Ma vrea fanii

Am eu in sertarul meu virtual o colectie de texte scrise de-a lungul vietii mele -scurta viata, dar vai, tumultoasa! :)) - pe care am decis sa le scot la inaintare de acum incolo, de fiecare data cand bate vantu` frunza-n dunga, cititorii de pe blog mi-alunga. Si iaca asa voiam azi sa aduc in fata ochilor ce trec pe-aci...ceva despre Singuratate. Dar cum sa va vorbesc despre Singuratate cand am atatia oameni care sunt alaturi de mine?!..azi va vorbesc despre oamenii pt care contez. Despre fanii mei. Fanii care ma vrea :))
Trebuie sa precizez ca de cand am plecat de acasa, vorbesc inmiit mai putin la telefon. Pt ca e scump. Dar tre` sa precizez ca bunica ma suna tot la doua zile si imi vine sa-i mananc inima cand o aud: "Supa ai mancat azi?", "Da` de frig nu ti-i frig?", "Vezi sa nu lasi geamurile deschise cand pleci de acasa, sa nu se raceasca odaia (zice camera, dar vreau eu sa evit cacofonia)", "Ce-ai mancat azi?", "Bani mai ai?", "Cum e la scoala?"... si aceste intrebari insiropate cu grijulism se repeta la fiecare doua zile. Apoi mama, pe messenger: "Ti-am zis saptamana asta ca mi-e dor de tine?" (Da, de vreo 12 ori, mi-ai lasat si offline), "Te rog sa vii acasa daca ceva nu-ti place acolo...acasa te asteptam cu drag, ai casa, ai masa, totu-i bine", "Vezi ca te iubeste toata lumea", "Sa nu uiti ca ne gandim la tine in fiecare zi", "Sa stii ca abia asteptam sa te vedem"...sa mor de nu ma simt ca Gutza adulat de toata comunitatea rroma, in urale si aplauze si in torente de jucarii de plus aruncate pe scena, si chiloti si trandafiri de plastic si alte cele. Stiu ca "famelia" e nucleul societatii si stiu ca am un sprijin permanent si neconditionat in ea. Dar de fiecare data cand aud siropurile astea (nu care cumva sa va ganditi ca termenul "sirop" minimalizeaza adevarul din aceste vorbe diabetice si pline de grija), mi se suie si mie dorul de casa la cote aproape imposibil de suportat, si cateodata ma apuca bocitul. De exemplu, de bunica-mea mi un dor imens. Asa femeie, n-ati vazut voi si nici neamu` vostru de cand sunteti. O bunaciune de femeie, care a facut tot ce se putea face pt singurul ei nepot. A.k.a. eu. In fiecare sambata dimineata imi facea cacao, si mi-o punea la capul patului. Fiecare week end il petreceam la bunici, in cartierul alaturat. Aveam voie sa fac ORICE. Orice orice. Cateodata imi punea si pranzul la pachet si ma lasa afara, pe cand ceilalti copii erau tinuti cu forta in casa sa manance si sa doarma de pranz...hehehe! Ma lasa afara pana noaptea tarziu, sa ma joc ascunsea si hotii si vardistii...venea pe la 10 seara sa plimbe cainele si zicea: "Vii? Te cauta bunu. Sau mai vrei sa stai la joaca si iar tre sa bag o minciunica pt tine?"...adorabila! Imi cumpara rochite, machetute, dulciuri, pantofi, palarioare, tot ce imi voia inima. Ea e fana nr 1. Si eu sunt fana ei cea mai inversunata. Cred ca as ucide pt ea.
Asa cu familia. Cam inutil de precizat, pt ca sentimentul asta ar trebui sa existe in fiecare familie, altfel de ce ar mai fi ea atat de importanta?!
Apoi e suita de pretenari...mari oameni, mari caractere. Nu cred ca ajung de sarbatori acasa, si am o durere-n corazon cumplita, ca n-am sa pot sa sug un ceai in Zorki cu tovarasimea, in timp ce ei se profileaza pe berica si imi impartasesc incet-incet toate chestiile pe care chiar n-as vrea sa le aud, exponat feminin fiind. Apoi discutiile care se lasa cu ropote de ras si non-sense cat incape...sunt delicioase.
Tot printre fani se numara si tanti de la ziare de langa blocul unde am stat. Am stat, pt ca acuma apartamentul e dat in chirie. Dar teoretic tot ala mi-e domiciliul. Inainte sa plec mi-am facut ultima dambla sa mi-am luat Elle-ul...ultimul...aaaah! Cel de septembrie. De obicei apare dupa 22. Eu am plecat FIX in 22. Deci nu l-am mai apucat pe cel de octombrie. Mama ei de tipografie... Si m-a chestionat atunci tanti: "Scumpi, vrei sa-ti tin cate-un numar in fiecare luna? Ca doar n-a fi asa destept sefu` sa se prinda...si cand vii, le iei...ha? Daca vrei, zi, ca se rezolva...ca atata-mi esti de draga, mancu-ti sufletu`" :))) suna super-penal, dar tanti aia chiar cred ca ma iubea. In fiecare luna imi punea rebuturile de la sudoku deoparte si mi le dadea gratis. Sau cand lipseam de acasa timp mai indelungat, imi tine Elle si mi-l dadea la intoarcere, cand la alte chioscuri nu-l mai gaseai nicicum.
Nu stiu voi pt cine contati si pt cine sunteti nime`n drum, dar sentimentul ca unui om, fie el orisicine, ii pasa de tine, oricat de putin, te face sa nu mai vezi asa de bacovian peisajul asta al vietii care in esenta e o experienta singuratica, dupa cum ziceam in posturi mai vechi.

Exista un Prieten

Exista oameni pe care n-ai sa ii uiti niciodata. Oameni pe care ii iubesti intr-un fel aparte, nu de-ala inflacarat, ci asa, usor, ca un foc mocnind, toata viata, fara sa simti vreo clipa ca afectiunea a trecut, desi nu e iubirea aia cu I mare, e o iubire simpla, atat de fireasca precum spalatul pe dinti. Acest post il dedic in totalitate acelui om cu care am crescut, cu care am cea mai pura prietenie, cea mai sincera relatie de amicitie, si de care ma leaga si anii de liceu, si alte clipe frumoase. Exista momente cand te desparti de un om si totusi continui toata viata sa il simti aproape. Exista prieteni care au fost facuti ca sa fie prietenii tai, care sunt mereu acolo, a caror voce poti sa o auzi oricand, spunandu-ti exact cuvintele care trebuisc spuse in clipa aia, fara telefon, voice-chat, si alte minuni. Oameni la care te gandesti intotdeauna cu drag, desi ii cunosti suficient de bine incat sa stii ca au si parti rele. Oameni carora le spui acele lucruri pe care nu le-ai scrie nici macar in jurnal, daca ai avea unul. Oameni pe care ii poti suna la 3 noaptea sa ii intrebi daca pot sa doarma, ca tu nu poti. Oameni carora le dai bicicleta fara sa te gandesti vreo clipa ca "e bicicleta mea si nu o dau ca poate mi-o strici, poate nu mi-o mai dai inapoi, poate ii faci opturi etc...", oameni carora le ceri bocanii fara nicio urma de jena, cand ai nevoie de echipament de extreme mountaineering, si observi ca ai tai ti-au ramas mici. Oameni cu care ai avut o relatie ce a depasit stadiul de amicitie si cu care, totusi, iti permiti si vorbesti despre omul pe care il iubesti atat de mult AZI (cu I mare de data asta, Iubirea), sau pe care poti sa ii vezi cu cineva (ALTCINEVA decat tine) de mana , fara sa iti dea lacrimile, ci chiar avand puterea de a zambi (sincer!), fara sa simti urma de gelozie sau rautate. Simti ca prietenul asta nu ti-ar dori niciodata raul, desi lumea asta e impanzita de concurenta si invidie si mercantilism si vanitate, el nu ti-ar dori nicio clipa altceva decat sa fii fericita. Sunt unii oameni care sunt raniti profund la un moment dat, dar care apoi isi dau seama ca prietenia e ceva ce nu merita pierdut pentru nimic in lume, si te iubesc mai departe la fel de sincer, fara sa fie afectati de trecut, dar intr-un alt mod. Sunt unii oameni cu care rupi relatia, si totusi inca mai ramane ceva frumos dupa. Inca mai simti ca iti este aproape, inca il mai simti ca parte din viata ta, si stii perfect ca intotdeauna asa va fi, ca relatia cu acel om nu se supune legilor nici ale timpului, nici ale distantei, nici ale uitarii...Exista oameni pe care pur si simplu ii indragesti, oricat de implicat ai fi in alta relatie, tu sau el, oricat de departe/casatorit/burtos/chelios etc. ar deveni, tot el e omul care iti vine primul in minte cand spui cuvantul 'prieten'.
Imi indragesc foarte tare prietenii, pe cei adevarati, zic. Dar sa afirm ca imi iubesc cel mai bun prieten, e deja ceva destul de suspicios, nu-i asa?! Ei bine, poate fi. Poate parea ca in spatele acestor randuri inca mai arde flacara pasiunii, inca ma gandesc la el seara, inca ii simt parul ciufulit printre degete, inca il pastrez ca pe o roata de rezerva, dar, vai!, cat de neadevarate sunt astea. In genere cand spui 'iubire' te gandesti la iubitul tau sau la parinti, se-ntelege. Si e foarte firesc. Da` cica alte feluri nu s-au inventat. Ei bine, daca voi nu credeti in alte feluri, eu inventez acum, pe loc, iubirea fata de Prieteni. Nu, sigur, nu mai e ce a fost. Si nu, nu vorbim de iubirea cu I mare, cea inundata de 'te iubesc'-uri pasionale, ci de sentimentul acela profund dintre doi oameni, ceea ce vedeti pe medalioane kitschoase si pe felicitari anemice, ca fiind rezumat in sintagma 'friends forever'.
Nu pot sa uit omul care si cand face o prostie mare de tot, vine si imi spune cu mult curaj cum sta treaba. Sau pe cel care face ce face si recunoaste ca one of his (two) best friends is a girl. Me. Sau pe cel cu care am stat noptile pana tarziu sa dezbatem cele mai nebunesti subiecte.
Povestea e scurta. A fost odata Sebi si Daria (remarcati "a fost" = una si aceeasi persoana). Acum nu mai este. Acum sunt Sebi si, separat, Daria. Conectati printr-o super-uber-ultra-extra-prietenie. Which will last for ever and ever.
La Multi si Fericiti Ani celui mai iubit dintre prieteni.

Aceeasi, dintotdeauna, Vama Veche

Ajung in plin soare dogorator in Vama, intr-o zi de marti (ce v-am zis ca marti e ziua mea norocoasa?). Maxi taxi-ul nu mai e maxi taxi, e un ditamai autobus cu vreo 60 de locuri, un autocar, sa fiu mai precisa. Dovada ca numarul de vamisti, sau de wanna-be vamisti, a crescut, zic in sinea mea. Desigur, involuntar observ cele inca vreo 10 case rasarite de anul trecut incoace, dar m-am obisnuit, de la an la an sunt tot mai multe. Vad Gogoasa vesela, bun, e totusi incurajator ca macar ea mai exista, dupa ce ca au disparut, de-a lungul timpului Mash, Zapata, Clandestin si ce terase mai erau. Dau sa trec strada. Un BMW seria 6 da sa treaca peste mine fara scrupule, noroc ca ma trag la timp din drumul sau spre vama cu bulgarii, cel mai probabil pt o aprovizionare cu alcool si tutun. Intru pe bulevard, salut vreo 5 minute intr-una, pana epuizez cunoscutii. Nu cu mare incantare, desi nu i-am vazut, pe unii - de un an, pe altii - de mai multi. Eh, salut, ca sa nu par prost crescuta. Si dupa ce trece marea de cunoscuti, vad asa: o pitipoanca cu accese vadite de Paris Hilton, un chihuahua cu fustita roz, un colier bling-blingish la gat (al ei, slava Domnului ca nu al cainelui, ca facea hernie de la multele grame de metal), tot pachetul asta la bratul unui domn ceafa-lata. Se suie intr-un Ferrari rosu, parcat in fata La Canapele. Nu tin minte sa fi existat anul trecut canapelele, deci si asta e o noutate. Dar arata decent, imi place. Poate mi-ar fi placut mai mult fara masina asta parcata in fata si populata de cei doi fanfaroni tocmai mentionati. La ziare nu mai e tanti draguta pe care o stiu de 8 ani, ci o doamna mai in varsta care nu imi zambeste. Aveam in gand sa imi iau Cotidianul sau Jurnalul National, sa vad ce se mai intampla in lume, dar o voiam pe vanzatoarea aceea de demult, nu pe cea fara de zambet. N-am cumparat nimic. Desi banii ii scosesem deja. Eh, trebuia sa scap de ei, portmoneul il indesasem deja inapoi in geanta. M-am dus vis-a-vis sa imi iau ceva lichide. Mai vad eu si un croissant. Dau sa le platesc. Nectarul - 9 lei. Croissant-ul 2 lei. De-ala mic. Desigur, avand 10 lei, am scotocit dupa portmoneul adanc indesat in geanta, nu fara nervi, gandindu-ma ca mai bine ma tocmeam la ziare.
Imi las catrafusele in curtea unde urma sa stau, imi pun cortul, imi iau costmul de baie, arunc o rochie de plaja pe mine si tuleo la plaja. In drumul meu deloc lung mai observ niscaiva schimbari, dar drumul, norocul meu, e acelasi, Humanitas nu si-a schimbat sediul, Bibi tot acolo, Mitocanu la fel, la stuf dormeau 4 la o masa, unuia ii curgeau balele. Incep sa fac mental o lista cu ce e cum a fost si ce e nou in Vama.
Ma las pagubasa, am ajuns la malul marii. Vremea superba, apa minunata, ma arunc in valuri cu tot cu sutien, care se umple de alge, zabovesc in pluta vreo 10 minute si savurez Vama asa cum o stiu acolo, aproape de geamandura, desi la mal ma asteapta mitocani (nu terasa) pusi pe agatat cu poante ieftine, priviri de ambele ce sexe ce studiaza corpuri zacand la soare, unele pe nisip, altele pe chaise-longue-uri etc.
Ies intr-un final din Marea Neagra care in ziua respectiva era al naibii de albastra, ca si un fel de welcome, si ma postez pe prosop. Uit de cremuit. Adorm. Ma trezesc pe la 6 jumate, un caine ma mirosea. Unul alb. Aducea cu Balan, doar ca avea vreo 40 kg in minus asta. Ma uit in jur. Si ma caiesc pentru toate povestile carora le-am dat crezare. Alea, stiti voi, conform carora "Vama nu mai e ce a fost", "Salvati Vama Veche", "Vama s-a dus la dracu`" etc.
Pt mine acesta e al 8-lea an in Vama. Fata de prima vizita, categoric, s-a construit mult, au venit mase de oameni care nu au ce cauta acolo, Vama devenind un soi de muzeu, un must-see, un obiectiv turistic unde vii "ca sa beeeeeeeeeeeeeeei, frate", sa ti-o-nfigi in vena si sa head-bang-uiesti pana vomiti (de la alcool, drog, muzica, toate la un loc), ori pt a epata ori ori ori...
Prostii, prostii, prostii.
Anul acesta am constatat cu stupoare ca numarul turistilor a scazut drastic. E absolut justificabil, lumea se orienteaza spre servicii mult mai bune pe alte meleaguri, la aceleasi preturi sau poate chiar mai mici. Aici e poveste lunga, nu are sens sa tin teoria chibritului, cert e ca ma asteptam sa caut minim 20 de minute pana sa gasesc un loc pe plaja. N-a fost asa. M-am asezat unde mi-a placut mie si, pe langa asta, nici n-am avut vecini multi. Statiunea era destul de goala, la magazin nu am stat nici o data la coada, maxi taxi-urile nu se mai umpleau ca altadata pana la refuz, lucrurile erau putin ciudate pt plin sezon. Sa nu mai spun cat de lamentabile pt localnici.
Dar sa revin la subiect. Nu exista degradarea Vamei Vechi. Pt ca Vama Veche nu a constat niciodata intr-un plan arhitectural, intr-o anumita cladire, in anumiti oameni, in bani sau alte cele. In Vama e spiritul ce-ti place, daca-ti place. Daca nu, e clar ca nu mai vii. Sigur ca te incomodeaza kitsch-ul, te enerveaza preturile umflate pana la refuz, te scot din sarite unii si altii. Dar asta numai daca ii bagi in seama.
M-am intors dupa 4 zile de Vama exact asa cum m-am intors in toti anii de acolo: fericita. Anul acesta am mers singura. Am baut in total 3 beri. Bani nu am cheltuit multi. Intr-una din seri am fost la Monoloagele vaginului, pe terasa Hand - o alta ciuperca rasarita, dar una reusita. Interpreteaza socant de superb Diana Giubernea. Dup-aia m-am retras in Tequila sunrise pt o portie de muzica folk, un tip ce se auto-intituleaza Banderas si canta destul de frumos. Nu m-am abtinut sa amintesc ca eu sunt amica buna cu Emeric Imre, moment in care s-a umflat in pene si mi-a demonstrat ca si el stie sa cante frumos, desi nu are parte de aceeasi celebritate. Mi-a dedicat cateva piese, pana mi s-a facut somn si am plecat.
M-am simtit bine. M-am relaxat pana la refuz. Am servit 2 rasarituri de soare ce-ti taiau rasuflarea. Astea au fost singurele momente critice de singuratate in Vama, in rest nu m-am simtit defavorizata, fara companion fiind. Mi-am intalnit vechi cunostinte devenite acum prietene :)Am fost intampinata cu aceeasi caldura ca de fiecare data. Si de catre oameni (de la de acum buna mea prietena Doina - pana la urma in casa careia am si stat si m-am simtit foarte bine - pana la domnul de la Gogoasa, si chiar si dna de la ziare a zambit cand m-am induplecat sa iau Cotidianul), si de catre soare.
Si da, marea...si ea m-a imbratisat cu muuult drag.

Pe degete

Poate ca am ceva mai multe cunostinte decat altii. Dar prietenii, ii numar pe degete. Nu-s multi. Dar sunt, ca si degetele, indispensabili. Bunica din partea tatalui meu obisnuia sa spuna ca oricare deget si l-ar taia, o doare - ca si metafora a egalitatii dintre cei 4 copii pe care i-a avut, tata si inca 3 fete.
I`m a man of the rankings. Imi place sa clasific, sa fac topuri, sa categorisesc, sa absolutizez. Nu de putine ori m-am surprins spunand ca "X e cel mai bun prieten al meu" urmand ulterior sa aflu ca, iata!, mai exista inca un "cel mai bun" prieten. Si poate si un al treilea. Astfel ca printre dragii mei prieteni s-au strecurat cativa "best friends". E o categorie aparte. Am best friends, am friends, am acquaintances si am "dusmani" :)) Dusmanii sunt cei care nu-mi plac, nu oameni cu care ma iau la cutite si carora le doresc raul. Pt ca nu am dusmani de-aia.
Asadar acest entry il dedic PRIETENILOR. Acelor prieteni despre care am spus, cel putin o data in viata, ca sunt my best friends. Nu intamplator vorbesc despre ei, pt ca aseara am iesit cu cativa in oras si mi-am dat seama cat de dragi imi sunt. Acest entry este pt ei, nu are caracter polemic, este unul spontan si sincer, chiar daca incomplet. Ii salut cu respect de pe acum pe cei ce nu vor fi mentionati.
Ce poti sa scrii despre prieteni? I-as nominaliza, dar se stiu ei. I-as caracteriza, dar ce folos, nu as termina nici intr-o saptamana. Le-as multumi, dar suna patetic si, cum majoritatea sunt baieti, chiar n-as vrea sa-i pun intr-o postura gay. Le-as spune ca prietenia dureaza o viata si ca distanta si timpul nu isi lasa amprenta, dar as minti. Insa ce e de spus e ca a fost al naibii de frumos si ca vreau sa fie asa de fiecare data cand ne intalnim.
Imi aduc aminte de anii de conflict latent dintre Horatiu si mine, cand ne intersectam pe strada si nu ne salutam, sau cand ne avantam in polemici doar de dragul orgoliului in timpul anumitor ore, pt ca mai apoi sa chiar devenim prieteni. De beutele din Sombrero si de mersul pe jos acasa noaptea. Zice-se ca prietenia dintre o fata si un baiat este de fapt o atractie de alt gen mascata sub tot soiul de sentimente, de la simpatie la respect s.a.m.d. N-as putea sa dau contra-exemplu mai elocvent de prietenie dintre un el si o ea. Mie mi se pare ca asa mi-e de aproape omul asta incat as putea impartasi cu dansul orisice. I kinda feel him as a brother from another mother.
Imi aduc aminte de uber-bashcalia lui Cocan, pe ORICE tema, in urma careia ne spargeam de ras cu totii. De betia trasa la Aurel cand s-a apucat sa-mi explice nervii cranieni. De faptul ca a mancat un kilogram de arahide si a baut iancu dupa care a urmat ceva foarte urat pe iarba frumos gazonata din curtea lui Aoler. Despre maximele cocaniene care au facut istorie.
De Aurel, detinatorul unui pumn A si al unui pumn B, om cu vise mari, cu idealuri de "ceafa lata" si intrebari existentiale adorabile (m-a intrebat mama unde sunt ceva chibrituri si i-am zis k le-am pierdut p toate la poker. tu crezi ca-s un copil rau din cauza asta?, daria tu de unde stii atatea cuvinte? & co.).
De dragul de Radu, un gentleman precoce, cu prea mult bun-simt. De threesome-urile din Sombrero din vara 2007, cu el si Horatiu, momente faine, mai mult sau mai putin alcoolico-filozofice, cand "combateam bine" tot ce ne apuca la gura.
Imaginea asta de one of a kind in a group exclusively made of men nu e cea mai delicata. Pt ca auzi si chestii pe care nu ai vrea sa le auzi, ca femeie. Pt ca bei bere. Una. Doua. Cu paiul. In toate felurile si de toate unitatile de masura - de la 0.4 l la un metru. Pt ca injuri fara sa vrei. Pt ca iti face placere sa fii misogina si chiar dai dreptate unor pareri ce in starea de trezie ti s-ar parea prejudecati. Pt ca ai de raspuns unor curiozitati masculine legate de functionarea femeilor. Pt ca esti prea cool pt o femeie.
Mi-s dragi tare.


Si mai sunt cativa, ca inca nu mi s-au terminat degetele. Se cunosc ei. :)
Numai bine, Prieteni!

Balan

1. 2. 3. 4. Exact patru zile fara dush. Am fost in muntii Calimani, dupa cum am precizat. Picture me in a Survivor show. Cam asa a fost. Dar cu insotitor. Insotitori. Si aici am sa dezvolt imediat. Ok, mountaineering ca mountaineering, oamenii de munte probabil stiu cum e, ceilalti, sa faca bine sa experimenteze, ca o viata au. Caratul "casei"(=cort, in ecuatia montana), halelii, garderobei (foarte reduse, aviz fetelor - sa va spun un secret, e de ajuns o singura pereche de pantofi, chiar daca stai pe munte 4 zile. Incredibil, n`est-ce pas?), cosmeticelor (reduse dureros de drastic la pasta de dinti si crema cu FPS super-ridicat) si al altor cateva chestiuni...e o nimica toata. Urcusul - nu mare branza. Caldura - insesizabila, mai ales pe creste. Dar consumul psihic - nasol, bai. Sunt si eu muiere, dar consider ca n-am prea facut pe muierea vero acolo sus, desi mi-a cam venit sa urlu de dracii ce-i aveam in mine. In fine, frumoasa tara avem, frumosi munti, misto prin Calimani, dar prea curand n-as mai pofti la rataceli prin padure, umblat pe drumuri virgine si pe pseudo-poteci nemarcate cu semne turistice, ci cu rahati de ursi si alte dihanii. Sa zic pe scurt. Am plecat cu al meu domn iubit din Cluj spre Bistrita. Ne-am suit in trenul nr 2 de la Bistrita pana la Bistrita Bargaului (sigur ajungeam mai rapid cu caruta decat cu trenul ala infect care a facut o ora jumate in ritm de melc reumatic), de aici -capat de linie, am suit la lacul Colibita, la jumatea urcusului ne-a luat un nene care avea cabana pe malul lacului cu Touareg-ul sau bengos, ne-a si lasat sa innoptam in a sa curte cu acces la lac, unde ne-am imbaiat seara nuzi, ca doar de unde costume de baie, pudoare, figuri. Le-am lasat pe toate acasa. A doua zi am pornit ceva mai serios spre creasta. Am tot umblat, ne-am ratacit de n ori prin cea mai nenorocita padure, am ajuns intr-un final intr-o poiana unde exista o stana. Experienta inedita sa innoptezi la o stana. 5 ciobani, nenumarati monstri deghizati in caini -e imperios necesar sa te dotezi cu bate babane daca vrei sa scapi teafar-, magari, capre, oi fara numar, un ied proaspat iesit de la ma-sa din bindeu, cai. Am intrat intr-o alta lume acolo. 5 barbati in varf de munte, numai ei cu ei, cu animalele si cu padurea. Inimaginabil. Am stat seara la foc cu ei, am primit papa (jantitza ii zice chestiei cu care am fost servita initial, si care, madama sensibila de urbe cum sunt, mi-a intors stomacul pe dos si mi-a provocat o senzatie de voma incontrolabila). Am fost serviti cu mamaliga, urda, cas, bureti, all natural. Barbatul meu a acceptat si o tuica, sa nu care cumva sa se demasculinizeze in fata celor 5 haiduci oieri. A doua zi am pornit din nou. Dar nu mai eram doi. Eram trei. Ni s-a alaturat Balan, unul din cainii baciului. Inutil sa spun ca am sperat ca se intoarce dupa o bucata de drum, cand va observa ca nu suntem ciobani iesiti pe campul muncii si nu ne intoarcem la stana, seara. A venit cu noi tot drumul, pana s-a ingrosat gluma. Si iaca asa au trecut o zi, o noapte si inca o zi, in formatiune de trio. Incredibil, dar doi turisti pusi pe drumetie si-au schimbat traseul din pricina acestui Balan. Voiam sa continuam sa facem creasta, dar nu ne puteam permite sa lasam cainele cu ochii in soare in satul de unde urma sa luam trenul spre Cluj. Cum sa te imprietenesti cu cu caine, sa ii dai mancare din traista ta (care contine 400 gr biscuiti, 300 gr saratele, 6 piersici, cateva felii de paine, toate astea pt 4 zile), sa ii spui ca esti prieten cu el, sa te joci cu el, sa iti pazeasca cortul noaptea mai ceva ca un paznic de curte imperiala, sa il porti prin cele mai vitrege conditii pe creste, prin vant, pe pietre care ii distrug picioarele, sa il chinui pe drumurile alea abrupte...si apoi sa-l lasi la dracu` undeva unde n-a mai aterizat in viata lui?! Trebuia, absolut, dus inapoi. Eu mi-am lasat cartea de vizita la stana, in semn de multumire fata de ciobani, deci riscam chiar sa fiu acuzata de furt de caine, poate ma suna ciobanul ala sa imi reproseze ca i-am luat cainele de la stana. Asta oricum putin probabil, erau destui dulai. Dar ideea asta de a trisa, de a fi prieten cu cineva, si apoi de a-l arunca la gunoi, m-a frustrat si pe mine, si pe iubitul meu, care, sincer, nu-mi parea atat de sufletist fata de un animal. Ajunsi aproape de varful Bistricioru, am pus amandoi problema pe masa si am discutat-o, ca doar oameni suntem. Am confruntat variantele de solutionare a dilemei. Puteam continua drumul stabilit de acasa, sa ajungem in alt loc de unde plecasem, sa luam trenul si sa dam cainele naibii, ca doar se descurca el. Dar strabatusem o groaza de km, cainele nu avea mai mult de 2 ani, era tanar, nu prea umblat prin padurile alea misterioase, mai mult ca sigur n-ar mai fi ajuns acasa si ar fi fost cel mai probabil adjudecat de catre alt om, nu se stie cat de bun sau cat de rau. Ideea asta de a lasa ceva/pe cineva in voia hazardului era frustranta rau, mai ales ca noi ne-am purtat frumos cu cainele si noi am pretins ca suntem prieteni cu el. Oricat de pueril pare (pt ca sunt aproape sigura ca multi au renuntat deja sa citeasca entry-ul asta pt ca pare al dracu de boring si de patetic), am decis sa ne intoarcem (desi era un drum nasol de strabatut inspoi spre stana) sa ducem cainele de unde a venit cu noi. Ok, zis si facut. Dar ne-am dat seama ca el deja ne luase drept noii lui stapani. Chiar si ajunsi la stana, n-am fi scapat de el. Asa ca, din nou, impreuna cu stimabilul meu companion, ne-am afisat talentele strategice si am dat verdictul: nu mai suntem prieteni cu cainele. Pe drum n-am mai vorbit cu el, nu i-am acordat atentie, noi ne-am scos ultimii 6 biscuti din dotare si animalului nu i-am dat nimic, am mancat in fata lui ca doi nesimtiti fara obraz. Am ajuns si la poiana cu pricina dupa un timp. Dupa cum banuisem, cainele nu voia sa asculte, nu voia sa mearga acasa. Am inceput sa tipam la el. Nu i-a placut. Am ridicat batele spre el, am urlat la el, l-am alungat ca niste vandali, l-am trimis la stapan, la naiba, la ma-sa, la mortii ma-sii. N-a vrut. A rezolvat Robert prin huidiulei de-alea a la cioban, cu voce baritonala si gesturi de viking. Cu coada intre picioare, superbitatea de caine alb, cu colti perfecti, cu alura de caine sportiv si sanatos, blana deasa, ca de leu, cu numele "Balan", s-a retras, nemaivenind dupa noi. Aproape m-a apucat plansul dupa ce ne-am despartit de el. Mi-a parut rau ca a trebuit sa ne purtam asa cu el. Nici perechea mea nu era prea incantata de ceea ce facusem, dar mai bine sa ne simtim rau acum, ca l-am huiduit, dar a mers acasa, am gandit, decat sa il fi lasat sa ne urmeze si apoi sa-l lasam la dracu`-n praznic, in tinuturi necunoscute, unde riscul sa fie apropriat de vreun taran dilau era mare. Iata, un entry despre o poveste nu prea epica. S-au intamplat chestii, dar nu de o notabilitate mare. Mai mult aventura constiintei e cea de subliniat aici. Cum doi insi s-au lasat sensibilizati si si-au dat planurile de-a dura ca sa inapoieze un catelandru. Imi place sa cred ca sunt printre cititori oameni care ar fi facut la fel, oricat de lipsit de sens pare. Traiesc cu speranta ca am facut o fapta buna acestui caine pe care, sincer, daca aveam masina, il luam cu tot dragul acasa, desi nu e caine de apartament. Era atat de jucaus, nazdravanul. Si era cat un taur, ieseai cu el pe strada, cred ca pe o raza de jumate de kilometru nu se apropia nimeni de tine. Ce a fost mai crunt a fost faptul ca amandoi am empatizat cu cainele, amandoi ne imaginam ce era in capul lui, ce gandeste despre noi. Cred ca dupa ce si-a dat seama ca e deja departe de casa si noi nu avem de gand sa ne intoarcem si drumul devine din ce in ce mai nasol, s-a uitat la noi ca la niste jeguri. Cred ca zicea in sinea lui: "lua-v-ar naiba de trisori, m-ati facut sa cred in voi ca si cum ati fi prietenii mei, si acum ma lasati balta". Coada, care la inceput de drum ii era ridicata si joviala, pe creasta era pleostita si dadea semne crase de sictir. Balan nici nu se mai uita la noi, o lua prin padure inaintea noastra, se mai uita in urma, mai mult de complezenta, sa vada daca nu il lasam si mai singur decat era deja...ce mai, eu, una, m-am simtit ingrozitor, mai ales la scena cu alungatul. Doar gandul ca ajuns acasa, primeste de mancare si trage un somn bun langa focul facut de baci m-a mai linistit. Stiu sigur ca lucru mai bun decat sa il fi dus acasa nu puteam face.

Am ajuns de doua zile acasa de la munte si inca mi-e proaspat in cap felul lui Balan de a se juca, pieptul lui mandru ridicat la nivelul mainii mele ca sa-l scarpin, pt ca dup-aia sa ma linga pe mana in semn de merci beaucoup, cum il deranja pe Robert in timp ce punea cortul, cum sarea dupa muste, latratul lui grav cu ecou peste munti si peste vai.
In caz ca va intalniti vreodata cu un caine superb, alb, mare, cel mai probabil singurul care nu sare la gatul vostru dintr-o ceata de vreo 15 monstri, cu alura de leu, prin muntii Calimani, salutati-l din partea mea.