Scartzaie

Simt ca nu mai rezist. De o zi si-o noapte ma doare-n crestetul capului, am asa un ghimpe ce-mi sta ca o stea in frunte si ma incrunt la fiecare pas, ca intr-o incercare sfortata de a estompa intepaturile surde ce-mi trec prin capsor. J`ai mal a la tete. Nu din cauze hormonale, nu de la raceala si alte specialitati engleze. Cred ca de la oboseala. Si vreme.
Cu toate astea, din constiinciozitate, mi-am promis ca astazi scriu pe blog. Chiar daca abia pot sa duc pana la capat o fraza coerenta fara sa ma balbai si fara sa pierd sirul cuvintelor, cu toate ca sunt de mult timp intr-o stare high de plutire si nu ma pot concentra la nimic. Deci aplauze, s`il vous plait, macar pt curaj. Ma dor si ochii, stau ca un chinez si ma holb la monitorul meu drag, ma incrunt de parca m-ar fi injurat de mama si dumnezeiesc de fiecare data cand din laptop iese cate-un sunet (X is online, Y is offline, da` pe cine naiba intereseaza? As putea sa dau sign out, dar si de aia mi-e lene si sictir).
Sa nu care cumva sa credeti ca numai capul scartaie. Ala scartaie de cand ma stiu si nu prea mai sper la vreo imbunatatire de proportii remarcabile. Scartaie toate.

Sa descriu o dimineata normala. Suna ceasul la 6:44 - nu intrebati de unde aceasta ora fixa, asa am eu chef, sa fac ochi inainte de sase fara un sfert. Opresc alarma, imi promit ca "mai dorm 5 minute si apoi intru in action". In realitate ma scol pe la 8 fara ceva din cauza ca scartzie patul fetei ce sta deasupra camerei mele(as putea sa spun 'abiteaza"? exista a coabita, deci nu vad care ar fi problema cu a abita?!), ma agit ca o apucata si ma enervez pe ceas ca nu a sunat mai cu tupeu mai devreme, si...dau sa ma ridic cu mare avant din patul cald. Si hop! scartz! scartz!. Si iar scartz! Scartz!scartz! Ce naiba?! Scartz! Cum dumne! scartz! zeu! scartz! Suna toate oasele in mine, reumatismu`n floare, manca-i-as gurita, la 19 ani. Strabunica mea seplange ca la 86 de ani: "vaaai, nu mai vad asa de bine, ma cam lasa ochii, ce sa-i faci, asa e cu batranetea, dupa o viata de tras". Si eu, eu scartzi din rasputeri - care puteri, daca m-au lasat asa devreme?! - din toate cioantele. Asa nu se mai poate. De o saptamana am observat treaba cu oasele. M-am gandit ca ma misc prea putin. Dar alerg destul de des, umblu mult pe jos, nu sunt un om static deloc. Se prea poate sa fie vremea, ca e in tranzit si se trece pe regim de iarna, dar oricum mi-am luat niste vitamine pt oase, cu mult mult mult calciu si vitamina D. Numai asa, sa make sure ca nu ma rup toata inainte de vreme.

Scartaie pielea. Eu am piele uscata, de la mama natura, si daca nu o tratez frumusel cu crema scumpa, am toate sansele sa o aud plangand. Cum? Scartz, scartz! Asa simplu, urla dupa hidratare si cere tratament special, altfel se usca si se descuameaza si face ca polistirenul ala enervant.

Scartaie relatia vecinilor mei, care din cand in cand isi mai trag cate-una dupa ceafa, asa, de sanatate. Mai mult domnu` da in doamna, ca asa se poarta la musulmani. Ii arata cum sta treaba cu pater familias-u`, sa nu uite unde-i e locul. Sau poate relatia lor nici nu scartaie, e pur si simplu in tipare, ca deh, asa-i mersu` la dansii. A-propos, am citit o carte excelenta care descrie foarte realist treaba cu "sezi, femeie, unde ti-e locul, ca de nu, o iei peste bot". Sigur, eu am spus-o foarte plastic, insa cartea chiar merita. Un soi de Ion musulman, fara partea cu setea de pamant. A Thousand Splendid Suns, sau, pt cunoscatori: دو صد خورشیدرو de Khaled Hosseini. Afgan tipul, deci merita, ca e chiar in pita omu` si stie ce zice, plus ca le zice bine.

Acum cateva zile am stat langa o domnisoara in timpul unui curs care scrasnea din dinti. Simteam cum isi freca dintii unul de altul ca si cum si-ar fi frecat dantura de o oglinda de cristal (please, do NOT try this at home. Pacat de oglinda de cristal. Sau de dintii vostrii, daca-s inca naturali. Sau din portelan scump. Daca-s dinti din plastic de-ala nasol, dati-i drumu`, mult noroc!).Pana la sfarsitul cursului m-am intrebat incontinuu cum dracu` nu-i pica din gura, sau cum naiba nu o deranjeaza. Mie una mi-ar fi tare greu sa ma concentrez in conditiile in care am un frecus continuu in gura si pe deasupra mai si suna, nu e silentios.

Am ajuns alaltaieri acasa, scartaind de nervi ca am de strabatut un drum nu tocmai scurt pana la domiciliu, dupa o zi intreaga de cursuri interminabile, am deschis usa, si aia sonora, ca sa fim in ton, dar nu tocmai scartainda, e un sunet ceva mai bland, si am intrat eroic la caldurica. In fata dormitorului meu statea cu tupeu un pachet. Un plic, mai exact. Un plic mare. Si plin de stampile si timbre si sigilii. M-am uitat sa vad daca nu cumva e greseala si fetele au pus aiurea plicul respectiv in fata camerei mele. Era numele meu pe el, si in plus, era si scrisul prietenului meu. N-am cum sa-l confund, ca e indescifrabil. Cand ma chinui 5 minute sa descifrez un scris, e clar ca e al prietenului meu. Deci greseala nu parea sa fie. Am sa trec peste faza in care mi-am imaginat vreo 20 de chestii posibile ce ar fi putut sa se afle in plic, si peste nerabdarea de a vedea ce idee nastrusnica i-a mai trecut prin minte, si peste dumnezeirile adresate lipiciului prea bun cu care era sigilat plicul si peste socul si extazul care m-au incercat cand am accesat in sfarsit interiorul misteriosului plic. Am primit un iPhone. Trebuia scris pe blog asa ceva, nu m-am putut abtine. Hehehe... asa e si-n viata, dupa ploaie, rasare si soarele - scuzati cliseul, alta asemuire mai tampita nu am gasit, pun pana de idei pe seama durerii cumplite de cap. Dar dat fiind faptul ca am avut o vechitura de telefon, apoi si ala s-a stricat, probabil de la vremea asta imputita, a devenit meteosensibil si a zis: "bai, eu imi dau demisia, in conditiile astea de rahat" si a murit,eu ramanand cu ochii la tavan, am putea cadea toti de acord ca un iPhone e echivalentul "soarelui" din metafora mai devreme mentionata. Asta da viata, cu net in jeb si camera photo si touchpad si toate figurile de pe pamant. Nu vreau sa aud comentarii gen iPhone versus alte telefoane - e.g.: Samsung Tocco, LG Renoir s.a.m.d. I`m verry happy, end of discussion. Macar asa mai uit si eu de scartaiala, ca nici taste nu are telefonasul asta, e tare silentios. Ultimul telefon pe care l-am posedat era tare scartaitor, nu puteam sa fac nimic cu el fara sa fiu observata, ca se auzea la un kilometru.

Scartaie capuri, oase, paturi, stanioale, ambalaje, relatii, chestii-trestii. Nu ne place sa scartaie treaba. Insa atata vreme cat chestia suna, inseamna ca inca se mai poate lucra la dansa. Ceea ce nici nu-i asa scartaitor...

"Yes, we can"

Amazonuri de ink jet azi. Milioane de click-uri. Tz-spe milioane de ziare avandu-l pe front cover. Voci zguduind undele radio cu mai mult sau mai putin entuziasm si anuntandu-l. Sute de mii de bloguri (plus unu) care scriu despre el. Televizoare vuind si transmitandu-l din ora in ora. Barack Obama. Ma trec fiorii. Nu pt ca o fi ceva bunaciune. Ci pt ca odata cu el, change has come to America. N-am sa vorbesc despre Ku-Klux-Klan, secesiune, sclavi si Nixon sau alte istorii.
Eu mi-s romanca, momentan cu o mica incursiune englezeasca, la origine dumnezeu sa ma ierte, ca sunt ceva produs al unei mega-corceli de culturi, asa ca why bother with Obama? O data, pt ca mi-e simpatic. Asta a fost nota de subiectivitate, fara de care nu se putea. Pt ca a reusit sa faca o campanie electorala - jos palaria. Campania asta electorala, si in mare parte si reusita lui, a fost ca un meci de fotbal de inalta clasa. A tinut nu numai America in priza si cu sufletele la gura, ci a antrenat toata planeta. In grupe s-au format echipe, intai 3, Hillary, McCain si Obama. Una a cazut. Au ramas doi mari si lati si buni. Tinerii au fost pt prima data in istorie un element definitoriu nu doar pt votare, dar mai ales pt campania in sine. Norma, promisiunea pt granturi si scholarshipuri mai multe si mai grase n-a ramas fara efect...anyway, going on: Pt ca promite. Pt ca poate sa se tina de cuvant. Si pt ca pare cel mai potrivit. He do can lead.
Al 44-lea presedinte, primul de culoare, un speech excelent de instalare, un mandat mai greu ca niciodata. Tre` sa ai cojones sa devii presedintele USA in 2008. Orice gusturi politice ati avea, un lucru e sigur: tipul asta e chiar tare.
A castigat categoric alegerile, asa ceva cu un democrat nu s-a mai intamplat de la Lynden B. Johnson incoace, deci va avea majoritate in ambele camere ale Congresului. Si totusi, provocarile nu-s de ici de colo, si nu-s putine. Mandatul i-a venit la pachet cu:
1 trilion de para deficit federal.
183,000 de cetateni ai US isi dau duhurile pe fronturile din Iraq si Afghanistan. Cineva trebuie sa aduca naibii razboiul asta la un sfarsit.
Terorism in floare. Am trecut de 11/09, dar cu ce ne incalzeste asta cand terorismul pare sa aiba America in vizor mai mult ca niciodata?
Bubele nu se opresc aici, insa mai pe larg, urmariti-i issue-papers-urile.
E un cliseu azi, 5 noiembrie, sa vorbesc despre Obama. Everybody does. Mai bine va ziceam despre sutele de petarde si artificii ce imi bubuie-n cap de cateva ore (azi e Guy Fawkes in UK, o supersarbatoare ce aminteste despre Conspiratia Prafului de Pusca, o tentativa de a arunca in aer Parlamentul britanic si de a sabota domnia lui Iacob I). N-as vrea nici sa par o fanatica inversunata. Sau vreuna care a pus botul la niste vrajeli ieftine ambalate intr-un speech dragut.
Today Obama is THE answer of a people. Nu stiu daca rezolvarea. Sigur nu idealul (is there such thing?). Insa cu siguranta e raspunsul pt America unui 2008 ca asta. Unu` greu, manca-ti-as, cum n-a mai vazut America - la propriu - de mult.

Breaking news

11 Septembrie. Presa vuieste, curg stiri pe banda despre cei 7 ani scursi de la atentatul ce a zguduit totul, incepand de la cele doua turnuri ale Wold Trade Center pana la siguranta omului. Tot ieri, Cioaca s-a dus la tribunal sa divorteze de nevasta-sa, Elodia, care e cel mai probabil moarta si bine de tot ascunsa pe te-miri-ce coclauri. Tot numai un zambet, domnul Cioaca, cu mecla-i tampa cu care m-a obisnuit de putinele ori cand l-am vazut, a declarat ca vrea toate bunurile Elodiei. Ete na tupeu, dupa ce-i tai gatu`, sa mai si pretinzi ca e o curva care te-a inselat si sa ii iei toate cele. Tot din categoria men whore face parte si divortul printesei Caradja de cretinul ala care ii iubea proprietatea de la Ploiesti. Si care vrea inapoi inelul de casatorie. Si care a cerut sa-l cheme si pe dansul tot Caradja, si sa fie numit si, desigur, "Print". Manca-v-as gurile de curve masculine...
Dupa puseul asta de indignare de feminista frustrata, trec si la lucruri mai pamantene.
Adica de-astea simple, ordinare, de-ale mele...
Saptamana asta mi-am vazut ultima data iubitul, inainte sa plec. Sigur ca n-a fost o scena lacrimogena, nu l-am condus la aeroport, nu ne-am imbratisat 2 ore la coltul strazii la care s-a petrecut actiunea, nici n-am stat macar toata ziua aia impreuna. Si toate "nu"-urile astea...pt ca nici n-am realizat ca e chiar asa de aproape plecarea. Da, mai e putin si m-am carat. Nici nu-i sigur ca imi baga aia net in camera prea rapid, deci si blogul asta se duce la dracu. Totusi, am mancat impreuna un tiramisu, ceea ce a mai indulcit suparatoarea situatiune.
Azi m-am dus sa donez sange. In caz ca nu ati realizat - de fapt nici eu, pana azi, nu eram prea sigura- trebuie sa va spun ca sunt un cetatean exemplar al adorabilului oras pe care il populez. Am 19 ani, deci varsta eligibila pt donare de sange am atins-o abia anul trecut. Si am donat deja de 2 ori. Azi voiam sa o fac a 3-a oara, dar nu mi-a iesit, sunt anemica, am hemoglobina scazuta. Imi pare rau, dar n-am ce-i face, decat sa ma pun pe ingurgitat pastile - Calciu, Magneziu, Vitamine si alte cele. M-am dus apoi sa iau troleul sa vin spre casa, iar la coborare am facut un act de binefacere cu trimitere spre octogenarii care circula cu transportul in comun. I-am carat unei tanti plasele pana acasa, si nu i-am cerut bani, nici nu i-am dat in cap, nici macar marul pe care a vrut sa mi-l dea nu l-am acceptat, nici in casa nu i-am intrat. Nu spun asta ca sa ma dau mare, o spun ca sa demonstrez ca si tanara generatie e capabila de gesturi de ajutorare a batranilor, chiar nu e nevoie sa fim denigrati in halul asta, cu tot valul de emo kidsi si manelari si infractori juvenili...
Acum 10 minute au iesit pe usa casei niste fete care isi cauta chirie. Au venit sa vada apartamentul. Le-a placut. Ce ciudat sa iesi din casa ta ca sa o dai in chirie, dupa ce ai stat atata vreme in ea... Ma gandeam la implicatiile emotionale, la legatura dintre mine si camera mea, la relatia mai mult decat cordiala pe care o aveam cu acest mic lacas. Mi-am vazut pe net camera in care voi sta la facultate, nu zic, e spatioasa, e mobilata, are caldura, are geamuri (mari!), are tot ce-i trebuie, doar ca va trebui sa o iau de la zero cu ea, pana mi-o educ, pana mi-o fac pe placul meu, pana ajungem sa ne intelegem din priviri... Relatia cu o casa e ca si relatia cu un om. Ma gandeam acum si la relatia asta a mea, cu omul pe care tot zic atata ca-l iubesc. Nu mi-ar fi imposibil sa renunt, dar ar fi al naibii de greu. Nu poti sa spui : "Gata. Din clipa asta nu-l mai iubesc." Normal ca omul are capacitatea asta magica de a se redresa, de a merge mai departe, de a gasi solutii mai bune, de a se auto-depasi, de a , de a, de a... Dar chestia cu iubirea sta altfel. Dupa ce te-a luat, dus esti. Inca rationezi, inca te mentii pe linia de plutire (si inca acum parca plutirea e muuult mai placuta), esti tot tu, nu te schimbi, dar doamne, totusi, cate se schimba. As vrea sa spun exact CE sau in cel fel, sau cum sau de ce se schimba, dar nu as putea decat sa debitez niste teorii care mai de care mai subiective, asa ca let me believe it`s magic, pure magic :)
Si acum, sa fie tacamul complet, ma invart la 180 de grade si vreau sa aud pareri despre marele experiment stiintific al secolului. CEL MAI MARE. S-a petrecut miercuri. La Geneva, aproape de granita Elvetiei cu Franta. O echipa mare de tot de oameni de toate natiile au pus la cale o super-masinarie, acceleratorul de particule, care cica poate reproduce big-bang-ul la scara mica. Adica tiny-bang-ul. Desigur ca mass-media ne-a pus la curent cu costurile ei, cum altfel (deja m-am obisnuit atat de mult cu jurnalisti care sa intrebe fotbalisti si vedete: "Da` cat iei pe sezon? Si ceasul a costat macar 100.000 de euro? Da` telefonul, e macar din aur si are macar vreo 30 de diamante incrustate? Oh, cew rochie superba, pun pariu ca a fost peste 10.000 de euro...". Sau vezi titlurile de pe primele pagini ale tabloidelor: "Inca o masina de peste 100.000 de euro in garajul lui X", "Y a cheltuit aseara in clubul Z 6000 de euro pt ca a cumparat o sampanie din anii `20 unei fete din clasa a 12-a de la un liceu din capitala" etc.). Apoi si cu riscurile la care supune acceleratorul de particule Planeta. Vin tsunami-uri, vin seisme de ne ia naiba, vin tornade, dar mai ales, scumpii mei fraieri care credeti in ziare si televiziuni cretine, vine Apocalipsa! Vine sfarsitul lumii, pazea!
Miercuri mi s-a parut si mie ca vine sfarsitul lumii. In aceeasi zi s-a intamplat sa imi vad si eu ultima data iubitul inainte de plecarea in Anglia.
Dar, dupa cum se vede, azi e sambata. Traim. Traiesc si eu. N-a venit Apocalipsa. Life goes on.