Ce-am fost si ce-am crezut ca am fost

5:01 PM Nicicand nu am avut asa o perioada nefasta pt blogareala.
Prin urmare, am sa incep prin a detalia vremea din Anglia la momentul scrierii acestui articol.
Aici ninge de doua zile si totul s-a blocat. Ma uit acum pe geam si vad casele acoperite de zapada, gardul e alb totalmente, strada e nepopulata, la fiecare geam vad clipocit de televizor, probabil lumea sta si isi bea five o`clock tea-ul, bucurandu-se de el mai mult ca niciodata, data fiind temperatura de -3 grade Celsius de afara. Tara intreaga e amortita sub 5 cm de zapada care au facut ravagii. Transportul e dat peste cap, oamenii sunt blocati, nu pot merge la joburi, facultatile trimit mail-uri studentilor spunandu-le sa stea acasa, ca sa nu isi puna vietile in pericol, prin urmare "In view of the adverse weather conditions, the decision has been taken to CANCEL ALL CLASSES TODAY.", la multe magazine vezi placute cu "due to winter conditions, the shop is now closed until the situation gets better". Multi dintre studenti (a.k.a. africani, indieni, unii asiatici) vad zapada pt prima data in viata lor. E incredibil cum o tara care se vrea a fi una din cele mai dezvoltate din lume e incremenita si speriata de niscaiva zapada.

5:03 PM Daca mi-ar fi bine, cu siguranta nu as vorbi despre vreme. Asta e specialitatea englezilor. Eu mi-s latina, nu stau sa disec firu`-n patru despre conditiile meteorologice.

Dar ceva se intampla in ultimul timp. Sufar de apatie. Nu imi pasa. De nimic.
********************
Am sa continui in engleza, curge mai usor. Si parca maschez mai bine ceea ce in romana m-ar face sa par de-a dreptul patetica.
Sa-i spunem "Povestea de joi despre niste oameni pe care nu-i (mai re)cunosc"

5:05 PM You meet someone. He’s everything you ever wanted. You fall in love. You get to know each other, and guess what? He loves you too! Sparks are flying, and there’s magic in the air. You get along great, and as time goes by you realize how much you really have fallen for him. It seems nothing could go wrong, you’re both so in love with each other, you share everything together, you’re like an ideal couple, in every sense of the word.

Then it happened. Suddenly, you feel like it’s just not the same anymore. He’s no longer sweet, and thoughtful, and caring. He turned from being the most lovable person to practically a migraine-causing stranger. You wonder what you’ve done to cause such a change. You labor over endless assumptions and analysis just to explain why things aren’t working the way they were between the two of you. You wonder, does he still love me? You pluck up the courage to ask him, but he just shrugs and avoids giving you a definite answer. You feel more frustrated than ever. And yet, his actions are loud and clear, even though he’s not saying it to your face. The love he once had for you, is no longer there.

You try to deny it. You hope. That somehow, maybe… you’re wrong. That perhaps, he still loves you and there’s a perfectly good explanation for the way he’s been acting. You desperately want to believe that things will get better. But you know you’re not happy anymore. You cry yourself to sleep every night, trying to think of ways to save your relationship. Trying to revive a feeling that was once there but has died a natural death, trying to mend something that you know is broken beyond repair. But then you wake up, and the truth is staring you hard in the face, it’s OVER. No matter how much you try to deny it, his chapter in your life has come to an end.

So now comes the painful process of letting go. You know in your heart that you have to, that it’s the right thing to do, but you just can’t! You love him. You need him. So the natural tendency is to hold on. You tell yourself to just hold on… even though you know his heart doesn’t belong to you anymore. You come to a point where you blame yourself for what’s happening. But it’s not your fault. You need to understand that there are certain things in life that you can’t control. They need to happen because someone up there allows them to happen.

It’s hard letting go of someone that we have loved for so long. It’s painful to watch the people we love, walk away from us. But if they want to go, we need to let them go! It’s easier said than done, but then again love is never easy. It hurts like crazy, and it hurts so bad that we feel like we’re about to bleed from so much pain. No one can truly explain how painful it is, without having experienced it themselves. It’s not easy, and it will take time. But know this and trust in this, IT WILL GET BETTER. The age old cliché, “Time heals all wounds“, may sound boring and repetitive, but it’s true. Letting go allows you and your partner to become the people you were meant to be. You can’t control love. You can’t force someone to stay with you, if you know they’re not happy anymore. What you can do is move on. Believe that there’s someone out there who will love you with everything that they have and in the way you deserve to be loved.

If we really and truly love someone, their happiness should mean more to us than our own. It’s called selfless love. So many lovers in the world are put to this kind of test. Ask yourself. How much do you really love him? Do you love him enough to allow him to go where he’s happy, even if it’s no longer with you? Do you love him enough to allow him to be happy without feeling revengeful or bitter? Do you love him enough to let him go?

Letting go doesn’t mean we need to GIVE UP, it just means we need to GIVE IN… give in to the TRUTH, and learn to accept the fact that we may have lost love, but that doesn’t mean we won’t be able to find it again. Maybe we just needed to love the wrong person first, before we finally love the right one. And when we finally meet the one that’s meant for us, we will know, because nothing and no one can ever take that away from us. Understand this. Only then will we be able to see the beauty of LOVE for what it really is, and appreciate the twist and turns of this journey we call LIFE.
************************
Je est un autre. Daca nu se gasea desteptul de Rimbaud sa spuna chestia asta, poate ajungeam eu copilul teribil al Poeziei. Asa, ce-am ajuns?

************************

Il pleut sictiresquement

Ieri: Dumnica de toamna. Exact cum vedeti in filme. Soare domol, semi-iesit din norii stravezii, cateva raze mangaie trotuarele reci, cerul are o culoare care nu are nume, un mix de nuante anonime, care totusi bucura ochiul. E frig. Cel putin in casa e frig. Inca nu am iesit din casa sa verific daca e adevarat ce se spunea la prognoza meteo ieri, si anume scaderi drastice de temperatura, dar daca judec dupa faptul ca in pijama fiind, mor de frig, cred ca e adevarat, afara o fi si mai si...
M-am trezit fara probleme pe la un 6 ucigator, simteam aerul rece prin camera si cautam o sursa de caldura si energie sa imi menajeze mainile. Iar vine frigul, iar probleme cu circulatia periferica, iar intrebari: "de ce esti asa mov la mana? stiai ca ai buzele mov? ti-e frig?"...a-propos de asta, superstitiosii ar spune ca mainile reci sunt specifice persoanelor sincere :-> Pe chestia asta am primit de la Robert anul trecut o inimioara pe care o bagi in buzunar, vari si mainile in buzunar, si tine de cald. E cu ceva gel termo-nu-stiu-de-care, si chiar tine de frig. Temporar, chiar se pot rezolva problemele legate de mainile reci. Are o bucatica de metal care fac "clac" daca o "activezi" - daca o indoi intr-un anume fel, si gelul dinauntrul inimioarei - care e de fapt o pernita de plastic rosu in forma de inima - se lichefiaza si se incalzeste. Interesant proces. Apoi se intareste, dupa cateva minute, si treptat se raceste. Ca sa-l aduci la starea initiala, tii inimioara in apa calduta vreo 8 min. si poti sa reiei procesul, in caz ca mainile sunt iar reci.
:D
Maine incep elevii scoala. Ma gandesc sa ma duc la festivitatea de deschidere a anului scolar, sa mai simt o data emotia aia, desi it won`t be the same.
Tot maine ma duc sa imi fac pasaport. Nu aveti idee cate chestii mi-au scapat... lista mea, care initial continea periuta de dinti, dosar cu diploma de bac, bursa, acceptance letter, pijama, dictionar, laptop, ceva banuti, biletul de avion si inca ceva haine...s-a hiperbolizat pana la naiba.
Medicamente. Eh, la asta v-ati gandit, daca te ia maseaua sau stomacul sau ceva? Ca eu nu. Umbrela. La asta recunosc ca m-am gandit si inainte, dar am uitat. Stilou. Creion mecanic. Agenda. Stick de vreo 4 GB, macar. Multe, domne`, multe. Dar cel mai si cel mai mult am nevoie de vreo tona de voie buna.
Ca zilele astea m-a cam luat asa, nu-stiu-cum, un val de depresie de-asta pre-plecare. Un fel de sindrom pre-menstrual, daca e sa judec dupa ce-am citit prin reviste, ca mie, personal, nu mi s-a intamplat. Inainte "sa-mi vina", de obicei vorbesc si mai mult (cam you imagine this?!) si, ce-i mai grav, si mai fara sens. Si sunt un pic nervoasa. Dar n-am migrene, dureri, de-astea...ei, acuma, in schimb, ma si doare capul, ca stau incrutata toata ziua. Si stomacul, ca n-am pofta de mancare. Si cred ca m-a si luat un pic raceala, ca am zis ca merita sa profit de hainele mele dragute pe care in Anglia le voi inlocui cu haine lalai, groase, de lana, ca de baba. Luckily, sezonul asta e unda verde din partea designerilor la knitwear, deci cumva cumva ma descurc eu.


Azi: Monday again. Rainy Monday. Worse than it might sound at first. Nu e doar mohoraciunea panoramei, sau griul cerului ce sta sa cada. Neeeah...e explozia de claxoane, de masini, de copii mergand la scoala, e agitatia furnicarului urban, intetita si mai si de cacacioasa asta de ploaie, care nu ajunge ca e urata, mai e si rece. Am fost azi dimineata, ca un (fost) elev (mai mult sau mai putin) constiincios, la scoala, sa mai vad ceva profesori, ca unii mi-ar ramas tare dragi. Nu i-am vazut pe toti, dar oricum, cat am stat acolo, a fost suficient sa ma apuce analepsele si chiar nostalgia. Am stat, ne-am pupat, am mai schimbat o vorba, a fost caldut in fumoarul lor, dar mai ales atmosfera din Racovita face sa te simti confortabil acolo. Cand ies...iar...Ploua ca naiba. E frig. Pana am ajuns acasa mi-a stricat vantul si ploaia coiffura. Imi fac si eu parul sa stea omeneste o singura data la luna, cand am chef si timp si dispozitie, si iata! fix atunci se duce la dreaqu` totul. M-am stropit pe cizme. Mi s-a sifonat paltonul in troleu, ca dimineata era agitatie mare, toti copii mergeau care pe la scoala lui. Vreo 4 masini aproape m-au nenorocit, din care 3 pe trecerea de pietoni. Una nici nu era dotata cu stergatoare, o super-dacie de pe vremea lu` Pazvante chioru`. Un caine mai jucaus, vazandu-ma asa intr-o dispozitie bacoviana, a sarit pe mine sa ma mai inveseleasca. Desigur ca am palton crem, cum altfel.
Eh, cam asta e...
acum ma duc sa ma plimb. As vrea sa fie o plimbare rupta din "Singing in the rain", dar va fi o plimbare de-aia disperata, o incercare ratata de a-mi demonstra ca mai exista si alte activitati decat statul in casa, sub patura calda si ingurgitatul de ceai fierbinte. Si poate daca ma enervez nici nu-mi iau umbrela.
Pai sigur ca nu-mi iau, ca am uitat-o in troleu.
Adorable rainy Monday, isn`t it?

Morning detail

5:00 AM. Ceasul suna. 5:10 AM. Suna din nou. 5:20 AM. 5:30 AM. Intr-un final, ne trezim la 5:45 AM. Avionul pleaca peste exact o ora. Incepe agitatia. De fiecare data e la fel. Am oroare de avionul asta de 6:45, manca-i-as sufletu`. Eu - morocanoasa si putin pe o alta planeta, ma ridic si impatur hainele lui inca neuscate, el se spala pe dinti, se imbraca, ma pupa, pleaca. Nu o data a plecat avionul fara el, deci teroarea e familiara.
Eu am patit nu o data sa pierd un tren care a plecat chiar in fata mea. Ultima oara s-a intamplat in iarna, intr-o dimineata geroasa, la Busteni. Senzatia asta ca-ti scapa lucrurile e crunta. A prins avionul, luckily.
Niciodata nu m-am gandit la plecari/despartiri&co. ca si la ceva tragic sau macar dureros. To be honest, nu sunt tocmai o romanticoasa, vad practic lucrurile. Pleaca omul, vine omul, intre timp mai creste dorul, ideal ca sa ramana vie o relatie.
Legat de dimineata, sa va zic ce-mi place mie sa fac. N-am sa detaliez chiar totul, though :p
Imi place sa ma trezesc devreme, sa fac primul dus al zilei -rece, evident- , sa ies pe balcon sa ma usc la vantul rece de afara, apoi verific mail-uri sau ma duc sa imi iau ziarul si il citesc, toate astea inainte de 7:30-8:00. Eventual mananc. Ma imbrac. Poate ma machiez. Plec.
Nimic din astea nu se aplica, sau se aplica partial, sau topica e schimbata, cand nu sunt singura. Ne trezim, intr-un caz fericit deodata, dar, de obicei, eu - ultima. Se mai sta minim o jumatate de ora in pat, se face dus, ori unul dublu, ori doua, separat, se haleste, se verifica mail-uri, se pleaca. Stau si ma intreb ce ar fi daca astea s-ar intampla zilnic. Si da, e o intrebare retorica, dar astept raspuns. Il astept de la mine. Era o vreme cand femeile "independente" - ele insele se autointituleaza astfel - erau tare la moda. Cred ca inca se poarta, aud des fete laudandu-se ca sunt independente, ca nu depind de nimic si nimeni, ca singuratatea e un atu de neegalat, ca faptul ca "nu te fute nimeni la creier e misto, fata". Dar, sa fiu sincera, dependenta asta de diminetile alaturi de the one e reconfortanta. Pentru cei/cele singuri/singure, pentru burlacii inraiti, pentru carieriste, pentru oamenii care au trait mult timp singuri e foarte infricostoare imaginea unui cuplu, dimineata. Si pentru mine este, daca o pun pe repeat 365 de dimineti pe an. Micul dejun, impartitul baii, trasul nasului puternic in baie (la barbat), apoi flegma cu efect direct in chiuveta (cei neciopliti poate chiar uita sa o inlature de pe faianta cu apa...yuck!), pingalitul femeii in oglinda, storsul cosurilor, admiratul sau deplangerea fundului (lasat/prea mare/cu celulita/mic, prea bombat/ prea nu-stiu-cum) in oglinda, toate astea sunt chestii care nu sunt usor de impartasit cu oricine. Poti sa ai o relatie perfecta, dar...vorba aia, fiecare cu jucaria lui. Tu la tine, eu la mine, impreuna - un fiasco. Eu mi-am descoperit chiar un talent ascuns in ceea ce priveste gastronomia, de cand cu trezitul asta in duet. Gastronomia de dimineata, zic. E o ramura speciala, nu va speriati, nu ma haladesc la lucruri prea laborioase, ma limitez la omleta, sandwich-uri, salate, deschis iaurturi, nu ma dezmint atat de simplu de la titulatura de anti-talent gospodaresc.
Daca cuget putin, independenta nu are nimic de-a face cu trezitul alaturi de cineva drag, dimineata, desi poate parea scary, prea incarcat de seriozitate, de constrangeri...Ca un mic detaliu, azi parca n-a fost completa dimineata fara servitul micului dejun in doi. Incep sa am un dinte pentru avionul asta de ora 6 AM.
PS - Si mai ciudat e ca niciodata nu m-am enervat cand trebuia sa astept schimbul de tura la baie, desi baia e regatul pe care urasc sa-l impart cu cineva. Dar desigur, aici nu se vorbeste despre oricine :)

Now the old king is dead. Long live the king!

Ascult Coldplay. Nu-mi vine sa ies din casa.
Gata bacul, am mai zis-o. S-au afisat si rezultatele. Luat.
E iulie, undeva dupa 5. Si e vacanta.
Nu simt nimic.
Doar un mare vid. Toate lucrurile incadrate cu atata scrupulozitate in categoria "dupa bac" - le-am uitat. Mergem in Vama? Sigur, dupa bac. Facem bungee iar? Normal, dar dupa bac. Vii la plaja? Dupa bac. Ti-ai terminat cartea? Nu mai am timp, o termin dupa bac. Ai mai scris pe blog? Neah, nu ma pot concentra, poate dupa bac mai mult. Bagam un ski, mai e zapada in Busteni. Acum nu, dupa bac.
Si iata asa s-au adunat o suita de lucruri pe care le-am asteptat infrigurata DUPA bac. Dupa e acum. Dupa-ul a inceput acum 3 zile. In astea 3 zile nu am fost nici la plaja, nici in Vama, nici la ski, nici n-am scris. Am citit o carte, La Putain Respectueuse - Sartre, ceva dramaturgie frantuzeasca existentiala, not that bad. M-am uitat la 2 filme ieri, am baut cola, am dormit de la 11 seara pana la 11 dimineata. Si acum, gandindu-ma la ce fac azi, capul e gol.

I used to rule the world
Seas would rise when I gave the word
Now in the morning I sweep alone
Sweep the streets I used to own

Ma simt asfixiata ascultand acum Coldplay - Viva la vida or Death and all His Friends. Mi se pare un album bun. Dar greu de digerat. Greu de digerat piesa "Viva la vida" pt mine exact in clipa asta. Dar o las pana la capat, dup-aia urmeaza "Violet Hill", ceva mai dulce.
Daca m-ar intreba cineva daca sunt pregatita, n-as raspunde. Putin agonizanta pozitia asta de rege decazut. Si infinit mai frustranta decat orice alta postura in care un om ar putea fi pus vreodata, cred.
Mi-am luat azi bilet de avion. RO-UK. Secundele alea in care s-a procesat transferul de bani de la mine din cont in contul companiei aeriene au parut cel putin 19 ani. 19 ani in care chiar s-au intamplat lucruri, 19 ani de acasa. Nicio clipa de ezitare, si totusi un neasteptat coup de foudre din partea vietii. In timp ce vedeam bulinele palpainde facand un cerc in jurul warning-ului "do not press any button or your transfer may fail", mi-am adus aminte de un ceas vechi pe care l-am vazut pe peretele unei batrane la care am fost cu tata in vizita intr-o iarna, foarte demult. Nu stiu cine era doamna, nu stiu daca a fost chiar aievea vizita cu pricina, cert e ca am avut pt o sutime de secunda flashback-ul asta cu ceasul vechi pe perete si cu tata de mana.
Nicio metafora in tot tabloul acesta, dar the permanent ticking of a clock, ca o fi ala vechi, ca o fi ala de pe net, dupa care am stat vreo 30 de secunde in care mi-am ros unghiile, cel de la mobil sau oricare altul...m-a blocat. Prima data am auzit asta in Lucky Number Slevin, desi o stiam si inainte: Time is ticking. Si de atunci cred ca ma bantuie proastia asta de sentiment ca timpul trece. Ireversibil.

I used to roll the dice
Feel the fear in my enemy's eyes
Listen as the crowd would sing:
"Now the old king is dead! Long live the king!"
One minute I held the key
Next the walls were closed on me
And I discovered that my castles stand
Upon pillars of salt, and pillars of sand

Stiti povestile alea cu "mai bine domn in tara mea, decat maturator in tara straina". Ma rog, transpuse sub varii forme. Ideea e intotdeauna ca acasa este mai bine decat oriunde altundeva. Si da, cred ca asa este. Pute pute, da`-i caldut. Oricat de multe ifose se intrevad in atitudinea mea, chiar cred ca am parte de multe oportunitati acasa, oportunitati stranse de-a lungul vremii. N-am sa vorbesc despre cat de frumos e in Romania si despre infinitele bucurii pe care mi le ofera. E si normal, e tara mea. Dar in fond, e o chestie de perspectiva.
Multi zic ca dau cu piciorul la tot ce am facut si ca nicaieri n-am sa mai reusesc sa fac ce am facut acasa. Dar, in fond, it`s a matter of attitude. N-am inventat internetul, nici bomba nucleara, si nici n-am construit un azil pt pensionarii homosexuali veterani de razboi. Pur si simplu s-au intampla lucruri. Atata tot. Chestii care mi-au deschis usi si care m-ar putea face sa stau acasa, pt ca acasa as avea ceva asigurat.
Dar treburile stau cam ca la loto. Pare risc sa pleci de-acasa. Dar castigul e mare. Si daca totusi stai si te gandesti bine, nu-i asa mare riscul. Cat de multi bani pierzi jucand la loto? Nu prea multi...Si miza e totusi mare.
Aici situatiunea e similara. Pleci, de pierdut pierzi, nu zic nu, dar nu ceva irecuperabil. E caraghios sa spui ca pierzi familie, prieteni, casa...ca asa ceva nu se pierde. Pierzi eventual siguranta. Dar incerci sa ti-o recastigi acolo.

Of, doamne, ce entry. Si am pornit de la Coldplay...
poate am ajuns sa vorbesc despre plecare tocmai pt ca baietii astia-s britanici si pt ca cea mai frumoasa piesa a lor se numeste Clocks...