz si e cel mai imposibil si mai retard joc pe care l-am vazut vreodata). Subject: 'Pupy si ms'. From: persoana care m-a rugat, sa-i zicem fuffy. Message: Pana marti, da, fata? Mersi, stiam eu ca la tine am scapare, ca traducatorii astia autorizati is niste hotomani, imi iau o groaza de lovele. Suna-ma cand termini. pa, draguto.
Bun. Inainte de a deschide documentul, ii trimit reply, politicoasa si oarecum recunoscatoare pt binecuvantatul mail ce tocmai mi l-a trimis: "A venit. Ma apuc chiar acum. Cu multa placere. Pa pa. Te anunt imediat ca e gata. Ma grabesc." Apoi downloadez documentul. Il deschid. 69 de pagini. Sa nu credeti ca exagerez. Sau ca bat vreun a-propos kamasutric. Si vad ca mai vine un mail cu un document. 21 de pagini si ala. Mesaj: daca tot mi le faci gratis, ia d-aici inca unu.
O sun:
-Scumpo, am primit mail-ul. Ti-am si raspuns la dansul. Dar te-am sunat sa-ti zic sa nu iei mail-ul ala in seama. Iti dau nr unui traducator autorizat. Suni si te rezolva el. Eu nu iti traduc. Intelegi ce zic? - acel 'intelegi ce zic' de la final e INTOTDEAUNA dovada vie a faptului ca clocotesc nervii in mine.
Fuffy, de colo:
-Da` ce-i? N-ai adobe? Ca ti-l trimit si p-ala.
-Dar nu e deloc nevoie. Mi-ai trimis destule. Mi-ai trimis cam o tona de nesimtire intr-un mail de 3 randuri.
etc.
Conversatia e absolut irelevanta, esenta este ca i-am spus ca un favor trebuie luat ca atare. Si nu transformat in intruchiparea proverbului "Dai un deget si ti se ia toata mana." Poate pare foarte nelegata povestea asta. Rezumatul ar fi in felul urmator: A cere lui B un favor. B accepta. A il zoreste si-i spune ca trebuie sa fie gata repede. B accepta. A e bucuros ca treaba s-a rezolvat. Rapid. Si gratis. B e bucuros si el, ca poate sa ajute. Gratis. Si repede. Dar apoi se razgandeste.

Si aici e loc de o paranteza. In clipa in care am adunat 21 la 69 si mi-am adus aminte ca lucrarea - pe care fuffy o numea "un text", de parca ar fi fost o compunere de juma` de a4 pt ora de scriere - trebuie sa fie gata in 5 zile si ca fac totul din pura amicitie si, trebuie sa recunosc, politete...am zis "mai ho!". Si puteam sa rezolv totul cerand ajutor unui prieten, cu care lucram mai demult cand aveam texte lungi de tradus in timp scurt. Dar mi-am dat seama ca-s cam fraiera daca fac asta. Apoi m-am gandit "da` ce va crede fuffy despre mine? Mi-e nu-stiu-cum sa-i zic, dupa ce am acceptat atat de senina sarcina asta..."
Si iaca asa, vreun minut si jumatate, s-au batut cap in cap doua voci in mine. Una era izvorata din ratiune, cred - aia care sustinea ca sunt proasta ca drumurile din Romania daca accept o umilinta de-asta (n-as fi reactionat asa agresiv daca nu mi-ar fi sarit in ochi nesimtirea asta debordanta). Si una era dintr-aia care tine cont de "ce-o sa zica ma-sa, care o stie pe maica-mea bine? Ce se face, saraca fata, la cine merge dupa? Am incurcat-o doar..."

Pana cand ambivalenta asta s-a sfarsit. Am sunat-o. Si i-am zis ce am avut de zis. Fara nicio retinere. Politicos. Dar caustic. Pt ca nu e normal sa fii luat de fraier in halul asta. Fuffy a plans un pic, facandu-ma o neserioasa si jumatate, apoi m-a intrebat: "Da` nu-l suni tu pe tip inainte sa-i zici sa-mi faca o reducere?"

Cred ca toata lumea are momente cand ar spune "nu", dar spune "da". Din respect, politete, iubire, fraierime, prostie, din cauza sidnromului "ce-o sa zica cutarica". Ideea e sa ajungi sa vezi ce pierzi daca zici nu. Eu aveam de pierdut, maxim, imaginea de fata politicoasa si mereu saritoare. Gratis. (Stiti cum se mai numeste asta, n`est-ce pas? 'Fraiera'. Nu draguta, nu politicoasa, nu de treaba, nu cumsecade.) Nu stiu exact ce am pierdut, nu stiu ce am castigat. Cert e ca m-am bucurat ca nu mi-am pierdut puterea de a spune nu, in noianul asta de lingai ce populeaza planeta.

Cum sa blog?

Ca si o consecinta a lipsei mele de activitate din ultimul timp, am inceput sa ma dau cu barca pe niscaiva bloguri din blogosfera autohtona. In urma periplului meu virtual, am inceput sa ma intreb ce ar trebui sa scriu pe blog? Comment-uri nu prea primesc, publicitate nu imi fac si nu mi se face, nici vizitatori prea multi nu cred ca am, actii si reactii starnesc, dar razlet. Deci care-i faza? Sigur, am scris acum cateva luni un entry-manifest care pleda impotriva scrisului PT CEVA, cel cu scop, cel interesat. Scrie, dom`ne orice, numa` scrie, vorba lui Kogalniceanu pe vremea cand incerca sa formeze literatura nationala. Eu scriu just because. Si ma simt bine. Dar dupa un anumit timp te intrebi oare de ce altii au rating atat de bun si tu nu? Oare altii ce au pe blog-ul lor si cum si-au format atatia "comentatori" fideli? Asa ca m-am dus la locurile cu pricina, la cele mai cele blog-uri. Toate astea dupa ce am citit un entry de-al lui Dono, un domn simpatic pe care, v-am zis, l-am descoperit la o ora de informatica si la al carui site sunt abonata zilnic - il aveti la blogroll-ul meu, la must-reads. Si scria el despre "mafia blogosferei", sau asa ceva suna titul. Nu m-a miscat din cale-afara, dar mi-a starnit interesul in sensul ca am vrut sa vad blogurile alea cu rating imens de care se vorbea acolo. Si de la "grei" am tot ajuns pe pagini si pagini si pagini...
Incerc sa imi dau seama ce place. As scrie despre Jocurile Olimpice de la Beijing, dar cand deschizi Yahoo!-ul deja ai acolo latest news, deci nu are sens, Yahoo!-ului nu cred ca ma incumet sa-i fac concurenta. Deci afli totul de acolo. Daca nu de acolo, de altundeva, pt ca in perioada asta cam toti vorbesc despre Olimpiada.
As scrie despre retete culinare, dar va asigur ca nu vreti. Exclus din start.
Politica? My style, categoric. Dar cred ca a vorbi despre politica e un semn de frustrare, din moment ce majoritatea textelor pe care le citesc sunt de-alea gen "n-ai cu cine, frate...n-ai cu cine". Toti "se plange" de "sistem", toti "vrea" schimbare, dar daca ii intrebi ce vor sa schimbe, habar n-au. Multi comenteaza, majoritatea plang si deplang o tara care oricum dintotdeauna a fost vitregita de soarta. Prea putini chiar scriu ceva relevant.
Cultura. Adorabil subiect. Dar imi ajung antipatiile atrase pt atitudinea mea de nas atat de sus incat a accesat deja universuri compensatorii mult deasupra omenirii. O las asa, ca n-are sens. Fiecare sa se culturalizeze din proprie vointa, n-am sa bag pe gat nimanui nimic.
La fel si cu filmele si muzica. E chestie de gust.
As putea vorbi despre reclame. Mi-au placut dintotdeauna. Mi-ar placea sa regizez reclame, sa vin cu idei, sa lucrez in media. Mi se pare o treaba tare. A-propos de reclame, cea de la geamurile alea termopane ma ucide. Imi vine asa, nu-stiu-cum, un impuls salbatic de a smulge tv-ul ala din priza si de a-l arunca undeva departe. Ingrozitor. I-as da in judecata pe aia pt vatamarea sistemului meu nervos, si asa destul de fragil.
Despre vedete. Sa le ia naiba, pana nu ajung eu una, nu vorbesc despre nimeni. Ce-s eu, facator de publicitate? Macar de-as avea rating, sa stiu ca fac un bine sau un rau cuiva. Dar asa, sa scriu in van despre te-miri-cine...neah, nu-mi surade.
As putea sa dau copy-paste la texte de pe alte site-uri, de pe alte blog-uri. Cred ca ar fi destul de profitabil, lumea probabil s-ar inghesui sa citeasca blogul meu mai mult asa. Dar intervine partea de copy-right si nu ma complic. Plus ca eu scriind pt catharsis, nu mi-as mai satisface propriile nevoi. Asa ca e exclus.
As putea sa destainui detalii din viata mea intima. Foarte recent la emisiunea lui Badea, In gura presei, era o fufa disperata care dadea detalii despre cum si-o tragea cu ceva no-namer banos din capitala. Cum o faceau ei la mare, la munte, in masina. Si, oh da, in masina il excita tare pe tip. Mai lipsea sa ni se spuna si ziua in care ii vine ciclul si eventual un numar de telefon. Cred ca faza asta ar tine. Ar trebui insa, pt un rating fabulos, sa bag si poze si filmulete. Si din pacate nu am aparat digital, telefonul la care aveam camera s-a stricat recent, umblu cu o vechitura pana plec in Anglia, deci n-"am cu ce, baaaai" :)) Sorry for the inconvenience.
O alta treaba unde chiar cred ca m-as pricepe si as parea mai interesanta... introspectia. Ar trebui sa vorbesc numai in metafore, sa am o usoara tenta de emo genial neinteles, sa ma mai tai din cand in cand pe vene si sa fug de acasa. N-am de ce sa fug, stau singura in majoritatea timpului. Depresiva devin doar daca nu ies mai mult de 12 ore din casa, ceea ce se intampla rar. Si si daca devin depresiva, nu am cutite ascutite, v-am spus ca sunt un dezastru in gospodarie, nu prea imi dau interesul. Cu forfecuta de unghii n-as incerca, e de-aia scumpa si nu merita. Forfecuta, zic. Si alte ustensile nu-mi vin in cap momentan.
Buun...despre scoala. Pai, e vacanta acum. Incep facultatea abia la 1 Octombrie. Sigur revin cu detalii atunci. Dar cum ramane cu ratingul atata timp?
Etc etc etc s.a.m.d. s.a. etc...

Asa ca am sa scriu in continuare despre lucrurile care conteaza pt MINE. Mi se pare o idee eficienta, nu sunt obligata sa urmaresc non-stop stirile de la Beijing, nici vedetele, nici blogurile altora, nici viata culturala, nici review-urile altora pe imdb.com etc.
Asa ca...
Welcome to my selfish blog!

Calciu si Magneziu

Am o usoara cadere de Calciu si Magneziu. Nu stiu daca v-am spus, dar ipohondria mea e una atipica, se manifesta - printre altele -si printr-o vadita reticenta in a ingurgita pastile. Dar cum sunt singura acasa, imi permit sa iau ceva pastile efervescente, asa raman cu orgoliul meu de ipohondra anti-pastile curat ca nu ma vede nimeni, si, plus de asta, poate imi revine si cantitatea de Ca si Mg din organism la normal. Dar asta ramane intre noi, treaba cu medicamentatia.
M-am trezit, m-am ridicat din pat, cu ideea de a merge sa ma spal pe dinti. Apartamentul meu e unul micut, baia e imediat cum iesi din camera mea. Deci destinatia nu era departe, ar fi trebuit sa-i faca fata organismul meu carent in Calciu si Magneziu. Dar n-a facut-o. Am ametit ingrozitor si a trebuit sa ma asez de urgenta inapoi pe pat, altfel riscam o cadere, de data asta una la propriu, de tot dramatismul. Plus ca eram si somnoroasa. In consecinta, dupa ce mi-am dat seama ca respectivele lipsuri nu sunt doar niste produse ale imaginatiei mele, m-am dus spre bucatarie. Da, aia e mai departe decat baia, dar imi revenisem. N-am lesinat, n-am ametit, n-am mai avut nimic, doar sechelele psihice de la drumul prim. Ma rog, astea-s detalii.
Ajung la tuburile cu pastile efervescente. Scot o pastila de Calciu, o pun intr-un pahar - verde, ca am auzit ca are efect cromoterapia, mai ales intr-o sambata dimineata mohorata ca cea de azi - si torn apa peste. Suna telefonul. Maica-mea. Vorbesc un minut, pe cand revin, pastila era disparuta, inca mai misunau ceva bule agitate deasupra. Am baut dintr-una potiunea. Si mi-am preparat a doua portie magica. De Magneziu de data asta. Procedura era aceeasi. Desfac tubul, scot pastila, o var in acelasi pahar - in prealabil clatit, desigur - si torn apa peste. Intru in camera cu chestia asta si ma asez la birou, sa scriu pe blog. Dar chestia din pahar fasaie ca naiba. Ma deranjeaza. Ma si stropeste pe maini, asa agitata e pastila aia. Ma uit scandalizata cum dispare pastila...se descompunea cu o viteza ametitoare. Violent. Si ireversibil.
M-a palit in crestetul capului imaginea asta de corp care se risipeste. Mi-e frica sa nu dispar si eu ca o pastila de Magneziu. Trece vara si nu fac nimic. Trece viata si nu fac nimic. Ma pierd, ma pulverizez, ma dizolv, ma evapor. Ma duc pe apa Sambetei.

There comes a time in your life when you finally get it ...

When in the midst of all your fears and insanity you stop dead in your tracks and somewhere the voice inside your head cries out: ENOUGH!

Enough fighting and crying or struggling to hold on. And like a child quieting down after a blind tantrum, your sobs begin to subside, you shudder once or twice, you blink back your tears, and through a mantle of wet lashes you begin to look at the world through new eyes. This is your awakening. You realize that it's time to stop hoping and waiting for something to change or for happiness, safety and security to come galloping over the next horizon. You come to terms with the fact that he is not Prince Charming and you are not Cinderella and that in the real world there aren't always fairytale endings (or beginnings for that matter) and that any guarantee of "happily ever after" must begin with you and in the process a sense of serenity is born of acceptance. You awaken to the fact that you are not perfect and that not everyone will always love, appreciate, or approve of who or what you are ... and that's OK. (they are entitled to their own views and opinions, weren`t we living in the huge industry so-called Democracy?!)

And you learn the importance of loving and championing yourself and in the process a sense of new found confidence is born of self-approval. You stop bitching and blaming other people for the things they did to you (or didn't do for you) and you learn that the only thing you can really count on is the unexpected. You learn that people don't always say what they mean or mean what they say and that not everyone will always be there for you and that it's not always about you. So, you learn to stand on your own and to take care of yourself, and in the process a sense of safety and security is born of self-reliance.

You stop judging and pointing fingers and you begin to accept people as they are and to overlook their shortcomings and human frailties, and in the process a sense of peace and contentment is born of forgiveness. You realize that much of the way you view yourself, and the world around you, is as a result of all the messages and opinions that have been ingrained into your psyche.

You begin to sift through all the crap you've been fed about how you should behave, how you should look, how much you should weigh, what you should wear, where you should shop, what you should drive, how and where you should live, what you should expect of a marriage, the importance of having and raising children, or what you owe your parents. You learn to open up to new worlds and different points of view. And you begin reassessing and redefining who you are and what you really stand for. You learn the difference between wanting and needing and you begin to discard the doctrines and values you've outgrown, or should never have bought into to begin with, and in the process you learn to go with your instincts.

You learn that it is truly in giving that we receive. And that there is power and glory in creating and contributing. You stop maneuvering through life merely as a "consumer" looking for your next fix. You learn that principles such as honesty and integrity are not the outdated ideals of a by-gone era but the mortar that holds together the foundation upon which you must build a life.

You learn that you don't know everything, that it's not your job to save the world and that you can't teach a pig to sing. You learn to distinguish between guilt and responsibility, and you learn the importance of setting boundaries and of learning to say NO. You learn that the only cross to bear is the one you choose to carry and that martyrs get burned at the stake. Then you learn about love: Romantic love and familiar love. You learn how to love, how much to give in love, when to stop giving, and when to walk away. You learn not to project your needs or your feelings onto a relationship. You learn that you will not be more beautiful, more intelligent, more lovable or important because of the man or woman on your arm or the child that bears your name. You learn to look at relationships as they really are and not as you would have them be. You stop trying to control people, situations and outcomes. You learn that just as people grow and change, so it is with love. And you learn that you don' t have the right to demand love on your terms. And you learn that alone does not mean lonely. And you look in the mirror and come to terms with the fact that you will never be a size 5 or a perfect 10 and you stop trying to compete with the image inside your head and agonizing over how you "stack up."

You also stop working so hard at putting your feelings aside, smoothing things over, and ignoring your needs. You learn that feelings of entitlement are perfectly OK, and you learn that it is your right to want things and to ask for the things that you want -- and that sometimes it is necessary to make demands. You come to the realization that you deserve to be treated with love, kindness, sensitivity, and respect, and you decide you won't settle for less. And you allow only the hands of a lover who cherishes you to glorify you with his or her touch and in the process you internalize the meaning of self-respect. And you learn that your body really is your temple. And you begin to care for it and treat it with respect. You begin eating a balanced diet, drinking more water, and taking more time to exercise. You learn that fatigue diminishes the spirit and can create doubt and fear. So you make more time to rest. And, just as food fuels the body, laughter fuels our soul. So you take more time to laugh and to play. You learn that for the most part, in life, you get what you believe you deserve ... and that much of life truly is a self-fulfilling prophecy. You learn that anything worth achieving is worth working for and that wishing for something to happen is different from working toward making it happen. More importantly, you learn that in order to achieve success you need direction, discipline, and perseverance. You also learn that no one can do it all alone and that it's OK to risk asking for help. You learn that the only thing you must truly fear is the great robber baron of all time: FEAR itself. You learn to step right into and through your fears, because you know that whatever happens you can handle it and to give in to fear is to give away the right to live life on your terms. And you learn to fight for your life and not to squander it living under a cloud of impending doom. You learn that life isn't always fair, you don't always get what you think you deserve and that sometimes "bad" things happen to unsuspecting good people. On these occasions you learn not to personalize things. You learn that God isn't punishing you or failing to answer your prayers. It's just life happening. And you learn to deal with evil in its most primal state: the ego. You learn that negative feelings such as anger, envy and resentment must be understood and redirected or they will suffocate the life out of you and poison the universe that surrounds you. You learn to admit when you are wrong and to build bridges instead of walls. You learn to be thankful and to take comfort in many of the simple things we take for granted, things that millions of people upon the earth can only dream about: a full refrigerator, clean running water, a soft warm bed, a long hot shower.

Slowly, you begin to take responsibility for yourself by yourself, and you make yourself a promise never to betray yourself and never, ever to settle for less than your heart's desire. And you hang a wind chime outside your window so you can listen to the wind. And you make a point to keep smiling, to keep trusting, and to stay open to every wonderful possibility. Finally, with courage in your heart, you take a deep breath and you begin to design the life you want to live as best as you can.