F(i)esta tehnologica

Incredibil. Nemaipomenit. Extraordinar. Mor de curiozitate sa aud niste pareri legate de problema cu care ma confrunt de 10 minute.
Sa vedeti...azi, sambata insorita, dragut afara, totul ok, eu nu fac nimic. Seara, sunt invitata de niste amici sa vizionez un film la ei. Sigur, dupa atata pasivitate, why not getting active, asa ca m-am dus. A venit cineva sa faca pick up-ul ca destinatia era la vreo 3 mile, si dupa 7 seara e nasol sa mergi pe strada singura, fata fiind. Bun. Filmul a fost "The Fugitive", cu Harrison Ford, m-a tinut alive - si mai ales awake - incontinuu, am simtit adrenalina, a fost perfect. Gata filmul, cel care m-a luat de acasa a trebuit sa ma si parcheze inapoi, toate bune si pana aici. Inainte sa plec am avut niscaiva activitati de genul dush - al 3 lea azi - apoi imbracat, spalat pe dinti, incaltat, verificat daca am cheie, mobil, portmoneu...si am uitat sa inchid laptopul. Ajunsa acasa, ma schimb si sar in pat. Ce zic eu...hmm, sa ascult debate-ul Obama v. McCain de pe youtube.com. Si cand incepe filmuletul, observ disperata ca volumul era la MAXIM. Dau rapid click pe volum si...si NIMIC! Nu imi apare scarita aia cu scrollul in sus si in jos, sa ajustez volumul naibii. Si am dat click de tz ori, am intrat in control panel, am incercat sa fac tumbe si acrobatii de toate soiurile. Volumul meu a disparut. A ramas blocat la 100%, nu-l mai pot modifica. Speakerele sunt la maxim, somebody sort me out pana nu dau laptopul asta de toti peretii, e pacat de el ca e Sony Vaio.
PS - Precizez ca erau in derulare 3 procese: Winamp, Firefox Mozilla - cu 3 tab-uri deschise: Facebook, Blogger si Yahoo!Mail, si Google desktop.
PPS- Sunt convinsa ca totul se rezolva cu un simplu restart, dar trebuia sa dau afara ura fata de butonul ala nenorocit, care cred ca exact in clipa asta rade de mine cu toti decibelii lui diabolici.

Despre frig, cu putin mov

A vorbi despre frig necesita o viziune pluriunghiulara, e ca si cum ai vorbi despre ceva abstract, ca de exemplu: suflet, sau iubire, sau viata, sau libertate, sau Razboiul Rece. Nu-i asa simplu. Evident, poti sa spui "Mi-e frig" sau "Nu mi-e frig", ti-ai bagat picioarele si cu asta basta. Nu, n-am sa analizez metodele prin care se poate estompa frigul, se poate elimina, nici n-am sa o dau pe teme globale de genul climate change si alte chestii, pt asta va sta la dispozitie internetul cu resursele-i infinite.
Azi faceti cunostinta cu frigul din punctul meu de vedere.
Daca ma uit inapoi in negura propriei mele istorii, am sa descopar cu o oarecare uimire ca frigul nu imi era o notiune prea familiara cand eram mica. N-aveam nicio treaba. Poate pt ca n-am fost niciodata un copil bolnav, aveam multa energie, ma miscam incontinuu, eram ca un Pepsi scapat pe jos, ma agitam ca un titirez, nu prea aveam timp sa "ma racesc", eram mereu HOT. Literally. Buni fugea dupa mine cu prosop ca sa ma stearga de transpiratie, vezi doamne sa nu racesc, dar energia arsa producea atata caldura incat de raceala nu se punea problema veci.
Si, culmea, azi sunt tot un om sanatos, recunosc, nu la fel de activ fizic precum eram in frageda-mi si tulburea-mi pruncie, dar nu vegetez deloc nici in prezent, sunt un om agitat, mereu in miscare. Si totusi sufar de frig cronic.
Uni zic ca frigul izvoraste din inima. Corect, poate fi si asa. Cica daca ai mainile reci esti sincer. Esti sincer, deci zici verde-n fata. Ca sa zici verde-n fata, tre sa ai sange RECE. Ma-ntelegeti? Bun. Da, sunt un om foarte sincer. Am si sange rece. Daaaaar...am si INIMA. Care bate, traieste, iubeste, simte. Produce energie. Deci inima e calda. Oricum, argumentul asta e destul de filozofic ca sa aiba radacini in real, asa ca let`s skip it.
Sa va mai spun ca am mainile si picioarele reci ca naiba, nasul la fel, si tatele mi se intaresc ca pietrele atunci cand e frig? Poate ca frigul e privit ca ceva rau. Siberia, oameni care de-a lungul timpului au murit de frig, temperaturi care duc la inghet si conditii meteorologice vitrege, masini intepenite pe drumuri din cauza zapezii, bani dati pe haine groase - care daca vrei sa fie de calitate, costa, ca lana de calitate nu e pe toate gardurile, pantofii, cizmele, accesoriile de iarna, toate astea pot fi motive ca oamenii sa se planga de FRRRRRIG. Ah da, sa nu uit si de cheltuielile de intretinere pe timpul sezonului rece. Si de intretinerea masinii iarna. Ah, sa mai spun si ca iarna cheltui de vreo 4 ori mai mult decat in timpul anului, pe ceaiuri, ciocolate calde, vin fiert si alte cele, fie acasa, fie in oras.
Dar frigul poate fi si ceva...bun. As in benefic. Iti pune organismul in miscare. Nu ajunge ca am devenit de cativa ani o fata friguroasa, mai si fac dusuri reci pe deasupra. Lumea zice ca-s nebuna. Dar nu mai pot renunta, imi place, simt ca imi face bine. Pe cap ma spal cu apa calda, dar corpul il tratez cu temperaturi aproape de inghet. E rau primul jet, dup-aia nu mai simti. Ce-am mai descopert e ca daca las frigul in voia lui, ma infrumuseteaza :)) Asta poate suna extrem de dumb, dar frigul te face sexy. In cazul meu, buzele mi se fac de un mov plapand, apetisant, nu de-ala cadaveric, bacovian, ci de-ala numai bun, cum e de vreo 6 sezoane in trend, purple-ul ala misto. Plus ca totul e conturat mai bine, de la buze, la pometi, si la...da, sani. Nu vreau sa cad in vulgaritate, dar sanii mei stau ca la comanda cand e frig. Sigur, la varsta mea stau la comanda si cand dorm, scuzati modestia, dar cu precadere cand e frig, mi se pare ca sunt si mai si. Comit zilnic crima de a nu purta sutien, sunt alergica aproape la accesoriul asta inutil, si cand e frig si am bluze mulate, ma fastacesc si stau cocosata. Dar mi s-a spus ca e ok, e un efect natural, asa ca mi-a cam trecut cu jena.
Asadar frigul poate fi rau, poate fi sexy, poate fi estetic, poate fi sanatos. Uneori poate fi ridicol, cand nu iti mai poti controla vocea din cauza tremuriciului, dar si din asta poti face ceva funny. Am patit o data sa nu reusesc, efectiv, sa scot pe gura cuvantul "extraterestru"... cam ilogic sa vorbesti despre asemenea lucruri cand ti-e frig, ca te mai ia si fiorul groazei, dar nu mai retin exact ce discutie cretina era atunci, dar era pe tema aliens.
Frigul poate sa vina si sa revina in viata cuiva asa de des, incat sa devina ceva cronic, parte integranta din persoana aia. La mine depinde de sezon. Si da, tocmai a inceput sezonul in care frigul ma populeaza cam zilnic, aproximativ 12 ore din 24. Mi-e frig dimineata cand ma scol din pat si ies din culcusul pe care l-am incalzit cu atata drag in timpul orelor de somn, mi-e frig la dush, ca il fac cu apa rece, mi-e frig cand ma imbrac, ca stau dezbracata vreo 5 minute prin camera pana ma decid ce port in ziua respectiva, mi-e frig cand ies din casa, mi-e frig pe drum, desi umblu repede, ca sa ma incalzesc etc.
Si am lasat pt final cea mai subiectiva si mai placuta parte. Sa-ti fie frig nici nu-i asa rau, apreciezi inzecit mai mult o mana calda, un suflet cald, o inima calduroasa. Exista tot felul de expresii, cu mana calda, cu painea calda, cu nu-stiu-ce. Si toate chestiile astea calde nu le-am putea aprecia daca n-am trece prin faza de frig.
Ma gandesc ca maine dimineata repet ritualul, trec prin etapele frigului, sculat, dus, imbracat, iesit in lume. Si n-am sa mai am aceeasi atitudine represiva fata de frig. Pt ca voi avea mov la buze, which I find sexy, si voi sti ca atunci cand dau de mana aia calda, am sa fiu atat de happy...

Never again

Nimic nu ma enerveaza mai mult decat incorectitudinea fata de mine insami...comisa de propria-mi persoana. Mi s-a intamplat de multe ori sa imi promit unele lucruri, sa imi spun ca "nu mai fac asta sau cealalta", ca ma opresc din facut ceva (mancat seara, citit noaptea, dormit putin, implicat in prea multe) si ma apuc de altceva (mancat bio si organic, invatat mandarina si rusa, Photoshop). Astea-s exemple. Simple exemple. Si da, de obicei m-am si tinut de cuvant. DAAAAR, unde vreau sa ajung este ORIGINEA acestei rabufniri. Ca e nevoie de o serie de evenimente penibile ca sa ajungi la stadiul de enervare la culme pe propria-ti persoana si sa iti promiti toate astea. Postul asta vrea sa vorbeasca despre acel tipping point pe care il atingem uneori si zicem STOP! De acuma...de acuma nu mai fac ceva, sau de acuma fac asta sau ailalta... in genere e vorba de promisiuni, mai mult sau mai putin impulsive, dar e cert ca ele rabufnesc dintr-o acumulare de nemultumiri sau de neajunsuri si trebuiesc remediate cumva.
Mi s-a intamplat de foarte multe ori sa spun "da" cand trebuia categoric sa spun "nu".
Uneori am fost prea draguta cu unii, prea drastica si scorpie cu altii. Uneori am judecat, alteori am tolerat prea mult ceva/pe cineva. Dar fie ca e vorba de polul + sau -, chestiile respective erau facute in exces si imi cauzau un disconfort.
Am facut afirmatii nefondate uneori, alteori - am tacut.
Sigur, astea sunt cazuri izolate, rare, le-am comis de putine ori, dar pt o persoana ca mine, ele cauzeaza frustrare si dorinta de razboi. Un razboi intern mai mult decat extern, unul intens si nu usor, dar care se rezolva fara prea mare bataie de cap daca pur si simplu sezi un pic si cugeti si (re-)incepi sa comunici cu tine.
Nu ma simt in stare sa dau sfaturi, dar ma simt in stare sa deschid o rana si sa o disec in profunzime. Sunt convinsa ca fiecare dintre noi are o buba mai noua sau mai veche ce sta si mocneste din vreme in vreme, scoate puroi, si ne face sa avem un sentiment de frustrare. Fie ca e vorba de o iubire neimpartasita si tinuta in cutia Pandorei de muuulta vreme, un cuvant nespus -deloc, sau nespus la timp -, fie ca e vorba de inghitit prea mult rahat la birou/in relatia cu persoana iubita/familie etc, sau de spalat vasele mai des decat partenerul, cred ca e timpul sa dam afara ce ne tine in loc. Niciodata un lucru nu se remediaza de la sine, e nevoie sa spargi gheata si sa il recunosti, sa il analizezi si apoi sa il faci sa dispara.
Tu cand ai vorbit cu tine ultima data?

Experiment

Azi am dat de mp3-playerul meu dragut, care s-a prafuit de cand nu l-am mai folosit. Acasa nu ieseam din casa fara el, era la loc de cinste in geanta sau in buzunar, si daca mergeam sa duc gunoiul la ghena. Asta pt ca acasa deja stiam drumul cu ochii inchisi - vorbesc de ORICE drum, mi se parea ca tara aia nu mai are secrete fata de mine. Stiam ce semnifica anumite expresii faciale sau verbale ale oamenilor. Stiam cand un om ma intreba cat e ceasul, nici nu era nevoie sa imi scot castile din urechi, ii raspundeam din reflex, uneori nici la casa de marcat, cand plateam ceva, nu le scoteam, totul venea de la sine. Si nici oamenii nu aveau cerinte de genu 'politete' sau alte cele. Deci castile stateau mai mereu in urechile mele, muzica suna non-stop, fiecare cu ale lui.
Aici insa am descoperit ca nu mai simt nevoia de muzica. Cel putin nu pe strada. Trebuie sa fiu atenta la masini, care nu scot niciun zgomot si care, pe deasupra, nici nu stiu exact din ce directie vin. La oameni, ca nu rareori se intampla sa discuti cu straini pe strada. Acasa te invata mama si tata 'sa nu vorbesti cu strani'. Aici e ceva normal sa porti o discutie cu un necunoscut pe strada. Lumea isi cere scuze incontinuu, de multe ori te intrebi de ce. Si incepi si tu, la randul tau, sa iti ceri scuze. Scuze ca treci pe dinaintea lui, ca treci prin spatele lui, prin stanga sau dreapta, ca l-ai atins, ca orice. Deci era exclus sa comit o asemenea injurie societatii si sa port casti, cand lumea are atatea scuze de cerut.
Azi insa m-am bucurat atat de mult sa imi revad jucaria cantatoare, care zacea pieduta intr-o gentuta in dulap, incat mi-am instalat-o frumos in urechi si am pornit-o. Canta asa frumos inca n-am mai lasat-o acasa, am dus-o cu mine peste tot azi. Pentru prima oara am vazut viata cu adevarat prin ochii unui strain. Oamenii absenti, dar politicosi, cum isi cer scuze din reflex, si cum orice miscare gresita ii scoate din amorteala lor, si incepe sa ii animeze... Oameni de toate culorile, marimile, soiurile...Norii grei multistratificati ce acopera orasul. Pasarile obisnuite cu vantul puternic ce isi schimba destinatia dupa cum bate vantul - la propriu - pt ca nu au nicio sansa sa inainteze altfel. Soferi carora politetea si vigilenta le sunt reflexe neconditionate. Vezi tot cand nu ii auzi. E si normal, cand esti privat de un simt, iti dezvolti mai tare alte simturi, in cazul meu cel vizual. Eu azi nu am auzit niciun "Oh, sorry!", nu am fost atenta la nimic, decat sa nu ma impiedic. Am zambit inapoi la zecile de zambete pe care nici acum nu stiu de ce le-am primit. Dar era un zambet de-ala 'razi tu razi, Harap-Alb...dar nu stii nici tu de ce'.
La fel cum nici eu nu stiu acum ce concluzie ar trebui sa trag din experimentul asta, cel mai probabil niciuna, doar ca ma simt mai bine acum ca am scris despre el.

O seara de solitudine - (Prea emo?)

Sunt momente in viata cand ti se pare ca nu ai viata, ca functionezi anemic, precum o masinarie stricata, care se invarte in gol. Sunt momente cand ai nevoie de un blocaj, fie el psihic, fizic, spiritual, sentimental sau de alte naturi.
Uneori simti nevoia de a nu mai fi, macar pt o clipa, o zi, o perioada.
Parca n-ai vrea sa recunosti ca te confrunti cu clipe dintr-astea, pari prea patetic, prea dramatic, prea vulnerabil. Dar iti aduci aminte atunci ca esti OM. Si ca omul are slabiciunile sale, asta ca sa nu zic ca omul in propria-i esenta este un mecanism stricacios si slab, doar atata ca e inzestrat si cu chestia aia ce se cheama 'suflet'.
In seara asta de vineri ma simt putin cam singura. Si ma gandesc ca in lume sunt atatia oameni care simt la fel. Sunt unica, cu totii suntem. Nici macar nu e dureros sa recunosti ca nimeni nu e unic, de fapt, ca toti seamana cu toti si ca, in final, suntem toti o apa si-un pamant. Suna trist, suna emo, suna depresiv, suna a jale, dar nu e nici macar atat. E o constatare placida, insipida, incolora.
Ne place sa ne coloram vietile in fel si chip, traim clipa, profitam de viata, privim la vie en rose, dar suntem singuri. Nu pt ca traim intr-un mileniu al tehnologiei, nu pt ca ne afundam in urban si respiram stress, ci pur si simplu pt ca omul, prin definitie, este o fiinta solitara.
Tocmai ma pregatesc de somn, plonjez in vise, dar nici macar visele nu ma mai viziteaza de ceva vreme. Am un somn singur, nepopulat de vise, de zgomot, de culoare sau caldura. Seara asta nu e trista, e o seara ordinara. Sunt aproape sigura ca simt singuratatea inzecit mai organic atunci cand e liniste. Si, cred ca am mai spus-o, aici unde stau, e o liniste sepulcrala. Poate e bine asa, daca as auzi pasi, cred ca m-as speria, de ceva vreme m-am obisnuit cu linistea. Nici ziua, nici noaptea, nu se aude mai nimic. Uneori, cam dupa 7 seara, aud prin perete ce se petrece in casa alaturata. O familie galagioasa se aduna la masa si se cearta toti intre ei. Atunci imi dau seama cat sunt de singura, cand realizez ca nu e nimeni in jur cu care sa ma cert, caruia sa ii spun ceva. De fapt nici nu e vorba de a avea sau a nu avea oameni in jurul tau, pt ca uneori ii ai si tot in tacere sfarsesti. Am un om frumos care e mereu cu mine, chiar daca nu fizic, e intotdeauna aici; am o familie; un trecut frumos; prieteni; toate astea sunt ingrediente ce fac viata placuta. Multi se plang de vietile lor. Am facut-o si eu de atatea ori. Acum nu as mai face-o. Lucrurile, grele sau simple, urate sau frumoase, sunt facute ca sa fie traite si experimentate. Si totusi, tot acest contraargument nu cantareste suficient de mult incat sa pot afirma ca omul nu este o fiinta singura. Ne nastem inconjurati de oameni, cel mai probabil sfarsim tot inconjurati de oameni, si, culmea!, viata ne-o traim singuri.

Hats off for CFR

Am o personalitate suficient de easy-going incat sa nu duc lipsa de oameni in jurul meu. De fapt am descoperit ca solitudinea imi cauzeaza drastice caderi de moral, moral care se prabuseste undeva in depresie si rezulta un big bang al constiintei care se redreseaza usor, nu zic, dar sufera mocnit.
Ii multumesc entuziasmului meu pt ca mi-a permis sa imi fac cateva cunostinte foarte dragute prin noul oras pe care il populez de ceva vreme. Si mai e ceva...
Ca sa starnesti un interes cuiva...trebuie sa fii putin exotic. Sa ai acel "je ne sais quoi" care sa iasa in evidenta. Cred ca am avut dintotdeauna un aer mai altfel, ca sa nu zic chiar exotic, fie ca a fost vorba de o apucatura mai nebuneasca sau de vreo trasatura, fie ea fizica, morala sau de alte feluri, dar niciodata nu am crezut ca orasul meu natal va fi motiv de propulsare a popularitatii mele.
Am fost saptamana trecuta invitata la un party la care au luat parte vreo 15-20 oameni, din tari diferite. Am cunoscut un nigerian care sta in UK de cativa ani. A-propos, ieri a fost ziua nationala a Nigeriei, deci happy birthday celor ce au ceva de-a face cu asta. Socul nu a fost mic cand omuletul colorat a observat ca poate sa poarte o conversatie despre literatura nigeriana - la nivel de beginners, desigur - cu un om din Romania, intamplator eu. Am vorbit despre Chinua Achebe, am scris despre el pe blog mai demult, il recomand cu caldura oricui vrea sa citeasca o carte buna (Things fall apart, par exemple). Dupa care ma intreaba el: "What town are you from?" si zic "Cluj, it`s in the North-Western part of my country, maybe it will ring a bell if I tell you that it`s the capital of Transylvania, the country of Dracula..." "Ooooooooh...really? CFR Cluj? Wooow, that`s awesome..." si nu mai redau discutia, dar a tinut vreo juma de ora, eu primind chiar informatii noi despre echipa orasului meu natal, Cluj, de la un outsider. Si nici multele intrebari legate de Cluj, de la "dar aveti mai multe echipe de fotbal in Romania, sau doar astea doua - stia si de Steaua si de Becali, by the way ? Si ce le dati sa manance?" s.a.m.d.. Imi aduc aminte de o prietena din Franta care, cand a venit prima data in vizita la mine, pe drumul de la aeroport spre casa, nu s-a putut opri din a spune "dooooamne, dar ce multe lucruri aveti...si case, si blocuri, si masini..am vazut la TV ca stati in corturi, ca va spalati hainele la rau. Aveti si McDonald`s!" Multumim presei occidentale pt imaginea creata.
Azi, miercuri, zi plina de rahat si frig si cursuri... am pauza de la 12 pana la 5 dupa-masa...ce sa fac? Puteam sa vin acasa, dar drumul pana acasa si inapoi in centru, pe jos, ca asa circula studentii fara finantare babana, imi ia aprox. 50-60 min. Deci o ora, acasa frec menta, poate mananc, citesc un pic, poate stau pe net, tot la frecare de menta. Asa ca m-am retras la biblioteca. E locul perfect, jur.
Si stau, si stau, si trece vremea, se face 4:30, ma indrept spre seminarul pe care il am. Dar ceva ma retine:
"Ooooh, Daria from CFR Cluj, I bump on you again...Will you watch the game tonight?"
Guess what? Prietenul nigeriano-britanic propune sa vedem meciul impreuna, sa facem pariuri, sa prezic scorul, sa zic daca Culio baga gol sau nu...Un entuziasm debordant cu care nu sunt obisnuita.
Tin minte ca am fost acum vreo 3 ani in Ungaria cu un proiect si am ajuns la conflicte urate cu un tip super-nationalist din Budapesta. Sigur, conflictele romano-maghiare sunt seculare si patriotismul si aroganta maghiarilor sunt recunoscute, dar eu sunt un bun exemplu al unei convietuiri pasnice dintre aceste natii - fiind pe jumatate maghiara, biologic vorbind, desi gandesc/traiesc/respir pe romaneste - mai nou un pic si pe engleza. A-propos, le si vorbesc limba, asa ca sa nu se supere pe mine cand ma duc in tara lor - si e foarte bine, ca daca le vorbesc in romna, simt ca scad drastic in ochii lor.
In ziua ce a urmat meciului cu Roma, "CFR Cluj" s-a situat la top searches si pe google, si pe yahoo!, lucru ce nu s-a mai intamplat de cand cu crima aia urata comisa de un roman in Italia - si atunci numai pe google Italia, in vreme ce acum vorbim de google.com - si atunci cand la Olimpiada a castigat aur judoka noastra, Alina Dumitru - si atunci pe yahoo sports.
Acum 10 min am primit un mail de la un prof din Birmingham care zice ca e incredibil de incantat referitor la jocul 'romanasilor' - probabil i-a scapat componenta multiculturala a echipei. Nu cred ca era cazul sa ma simt eu, personal, flatata, dar recunosc ca mi-a crescut inima :D
Mie sa-mi fie rusine, n-am reusit sa vad tot meciul. Multumesc conexiunii mele, in termeni cordiali - de genu` mortzii ma-tii de net&co. - pt faptul ca s-a intrerupt in sfantul minut 37. Oricum, a fost suficient sa vad inceputul ca sa ma incing. Am stat putin ca pe ace, cu gandul la meci, desi ma tot auto-mituiam cu ceva lecturi, dar sigur, netul s-a reabilitat la final, cand dadea Iuliu Muresan interviu si zicea ca e multumit de scorul nul, obtinut destul de onorabil.
De acuma cand vorbesc despre orasul natal, pot sa uit de sintagma "The capital of Transylvania" sau alte cele...simply CFR`s city.
Sigur, nu trebuie mentionat mozaicul de natii din interiorul echipei, e important ca reprezinta o echipa romaneasca...nu o data am auzit rautati ca e echipa prea colorata, ca nu e echipa romaneasca etc. Pe naiba. Pun pariu ca azi toti romanii, inclsiv Becali, au avut de zis ceva frumos la adresa CFR-ului.
Fortza fortza CFR!

Peste maneca

Pt ca ce scriu in postul asta sa ring a bell ca am ajuns in UK, poate trebuia sa pun M mare la 'maneca'. Ajuns-am in UK. Toate bune, n-a avut probleme avionul nici la decolare, nici la aterizare, in aeroport cineva din staff-ul universitatii m-a asteptat, m-a (tele)portat - am ajuns foarte repede, sau poate am dormit eu prea adanc, nu stiu, oricum...drumul nu a parut lung deloc de la Londra la Coventry- in campus si de acolo...am inceput seria de wow-uri. O data, trebuie neaparat sa mentionez ca biblioteca e a sort of Iulius Mall cu 4 etaje, o iiiimensitate de chestie. Imi place tare, cred ca m-as scuti de chirie si m-as muta acolo, pacat ca inchid la 10PM.
Orasul e frumos, lumea politicoasa nevoie mare, e plin de culori - as in toate natiile pamantului zici ca s-au adunat pe petecul asta de Anglie - ce sa mai, nu intru in detalii ca n-are sens. Ma dispera sofatul in UK. E total pe dos, cand trec strada nu stiu exact in ce directie trebuie sa ma uit, pe mine m-au invatat mama si tata sa ma uit in stanga si in dreapta. Adica in stanga, APOI in dreapta. Aici trebuie intai sa ma gandesc cum as face acasa, si apoi sa fac pe dos. Ca circula astia de ti se face rau, cam up-side down. Not to mention the Indians, care zici ca-s la mama lor in Bombay si au muzica la maxim, exact ca jupanii din filmele de la Bollywood, cu 180 pe ora in centrul orasului... Dar I`m still alive. Si asta datorita faptului ca absolut toata lumea, dar chiar toata lumea, e super politicoasa...Daca tu mai ai 10 m pana sa ajungi la trecerea de pietoni, masina nu accelereaza, ci incetineste. Si nu, nu incetineste ca sa isi fluture privirea dupa fundul tau, cum se intampla uneori la romanasi, ci ca ... asa e frumos. That`s the way it is.
Da, un pic mi-e dor de casa. Daca zic asta cu voce tare, suna a "vreau acasaaaaa!", dar nu in sensul ala mi-e dor. Stiu de ce sunt aici, nu ma incearca regrete sau alte cele, pur si simplu tot ce imi era familiar acasa, aici mi-e strain.
Partea interioara a fost putin data peste cap... Spirit latin, galagie, agitatie, praf, preturi romanesti...da, lipsesc cu desavarsire. Ma intreaba lumea daca imi place. Ce sa imi placa? Faptul ca traiesc in UK, ca studiez un curs ce incepe cu Law, ca stau intr-o casa curata, intr-o zona frumoasa, cu o frantuzoaica, o elvetianca si o chinezoaica? Sau ca sunt singura, trebuie sa fac teme, ca la scoala, am de citit biblii de drept a cate 800 de pagini, seara cand ma culc aud linistea in toata splendoarea ei - I hate this! - sau ce? Imi place si nu imi place. E greu de zis. E ceva nou. Trece un pic pana ma acomodez cu viata englezeasca, deocamdata nu ma plang, am dat numai de lume buna, nu am avut necazuri de niciun fel, e ok. :)
Nu stiu la ce se refera lumea cand vrea sa stie daca imi place. Da si nu. E frumos aici - suna a taran prost ajuns la oras, e curat, e "cilivizatie", e ...altceva. Dar nu e acasa. Sometimes we call ourselves adaptable. Chiar acum cateva zile mi-am scris cv-ul, ca sa aplic pt niste part-time jobs, si am pus accent pe faptul ca I`m an adaptable person. Dar inca mai ridic semne de intrebare cand vine vorba de adaptabilitate. Un lucru e sigur. Locul asta, oricat de frumos si curat si civilizat si plin de oportunitati si facilitati ar fi, nu e 'acasa'.
Ma intreb ce ar fi trebuit sa scriu in primul post made in UK. Poate trebuia sa vorbesc despre oamenii pe care i-am cunoscut, desre profii pe care ii am, despre casuta in care stau, despre cum se uita bou` la un robinet caruia nu stie sa ii dea drumul, despre mancare, despre ceva tipic british.
Azi era sa ma loveasca o masina, drumurile sunt perfecte, fara gropi si canale neastupate, motoarele silentioase, multe masini ecologice, efectiv nu am observat ca vine masina. Era rosu la pietoni, of course, si m-am gandit sa ma simt ca acasa un pic, sa break the law. Si era cat pe aci sa sfarsesc broken...by a car. Soferul m-a vazut oricum din timp, a incetinit, dar probabil voia sa ma puna pe ganduri si sa imi sugereze ca aici se asteapta la semafor si intr-o duminica dupa-masa, cand lumea pare sa se fi evaporat si strazile sunt complet goale.
Oricum, primul lucru dupa ce am ajuns acasa - vorba vine 'acasa'...aci unde stau, in casuta de pe Tomson Avenue - a fost sa scriu ceva pe blog, sa salut cu respect 'acasa'-ul meu de toate zilele, in semn de recunostinta ca n-am patit nimic in prima saptamana ca student in UK.
Si cred ca nimic nu putea sa fie mai potrivit decat poza cu New life in progress :)